Alexandru Racu

Alexandru Racu, „Părinți și copii. Teologia politică a lui Dumitru Stăniloae și dilemele unui dosar de canonizare”, Editura „Tritonic”, București, 2025, 281 p.

Ca orice student al unei facultăți de teologie ortodoxă am fost îndrumat să citesc o parte a lucrărilor de teologie dogmatică, patristică și de spiritualitate ale părintelui Dumitru Stăniloae. Opera lui e extrem de vastă (circa 1200 de titluri, în anul 2008 au fost inventariate 54 cărți de autor, 42 traduceri în volum, 19 broșuri, 332 studii și articole de specialitate, 516 articole de popularizare, 62 predici și prefețe, 118 recenzii, cronici, însemnări și opinii, 63 interviuri[1]) și deloc ușor digerabilă intelectual fără o bază teologico-filosofică, de aceea mulți (inclusiv dintre teologi și clerici, nu mai vorbesc de credincioșii de rând) s-au cantonat și l-au identificat – unii continuă să o facă – cu opera lui traductologică de mare valoare duhovnicească reunită în principal în colecția Filocaliei, publicată în 12 volume, care reunește în aproximativ 6500 de pagini operele corifeilor patristicii, misticii și asceticii creștine, răsăritene sau ortodoxe, din secolele III-XIV, la care a trudit peste patruzeci de ani (vol. I, Sibiu, 1946 – vol. XII, București, 1991), iar a căror lectură a marcat vieți și a schimbat destine în bine. Pe plan internațional a fost cunoscut prin traducerea operei sale de sinteză dogmatică în trei volume, apărută în limbile germană, franceză și engleză la edituri din vestul Europei și din SUA, dar și prin prezența sa la diferite universități europene și la conferințe ecumenice, precum și a volumelor realizate alături de teologi francezi, germani, englezi. Așa se explică și interesul teologilor occidentali față de opera sa teologică, interes reflectat în multitudinea de volume și studii, publicate în limbi de circulație internațională, semnate de teologi, filosofi și istorici de toate confesiunile, unele fiind traduse și în românește.

Mai puțin spre deloc cunoscută astăzi este opera lui publicistică din anii 1930-1945, apărută în Telegraful Român de la Sibiu și în revista Gândirea de la București, deși aceasta a fost reeditată după 1990 atât în edituri obscure, fără niciun fel de introduceri și aparat critic, cât mai ales sub egida Patriarhiei Române în ediții profesioniste și tiraje generoase, cele mai noi fiind publicate în seria Dumitru Stăniloae, Opere complete, inițiată la București cu binecuvântarea părintelui patriarh Daniel[2]. Nu-mi amintesc să fi fost un titlu din publicistica sa menționat în bibliografia vreunui curs avut la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, dar Dogmatica, Ascetica și mistica, Filocaliile, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă, Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul, Viața și opera Sfântului Grigore Palama, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt și Mică dogmatică vorbită au fost titluri sugerate sau impuse la diferite discipline. Parcurgerea acestora m-a determinat să caut și volumele despre Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Iisus Hristos sau restaurarea omului și alte traduceri patristice, mai ales cele din Sfinții Atanasie cel Mare și Simeon Noul Teolog. Personal auzisem de părintele Stăniloae înainte de a ajunge student, din menționarea numelui său în predicile preoților bisericii pe care o frecventam și în omiliile mitropolitului Bartolomeu Anania de pioasă amintire. Prin clasele a 11-a și a 12-a, părintele Matei Popovici, cunoscut bibliofil clujean, mi-a pus în mână cărțile Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Ortodoxie și românism, 7 dimineți cu părintele Stăniloae, Filocalia I, și, volumul care m-a impresionat cel mai mult, „Lumina faptei din lumina cuvântului”. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, biografia părintelui redactată într-un captivant stil literar de fiica acestuia, Lidia Stăniloae Ionescu, de fericită memorie.

Am făcut o introducere poate prea lungă pentru a explica mai ales teologilor și oamenilor Bisericii noutatea cărții lui Alexandru Racu, politolog cu studii doctorale la Ottawa în Canada, „creștin ortodox asumat, cu simpatii socialiste”, după cum se autodescrie, analist, bloger și autor al unei cărți despre Apostolatul antisocial, teologie și neoliberalism în România postcomunistă, apărută în 2017, pe care abia am achiziționat-o și urmează să parcurg în viitor. Urmărindu-i postările pe Facebook și pe blogul personal, am observat că s-a implicat în vara anului 2024 în polemica iscată între cei ce au salutat și cei ce au contestat canonizarea părintelui Dumitru Stăniloae, o decizie care, deși m-a surprins, m-a bucurat, deoarece opera lui teologică m-a fermecat și pe mine, iar viața, mai ales marginalizarea suferintă în comunism și condamnarea la ani de pușcărie primită alături de „lotul Rugul Aprins”, asumate plenar, m-au impresionat profund, figura bătrânului alb și luminos din fotografiile de la amurgul vieții și din interviurile acordate lui Sorin Dumitrescu, de fericită memorie, răspunsurile din Mică dogmatică vorbită, notele filocalice și efigia zugravită de Lidia Stăniloae Ionescu în volumul amintit mai sus persistând în memoria mea până în ziua de astăzi. Bănuiesc că așa e prezent și în sufletul marii majorități a clerului, teologilor și creștinilor ortodocși practicanți, preocupați de viața lor spirituală și de teologia ortodoxă contemporană.

Pentru toți aceștia volumul lui Alexandru Racu constituie o mare noutate, deoarece este o abordare complexă, îndrăzneață, polemică și inovatoare despre cel mai mare teolog român, recent trecut în rândul sfinților. De la bun început vreau să precizez că e o carte onestă, documentată și foarte bine scrisă în care autorul face dovada cunoașterii unei vaste literaturi de specialitate și proba unui echilibru interpretativ, teologii l-ar numi dreaptă judecată, a unei dorințe sincere de a-l înțelege pe părintele Dumitru Stăniloae nu numai în litera textelor sale, ci mai ales în dedesubturile lor motivaționale (constrângeri, motivații, obligații, oportunisme), dictate de diversele contexte social-politice foarte diferite și dificile prin care a trecut (interbelic, dictatura regală/antonesciană/comunistă, între legionari și comuniști etc) ca preot, profesor, redactor de ziar, rector al Academiei Teologice sibiene, dar și ca om, soț și tata, încercat de diferite boli și de durerea sfâșietoare, generată de pierderea prematură a primilor doi copii, Dumitru (1931) și Maria (1945). Marele merit al autorului e tocmai faptul de a fi încadrat și contextualizat politic, social, instituțional și ideologic publicistica și opera teologică a părintelui Stăniloae, explicând pozițiile acestuia în comparație cu cele exprimate de Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Corneliu Zelea Codreanu și alți legionari, arătând diferențele majore între publicistica lui și a corifeilor legionari cu privire la teme precum pedeapsa cu moartea, înfrățirea popoarelor, războiul, relația stat-biserică și națiune-biserică, atitudinea față de evrei, străini, greco-catolici, totalitarismele de dreapta sau de stânga, problemele sociale, ateism, folclor, etnografie, dezbateri identitare și filosofice și multe altele. Explorarea textelor lui Dumitru Stăniloae e științifică, complexă și completă, nu trunchiată, omisivă și manipulatoare, Racu confruntându-se aici fie cu tezele detractorilor părintelui Stăniloae, care au scris în scopul demolării canonizării proclamate de Sf. Sinod, fie cu apologeții săi din rândul teologilor, neeschivându-se să arate și să amendeze cu pertinență și claritate erorile tuturor acestora.

Analiza lui Alexandru Racu e structurată pe o introducere amplă (p.9-43) în care prezintă resorturile și motivele cercetării, urmată de cinci capitole (Caricatura, Celălalt Stăniloae, În vreme de război, Interpretare, Detenția și ultimii ani), destul de ample (p.45-207), și încheiată de concluzii clare, dar complexe (p.209-269), structurate în zece puncte, cărora le adaugă o addenda, chiar binevenită, în care propune o nouă recenzie a cărții controversate a istoricului Oliver Jens Schmitt despre O istorie a Bisericii Ortodoxe Române (Ed. Humanitas, 2023), pe care o descrie drept „o scamatorie cu pretenții academice” (p.271-281). Cele mai fierbinți teme analizate de Racu sunt desigur raportul părintelui Stăniloae cu Legiunea Arhanghelului Mihail și cu ideologia acesteia, afirmațiile compromițătoare cu caracter antisemit din anul 1941 și raportarea la regimul comunist înainte și după momentul 23 august 1944. Alexandru Racu respinge convingător, cu argumente clare și irecuzabile, extrase din opera lui Stăniloae asocierea acestuia cu Mișcarea Legionară și cu fascismul, evidențiind polemicile lui publicistice cu diverși corifei ai legiunii. Pe de altă parte, autorul arată că afirmațiile cu caracter antisemit exprimate într-un articol din 1941 sunt asociate comunismului și nu se intersectează cu rasismul, acestea putând fi puse pe seama unui oportunism social și instituțional, nu pe convingerile interioare ale lui Stăniloae, drept dovadă aducând o serie de citate din opera teologică de tinerețe a acestuia, referitoare mai ales la valoarea și unicitatea persoanei umane sau la vocația creștinului. Alexandru Racu nici nu-l scuză, nici nu-l acuză pe preotul Dumitru Stăniloae, ci caută să-l înțeleagă, apoi să explice, pe înțelesul nostru al celor din anul 2025, evoluția gândirii sale, resorturile publicisticii și teologiei sibiene ale acestuia, deci anterioare anului 1946, când a fost constrâns să se mute la București. Între altele, Racu conchide: „ca atâția alții din epocă, Stăniloae nu a fost, din păcate, imun la antisemitism. Dar deși mentoratul și prietenia lui Crainic s-au tradus într-o deferență publică atât față de Crainic teologul, cât și față de Crainic ideologul politic, frecvența ieșirilor anti-Semite, precum și substanța lor, violența de limbaj și soluțiile propuse îi deosebesc foarte mult pe cei doi. (...) Alinierea la Statul Național Legionar din toamna anului 1940 pare mai degrabă oportunistă, în condițiile în care Stăniloae mai mult criticase decât lăudase Legiunea înainte de 6 septembrie 1940, dezicându-se de violențele ei, alături de întreaga ierarhie a BOR, imediat după Rebeliune. Dar poate și mai important e faptul că Stăniloae a atacat în polemica sa cu Nae Ionescu și George Racoveanu temelia dogmatică eretică a legionarismului. (...) Continuând, nu există, într-adevăr, nicio legătură între rasism și publicistica lui Dumitru Stăniloae. De altfel, e un element margial chiar și în cadrul legionarismului. Cel puțin din textile din Telegraful Român reunite în primele trei volume ale Operelor complete, există o singură apreciere pozitivă a acțiunilor lui Hitler, din 1933, care e legată de anticatolicismul, nu de antisemitismul lui Stăniloae. Ea e urmată la scurt timp de un avertisment asupra pericolului pe care expansionismul hitlerist îl reprezenta pentru România și, câțiva ani mai târziu, de critici – ce-i drept, destul de voalate – ale totalitarismului nazist, Stăniloae lăsând să se înțeleagă că nu avea o opinie prea bună despre fenomen, ale cărui atrocități au devenit pe deplin cunoscute abia după terminarea războiului. Iarăși, diferențele care îl separă de Crainic, Goga, Cuza, Nae Ionescu sau Codreanu sunt clare. Cât despre Mussolini, există vreo două, trei evaluări pozitive în opera publicistică a Părintelui Stăniloae, pe care nu le-am mai menționat, pentru a nu divaga. De altfel, în anii ʼ20-ʼ30, păreri bune despre Mussolini au mai fost exprimate și de Churchil, Roosevelt sau Gandhi. (…) În plus, dacă facem abstracție de regretabila problemă a antisemitismului, este adevărat că opera publicistică a Părintelui Stăniloae este străbătută de un egalitarism creștin care se îmbină armonios cu teologia lui de maturitate și care se vede în această opera cu mult înainte ca Stăniloae să își abandoneze anticomunismul pentru a trece cu arme și bagaje de partea noului regim instaurat după 23 august 1944” (p.163-165).

Ar fi multe de spus despre cartea lui Alexandru Racu, cheia ei de lectură nefiind aceeași pentru toți cititorii, de aceea eu îi invit cu drag pe toți cei interesați de opera și figura Sfântului Părinte Dumitru Stăniloae să citească acest volum, pentru a descoperi nu numai teologia politică a marelui teolog, ci biografia sa integrală, o analiză hermeneutică asupra căreia s-a mai aplecat doar regretatul teolog și etnolog Costin Nicolescu în volumul Teologul în cetate. Părintele Stăniloae și aria politicului, Ed. Christiana, București, 2003, 122 pag., dar pe care Racu o depășește substanțial atât ca metodologie și anvergură analitică, cât și ca argumentație. Nu în ultimul rând, cartea e o pledoarie pentru asumarea matură a trecutului, a istoriei noastre cu toate ale ei, bune și rele, și un îndemn către conducerea Bisericii Ortodoxe Române de a avea curajul confruntării și condamnării responsabile a ereziei legionare din trecut și a mișcărilor cu caracter neolegionar din prezent, pentru a oferi turmei dreptcredincioșilor repere teologice și spirituale sănătoase, a respinge anexarea trunchiată a unor teologi la universul memorialistic legionar și a nu îngădui parazitarea ideologică a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții.

[1] Cf. Gheorghe F. Anghelescu, Cristian Untea, Părintele Dumitru Stăniloae, un urmaș vrednic al patristicii clasice (bio-bibliografie), Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2008, pp. 54-104.

[2] Articolele din Telegraful Român au fost reeditate în anul 2012 de teologul Ion-Dragoș Vlădescu în trei volume sub titlul Cultură și duhovnicie, însumând 2625 pagini, aceste trei volume deschizând seria Dumitru Stăniloae, Opere complete. În anul 2014 a urmat volumul Ortodoxie și românism, 301 pag., care reia ediția de la Sibiu din anul 1939, reunind o serie de articole apărute inițial în Gândirea și în Telegraful Român pe tema raportului dintre Ortodoxie și specificul nați­onal românesc.

de Mircea-Gheorghe Abrudan