11 Eseuri

În anul 2018, autorului timișorean Cosmin Neidoni îi apărea la Libris Editorial din Brașov cartea de eseuri intitulată Regatul celor mai frumoase depărtări, care se fundamenta în principal pe ideea de frumos, și, iată, în 2025 ne aflăm în fața celui mai recent volum de-ale sale, care se focalizează tot pe ideea de frumos și care este un fel de continuare a aceleia, un fel de Regatul… 2.0, respectiv Frumosul din lumea lui Van Gogh și alte eseuri, publicat la „Editura pentru Artă și Literatură” din București. Dacă Regatul celor mai frumoase depărtări conținea 19 microeseuri bine scrise despre cărţi celebre de literatură și filosofie, despre pictori, muzicieni, filozofi şi eseişti din cultura universală şi românească, de la microromanul pentru copii Micul Prinţ de Antoine de Saint-Exupéry, capodopera hispanică Don Quijote de Miguel de Cervantes, “Cartea lui Iov” din Biblie, nuvela Moartea lui Ivan Ilici de Lev Tolstoi şi Educaţia sentimentală de Gustave Flaubert, Socrate, Voltaire (asociat aici cu prusacul rege cool, după cum îi spune Neidoni, Frederic al II-lea, zis cel Mare și care nu era cool deloc, ci mai degrabă un fel de monarh-dictator prusac), Kant, Schopenhauer, Cioran, Camus, Roger-Pol Droit (un filosof și jurnalist francez, profesor și scriitor, de asemenea, editorialist pentru Le Monde des livres, Les Échos, Le Point și Clés), Oliver Sacks, Blaga, Pleşu şi Patapievici (filosofie şi eseistică), despre Mozart şi Chopin şi Klimt, noua carte cuprinde 11 eseuri despre alte cărți și alți autori, cum ar fi: Isus Hristos, Seneca, Shakespeare, Cervantes, Van Gogh, Beethoven, Eminescu sau Harari, singurul care se repetă fiind Cervantes (prezent în ambele cărți).

Frumosul reprezintă o noțiune abstractă legată de numeroase aspecte ale existenței umane, acest concept fiind studiat în principal de disciplina filosofică a esteticii, dar este abordat parțial și de alte domenii cum ar fi: istorie, sociologie, artă. De asemenea, ceea ce se înțelege prin sentimentul de frumos sau de frumusețe diferă de la un gânditor la altul, iar multe culturi nu au un cuvânt care să corespundă exact termenului „frumos” din franceza modernă, de exemplu. Pentru Platon, prin iubire (eros) dorim și descoperim tot mai multe lucruri frumoase, în acest context, iubirea fiind legată de filosofie, deoarece prin lipsă și dorință putem motiva căutarea cunoașterii și a înțelepciunii adevărate. Termenul grecesc kalos, frumusețe, desemnează tot ceea ce este armonios, adică tot ceea ce nu este asociat într-un mod înspăimântător sau ridicol. Ceea ce este frumos oferă plăcere oricui îl privește sau îl atinge, o plăcere estetică sau erotică, mai spune Platon în Philebos. La el frumusețea este asociată cu adevărul și bunătatea, ca fiind una dintre cele mai înalte idei. Kant, în lucrarea sa Critica facultății de judecare (1790), disociază energic ideea de frumos de senzația de plăcere, pentru el, frumosul fiind o „satisfacție dezinteresată” și niciun interes pentru existența operei nu ar trebui să intre în judecata de gust. Mai mult, el subliniază că există în fiecare judecată de gust o pretenție la universalitate. Pur și simplu nu este demonstrabilă: „Ceea ce este frumos este ceea ce place în mod universal, fără concept”. La rândul său, Hegel afirmă o diferență conceptuală între frumusețea naturală și frumusețea artistică, pentru el, frumusețea artistică fiind „mult deasupra naturii” deoarece este o operă a minții.

Revenind la cartea lui Neidoni, aceasta se sprijină pe doi piloni eseistico-filosofici, ideea de Frumos și selecția, alegerea personalităților – filozofi, scriitori, muzicieni, artiști, teologi – care au modelat prin anvergura minții lor secole întregi de cultură europeană, și nu numai: Isus, Seneca, Shakespeare, Cervantes, Van Gogh, Beethoven, Eminescu sau Yuval Harari. Autorul susține (în prefață) că această carte nu e un manifest al certitudinilor sau un exercițiu de formule cu valoare axiomatică, ci o invitație de a explora împreună „frumosul minții umane” prin intermediul unor creații (universale, aș spune) care „au modelat lumea și cultura noastră de astăzi”. Dar să subliniem cum vede conceptul sau ideea de Frumos fiecare personalitate analizată în cartea lui Cosmin Neidoni. Astfel, pictorul olandez Vincent Van Gogh consideră că arta ne oferă o „multitudine de frumuseți”, Neidoni opinând că stilul expresiv al celui care a pictat Noaptea înstelată, cu o pensulă vizibilă și dări de culoare puternice, a avut un impact semnificativ asupra dezvoltării expresionismului. Într-adevăr, culorile vii și impactul emoțional, la care se adaugă și stilul olandezului au contribuit la „evoluția picturii non-figurative”, influențând artiști precum Wassily Kandinsky și un alt olandez, Piet Mondrian. Criticii de artă afirmă că cea mai faimoasă lucrare a sa din perioada olandeză este Mâncătorii de cartofi (1885) și o consideră ca fiind pictura terestră și întunecată cu influențe din partea lui Jean-François Millet, apreciat datorită picturilor inspirate din viața țăranilor.

Miguel de Cervantes, în capodopera sa Don Quijote (despre care Neidoni a scris și în Regatul…), este văzut prin „ideea de îndrăgostire”, care este „cea mai frumoasă introducere” în opera scriitorului spaniol” și că, fără voia lui, îndrăgostitul din orice colt de lume, e cel mai bun hermeneut, fără a fi însă dublat de talentul de a scrie, altminteri, ar fi cu mult mai convingător în analiză decât o armie de exegeți cu doctorate obținute la Oxford. Într-adevăr, tema iubirii e importantă în Don Quijote: cuplul principal (Don Quijote de la Mancha și Dulcinea del Toboso) nu se concretizează niciodată și de aceea apar diferite povești de dragoste, în stil burți narative, (mai ales între cupluri tinere), unele nefericite din cauza unor concepții despre viață riguros legate de libertate (Marcela și Grisóstomo) sau din cauza unei nesiguranțe patologice (romanul inserat în Curiosul impertinent ) și altele care se concretizează fericit (Basilio și Quiteria în „Nunta lui Camacho”).

Trecând la celălalt mare scriitor renascentist european, contemporan cu Cervantes, britanicul William Shakespeare, cei doi murind în același an 1616, pe care Neidoni îl numește „Bardul Avonului”, marelui Will îi sunt analizate, disecate Sonetele, autorul timișorean considerând că lșecturându-le cu lupa psihanalitică, nu a dorit să facă țăndări mirajul acrobațiilor stilistice și al frumuseții metaforelor shakespeariene, ci doar să sugereze potențialul hermeneutic al acelor „frumoase bijuterii poetice”. Menționăm că publicate în 1609, Sonetele au fost ultima operă non-dramatică publicată de Shakespeare, cele 154 de frumoase poezii fiind niște meditații profunde asupra naturii iubirii, pasiunii, procreării, morții și trecerii timpului, au fost probabil compuse de-a lungul unei perioade lungi de timp pentru un public limitat, ele nefiind înțelese de majoritate.

Trecând la bardul nostru național, Mihai Eminescu, pe care am putea să-l numim „Bardul Ipoteștiului”, nu-i așa, Neidoni citează admirabilul poem La steaua, afirmând că marea reușită a acestuia nu e dată de faptul de a fi știut fizică și astronomie, ci de a fi găsit formula poetizantă care să exprime într-o „manieră uluitor de limpede și de frumoasă ideea științifică”. Eminescu este un formidabil poet cu intuiții geniale, apreciază Neidoni, și cu vădite preocupări pentru aproape toate zonele cunoașterii.

Filozoful și dramaturgul latin Seneca, cel mai postmodern dintre antici, spune Cosmin Neidoni, a dat omenirii Scrisori către Luciliu, o colecție de 124 de epistole de o „frumusețe remarcabilă”, căci rareori ideile morale ale lumii dintotdeauna au găsit o „expresie mai frumoasă decât cea întâlnită în corpusul acestor scrisori”. Din arealul sau perimetrul lor s-au extras „cele mai frumoase meditații morale”, subliniază Neidoni, din litera lor născându-se, cu 2.000 de ani mai târziu, ideea de „dezvoltare personală”, iar multe fragmente, unele cu caracter apoftegmatic sau aforistic, sunt citate cu fervoare pe toate rețelele de socializare virtuală de azi.

Muzica este analizată prin intermediul operei marelui compozitor german Ludwig van Beethoven, autorul din Timișoara crede că impactul absenței celui care a creat Simfoniile a V-a și a IX-a din lumea muzicii e greu de cuantificat până la ultimele consecințe, fără el, dezvoltarea și evoluția muzicii romantice ar fi avut cu siguranță un caracter diferit. Beethoven este un compozitor actual, iar lumea ar fi mai săracă dacă nu l-ar audia, vezi și muzica de film pe simfoniile și lucrările lui, de pildă, Portocala mecanică (1971) a lui Stanley Kubrick folosește Simfonia a IX-a, dar și muzica rock, cum ar fi grupurile britanice Electric Light Orchestra cu Roll Over Beethoven, Rainbow cu Difficult to Cure sau Emerson, Lake & Palmer, dar nu în albumul Pictures at an Exhibition, care este o prelucrare modernă după compozitorul rus Modest Mussorgski. 

În fine, istoricul și eseistul aflat în mare vogă astăzi, Yuval Noah Hariri, autorul cărților de succes mondial Sapiens. Scurtă istorie a omenirii și Homo Deus – Scurtă istorie a viitorului, este considerat de Neidoni un „autor de clasă superioară, un istoric erudit cu o capacitate de sinteză uluitoare, dublată de talentul unui bun narator și având înțelegerea unui stilist care știe că discursul științei, nu neapărat în sens epistemologic, poate fi la fel de seducător ca acela al literaturii”. Cu toate acestea, opera lui de până în prezent, a fost criticată și de unii antropologi, arheologi și neurocercetători, de exemplu, neurocercetătoarea behavioristă Darshana Narayanan scrie într-un articol intitulat „Știința populistă periculoasă a lui Yuval Noah Harari”, publicat în revista Current Affairs: „Harari ne-a captivat cu narațiunile sale, dar o examinare atentă a operei sale arată că el sacrifică știința în favoarea senzaționalismului, face adesea erori factuale grave și prezintă ca fiind cert ceea ce este doar speculație. Sursele pe care își bazează afirmațiile sunt obscure, deoarece rareori oferă note de subsol sau referințe adecvate și este remarcabil de parcătător în a-i recunoaște pe gânditorii care au formulat ideile pe care le prezintă ca fiind ale sale”.

 de Iulian Cătălui