Moștenirea cuvintelor

„Lexic de familie” de Natalia Ginzburg, Editura „Humanitas”, 2025, colecția „Raftul Denisei”, traducerea Liliana Nechita. 

Încă de la primele pagini ale romanului, Natalia Ginzburg[1] își afirmă intenția autobiografică, rememorarea devenind procedeul predominant, din perspectiva de personaj-narator. „Nu am inventat nimic: de fiecare dată când inventam, așa cum obișnuia romanciera din mine, mă cuprindea pe dată imboldul de a distruge tot ce închipuisem.“ (p. 5). „Nu am fost prea înclinată să vorbesc despre mine. Într-adevăr, aceasta nu este povestea mea, ci mai degrabă povestea familiei mele, chiar dacă sunt spații goale și lacune.“ (p. 6)

Pe fundalul evenimentelor din Italia anilor ’30 –’50, culminând cu al Doilea Război Mondial, Natalia Ginzburg crește într-o familie intelectuală, în care discuțiile despre politică, știință și literatură fac parte din rutina zilnică, un spațiu privilegiat, unde umbra dictatorului Mussolini pare a își pierde din putere. Însă este doar o iluzie, căci istoria e cea care schimbă destinele tuturor. În timp ce societatea din jur devine tot mai ostilă, casa se transformă într-un refugiu, iar limbajul într-un cod secret ce unește familia la fel ca legăturile de sânge.

Părinții sunt zugrăviți într-un tablou realist, cu lumini și umbre. Tatăl, omul de știință Giuseppe Levi, deși se trage dintr-o stirpe de bancheri evrei, este complet lipsit de simțul afacerilor. Mereu cu pipa în mână, sever, ironic, intolerant și plin de manii, are opinii contradictorii cu ale celorlalți asupra oricărui subiect. Își manifestă autoritatea paternă prin replici tăioase și interdicții categorice, privind cu suspiciune lucrurile noi, pe care nu dorește să le deprindă ori măcar să le accepte. Întreaga viață rămâne adeptul unei rigori conservatoare, un reprezentant al trecutului ce refuză cu ostentație schimbarea. Condamnând regimul de extremă dreaptă, nu nutrește vreo simpatie nici pentru comuniști. Până la urmă se resemnează, renunțând să creadă că fascismul va dispărea curând, sau vreodată.

Catolică, provenită din familia de intelectuali milanezi Tanzi, Lidiei Levi îi plac socialismul, poeziile lui Paul Verlaine și muzica, mai ales opera lui Richard Wagner Lohengrin, din care obișnuiește să cânte seara, după cină. Găsește mereu oameni pe care să-i îndrăgească și de care să fie iubită, e veselă, idealistă și romantică, tandră și nostalgică, sensibilă și cheltuitoare, dornică de călătorii și filme, dar plină de grijă față de copii. Curiozitatea ei nu respinge nimic, se simte bine oriunde, se încarcă de energie din tot ce o înconjoară. Spre deosebire de soțul ei, își păstrează optimismul, prevăzând sfârșitul regimului fascist într-un viitor apropiat.

Părinții și cei cinci copii sunt o familie zgomotoasă, uneori în armonie, alteori în disonanță, un univers guvernat de reguli nescrise, de exigențe, afecțiune și ritualuri. Împreună, alcătuiesc o lume haotică și profund unită. Momentele fericite nu lipsesc, dar nici conflictele între frați, care se aprind din orice, iar intervenția tatălui nu face decât să toarne gaz peste foc. Deși o parte a Italiei cade sub carisma retorică a lui Mussolini, în casa Levi toți rămân antifasciști, inclusiv cei din largul lor cerc de cunoștințe.

Însă lucrurile se înrăutățesc repede. Unul câte unul, bărbații familiei sunt acuzați de conspirație împotriva regimului și arestați. Mario reușește să fugă în Elveția, apoi în Franța, însă ceilalți ajung în închisoare. Eliberați, frații se vor risipi pe meleaguri străine și nici prietenii nu o duc mai bine. Campania antisemită alungă destui evrei din țară, exilându-i până în îndepărtata Argentină, iar comunitatea se disipează.

Cu războiul tot mai aproape de granițele Italiei, realitățile politice, social-economice și militare sunt iarăși în prefacere. După aparenta liniște de la începutul celei de-a doua conflagrații mondiale, țările se trezesc în plin coșmar, iar istoria deschide ochii naivilor spre noua realitate dureros de prezentă pretutindeni. Cei șase ani de război vor aduce schimbări în viața familiei: frații și surorile se maturizează, rup legăturile cu trecutul, părinții îmbătrânesc, obosiți de lupta cu vremurile. Timpul îmblânzește neîndurarea tatălui, mama pierde din bucuria de a trăi, iar lumea pe care amândoi o iubiseră nu mai există decât în amintiri.

Natalia, devenită soție și mamă, intră în mișcarea torineză a intelectualilor antifasciști care va da naștere editurii Einaudi. După arestarea și moartea lui Leone Ginzburg, erou al Rezistenței italiene, naratoarea are un moment de derută. Își regăsește refugiul în prieteniile cu personalitățile momentului, Cesare Pavese, Italo Calvino și Elsa Morante. În 1950 se recăsătorește cu Gabriele Baldini, iar perioada tulbure care urmează îi prilejuiește o analiză lucidă a literaturii postbelice.

„După război, toți se credeau fie poeți, fie politicieni; își imaginau că s-ar fi putut sau că ar fi trebuit să se scrie poezie despre orice, după toți anii în care lumea păruse pietrificată și mută, iar realitatea fusese privită ca printr-un geam. (p. 185). Într-adevăr, în perioada fascistă literatura suferise o amputare; nu numai ideile, ci și lexicul cuvintelor ce puteau fi folosite era tot mai sărac. Poeților li se îngăduia doar să exprime lumea aridă, închisă și sibilică a viselor. Acum fascismul dispăruse, cuvintele se întorseseră, realitatea era din nou la îndemână. Poeții, care postiseră atâta vreme, au început ospățul. Apoi și-au dat seama de un paradox: realitatea se dovedea la fel de complicată, de indescifrabilă și obscură ca lumea himerelor. Era situată și ea dincolo de un geam, iar iluzia că acesta fusese spart s-a dovedit efemeră. Mulți s-au dat deoparte, descurajați și nefericiți, reluându-și tăcerea; exuberanței inițiale i-a luat locul o perioadă de depresie. Poeții și prozatorii s-au izolat din nou în lumea viselor. „Greșeala comună a fost ideea că orice se poate transforma în poezie și-n cuvinte. A urmat un dezgust atât de puternic față de poezie și cuvinte, încât și poezia valoroasă, și cuvintele adevărate au avut de suferit; de aceea, în final, toți au tăcut, împietriți de plictiseală și greață.“ (p. 186)

Cei trei frați și două surori ajung să locuiască în orașe diferite, unii dintre ei în alte țări. Când se întâlnesc pot fi indiferenți sau chiar ostili față de ceilalți. Însă e de ajuns să audă una dintre expresiile repetate de multe ori în copilărie pentru a regăsi vechile legături, limbajul devenind astfel o punte între trecut și prezent. „Dacă am fi într-o grotă întunecată, printre alte milioane de oameni, ar fi de ajuns una dintre acele fraze sau unul dintre acele cuvinte pentru a ne regăsi. Ele sunt latina noastră, vocabularul zilelor care au trecut; sunt precum hieroglifele egiptenilor sau ale asiro-babilonienilor, mărturii ale unui nucleu vital care a încetat să existe, dar care supraviețuiește în mințile noastre, salvat de furia apelor și de coroziunea timpului.“ (p. 29)

Cuprinzătoare cronică de familie și un document al unei perioade controversate din istoria Italiei, romanul autobiografic al Nataliei Ginzburg reprezintă un omagiu adus memoriei individuale și colective, o mărturie convingătoare despre forța fragilă a familiei în fața istoriei, despre puterea cuvintelor de a resuscita trecutul.

[1] Natalia Ginzburg (1916-1991) s-a născut la Palermo, începându-și cariera literară prin a publica proză scurtă în revista florentină Solaria. A debutat editorial în 1942, cu romanul La strada che va in città, semnat cu un pseudonim. În 1963 a apărut romanul Lessico famigliare (Lexic de familie), câștigător al Premiului Strega. Scriitoarea a fost aleasă în Parlamentul italian în 1983 și 1987.

 de Rodica Bretin