Hans Bergel

Revista „Epithet” vă pune la dispoziție cronica domnului Josef Balazs apărută în „Neue Kronstädter Zeitung” nr. 162 (20.12.2025) cu titlul „Ein literarischer Dialog über Zeit, Haltung und Erinnerung, Mihaela Malea Stroe über Hans Bergel” („Un dialog literar despre timp, atitudine și memorie, Mihaela Malea Stroe despre Hans Bergel”)*. Traducerea din limba germană ne-a fost oferită chiar de autor.

Un dialog literar despre timp, atitudine și memorie Mihaela Malea Stroe despre Hans Bergel

de Josef Balazs

O carte neobișnuită a apărut în iulie 2025 – exact la CENTENAR, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea scriitorului Hans Bergel – la Editura Pastel din Brașov. Titlul: „Hans Bergel – un om, o viață, un crez / Ein Mensch, ein Leben, ein Glaube“. Neobișnuită pentru că este bilingvă. Autoarea volumului este Mihaela Malea Stroe – scriitoare, jurnalistă și, nu în ultimul rând, poetă.

Volumul reunește texte ordonate după anul apariției lor: începând cu 1995, când romanul lui Hans Bergel Tanz in Ketten a apărut în traducere românească la o editură brașoveană, până în 2025, anul în care Malea a scris ultimul ei text retrospectiv despre Bergel. Toate textele au fost traduse în limba germană de o echipă de prieteni devotați autoarei. Acest volum adună o serie de texte care sunt mai mult decât comentarii literare: sunt mărturii ale unei prietenii, ale unei apropieri spirituale, ale unei căutări comune a adevărului și a formei. Mihaela Malea Stroe nu îl întâlnește pe Hans Bergel din depărtare, ci în dialog – de-a lungul deceniilor, în scrisori, întâlniri, prefețe și postfețe, reflecții poetice.

Textele ei nu sunt simple însoțiri ale unei opere, ci parte a unui dialog literar care se desfășoară dincolo de timp și gen.

În centrul atenției se află Hans Bergel – scriitor, eseist, fost deținut politic, povestitor, european. Dar Stroe nu îl prezintă ca pe un monument, ci ca pe un om: vulnerabil, limpede, neabătut. Ea îi urmărește drumul de la Râșnov la München, de la închisorile Jilava și Aiud până la Biserica Neagră din Brașov, de la trilogia proiectată Wenn die Adler kommen, Die Rückkehr der Wölfe și al treilea volum niciodată încheiat, până la ultima povestire, Die Wandlungen des Dr. Fulda. Ea documentează cum Bergel se îndepărtează de forma epică amplă – nu din resemnare, ci din luciditate. Lumea de după 1989 cere alte forme: mai scurte, mai tăioase, mai fragmentare.

Tanz in Ketten – Rezistența ca mișcare

În interpretarea romanului Tanz in Ketten, dansul deținutului Gordan devine gest al neînfricării, cifru al unei vieți trăite în fața absurdului. Dar Stroe arată că toate personajele romanului – fie Kaltendorff, Stavaride sau „cabinetul-fantomă” al miniștrilor – dansează în propriile lor lanțuri: morale, psihice, existențiale. Romanul devine o alegorie a unei ordini sociale în care umanul mai răzbate doar prin sfidare. Lanțurile nu sunt doar de fier, ci și de singurătate, dor, boală, vină. Dansul devine ultima formă de afirmare a spiritului.

Întoarcerea lui Odiseu – Mișcare eseistică prin Europa de Sud-Est

În eseurile din Die Heimkehr des Odysseus, Bergel întâlnește vocile Europei de Sud-Est –Radu Gyr, Blaga, Cioran, Kazantzakis – nu ca pe niște monumente, ci ca pe niște contrapuncte vii. Regiunea nu apare ca o linie de fractură, ci ca un peisaj spiritual.

Întoarcerea la Râșnov, la Brașov, la Transilvania nu este o nostalgie sentimentală, ci o geografie interioară. Patria nu este idealizată, ci înțeleasă ca obligație: către interculturalitate, către ideea europeană, către întâlnirea cu Celălalt.

„Ora șerpilor” – Ultima pornire literară a lui Hans Bergel

În textele târzii ale Mihaelei Malea Stroe despre Hans Bergel se concentrează un moment de rară claritate: despărțirea de un mare proiect epic și orientarea către o formă de scris mai concentrată. Ceea ce în eseurile anterioare era încă o mișcare epică prin istorie devine acum o cezură literară. Trilogia planificată – Wenn die Adler kommen, Die Rückkehr der Wölfe și un al treilea volum, Das Ende sau Endrunde – nu va mai fi încheiată. Nu din epuizare, ci din înțelegere.

În prefața la Wenn die Adler kommen, trilogia este încă vie. Mihaela Malea Stroe o descrie ca pe un roman al formării, un studiu istoric, o întoarcere literară în patria transilvăneană. Naratorul Peter traversează frământările ideologice ale secolului XX – nazism, comunism, rupturi familiale, probe morale. Romanele sunt străbătute de amintiri și de figuri care oferă orientare: Semiramide, țiganca cu „sânii istoric roditori”, bunicul Thomas Hardt, care avertizează împotriva lui Hitler, păstorul Gordan, întruchipare a înțelepciunii și rezistenței.

Întoarcerea se produce aici prin povestire – ca încercare de a salva ceea ce se pierde.

Dar în Die Geschichtsstunde, postfața la Die Metamorphosen des Doktor Fulga, se produce ruptura. Povestirea nu face parte din trilogie, ci este un text autonom – mai scurt, mai tăios, mai amar. Claudiu Fulda, cândva credincios, cultivat, plin de speranță, devine prin suspiciune, trădare și detenție un răzbunător. Povestea este o introspecție întunecată, o excepție de la regula formulată cândva de Bergel: că suferința îi face pe oamenii buni mai buni și pe cei răi mai răi. Fulda este cazul-limită – iar povestirea este o ruptură literară cu speranța unei totalități. „Metamorfozele” nu sunt purificare, ci dezagregare.

În prefața „Möge Gott die Menschheit mit weisen und verantwortungsvollen Führern segnen“, decizia de a renunța la al treilea volum este exprimată explicit. Mihaela Malea Stroe relatează discuții cu Bergel, în care acesta îi mărturisește că nu va mai scrie Das Ende. Motivele sunt profunde. Speranța într-o Europă unită și dreaptă s-a frânt. Occidentul, odinioară refugiu, i se arată lui Bergel ca uitat de sine, moral epuizat, dominat de corectitudine politică și confuzie ideologică. Forma romanului – cu promisiunea ei implicită de sens și rezoluție – nu mai corespunde lumii de azi.

În locul ei, Bergel se întoarce spre povestirea scurtă. Lucrează la un volum despre perioada de după 1989 – fragmentar, concentrat, cu forța ultimelor lucruri. Povestirea Die Wandlungen des Dr. Fulda sau Ora șerpilor devine nucleul acestui volum. Este ultima lui dorință literară, prima lui apariție postumă (2022, în limba română), dedicată Anei Blandiana. Mihaela Malea Stroe însoțește acest proces cu o atitudine ea însăși literară: inteligentă, discretă, empatică. Textele ei nu sunt simple comentarii, ci parte a testamentului literar.

Ceea ce se petrece aici nu este resemnare, ci o ultimă formă de adevăr. Hans Bergel rămâne fidel sieși – până la capăt. Nu mai scrie pentru a împăca, ci pentru a aminti. Ora șerpilor nu este un epilog, ci un nou început – într-o formă care nu deplânge fragmentul, ci îl asumă. Iar Mihaela Malea Stroe fixează acest moment: cu precizia unei cronicară, cu căldura unei prietene, cu limpezimea unei voci literare.

„Un om, un cuvânt” – Hans Bergel în lumina ultimelor texte ale volumului

Mihaela Malea Stroe nu l‑a însoțit doar pe Hans Bergel, ci l‑a ascultat, l‑a citit, l‑a înțeles – și l‑a păstrat în textele ei. Ultimele trei piese pe care i le dedică nu sunt simple necrologuri, ci scrisori literare, spații ale memoriei, reflecții etice. Ele arată omul din spatele operei, povestitorul din spatele rezistenței, prietenul din spatele crezului: „Să rămâi credincios spiritului bun în toate vremurile dominate de spiritul impur.”

În volumul Hans Bergel – un om, o viață, un crez devine limpede cât de mult au fost viața și scrisul lui Bergel una și aceeași. Stroe îl descrie ca pe cineva la care între cuvânt și faptă nu exista nicio fisură. Atitudinea lui nu era o poză, ci consecvență trăită. Era un om cu privire directă, cu o ironie fină, cu capacitatea de a ierta – chiar și pe cei care l‑au trădat. Dragostea lui pentru România a rămas neclintită, deși a fost persecutat, condamnat și împins în exil de regim. El făcea distincție între ideologie și țară, între sistem și om. Și era un om al limbii – al limbii române și al celei germane –, care se lupta cu nuanțele, cântărea cuvintele, verifica sensurile. „Un om, un cuvânt” – nu era o formulă, ci o etică trăită.

Scrisoarea neuitării, scrisă la un an după moartea lui Hans Bergel, este un monolog poetic, un dialog interior cu cel absent. Stroe nu scrie despre Bergel, ci către el. Îl imaginează în corurile îngerești, povestind despre Jilava, Aiud, Periprava, despre „dansul în lanțuri al sufletului”, despre întoarcerea lui Odiseu. Clopotele Bisericii Negre tac – nu din doliu, ci din așteptare. Este un text al prezenței tăcute, care arată că Bergel nu a dispărut, ci s‑a transformat: în memorie, în limbaj, în atitudine.

Al treilea text, Trei ani de tăcere, este o mișcare comemorativă amplificată. Stroe își amintește conversații, întâlniri, locuri – Honolulu, Brașov, München, Sighet, Kalahari, Delta Dunării. Este o cartografie a apropierii, o cronică a prieteniei. Deosebit de emoționantă este scena în care Bergel amestecă două proverbe românești – „claie peste pupăză” – și se întreabă cu neliniște dacă nu cumva începe să uite limba. Este un moment de vulnerabilitate, care arată cât de mult era limba pentru el o formă de acasă. Ultimele gânduri ale textului sunt discrete, dar limpezi: Bergel începuse să‑și piardă încrederea că Europa se va uni cu adevărat. „Repetăm la nesfârșit câteva greșeli grave” (Câteva gânduri de încheiere), spunea el. Și totuși a continuat să scrie – până la capăt. Ceea ce arată aceste trei texte ale volumului este limpede: Hans Bergel nu a fost doar un scriitor, ci un om de o integritate rară. Mihaela Malea Stroe reușește să nu îl idealizeze, ci să îl păstreze – în claritatea lui, în căldura lui, în neclintirea lui. Textele ei nu sunt necrologuri, ci continuări. Ele arată că Bergel nu este închis, ci deschis – pentru memorie, pentru recitire, pentru gândire mai departe.

Un final deschis – memoria ca formă literară

Mihaela Malea Stroe reușește cu aceste texte un gest rar: scrie despre Hans Bergel fără să‑l netezească. Limbajul ei este limpede, dar nu rece; empatic, dar nu apologetic. Ea nu îl citește pe Bergel ca pe un monument, ci ca pe o mișcare a gândului – și invită cititorul să îl urmeze pe acest drum. Cine își ia timp va descoperi că, dincolo de mit și melancolie, dincolo de dramă și dogmă, se află ceea ce Bergel însuși numea frumosul: „Frumos este ceea ce omul privește cu dragoste, iar ceea ce creăm cu dragoste devine astfel frumos.”

Astfel, ultimul text al volumului nu se încheie cu un final, ci cu o invitație: să citim mai departe, să gândim mai departe, să ascultăm mai departe. Căci Hans Bergel nu a trecut – el s‑a transformat. În memorie, în limbaj, în atitudine.

*Mihaela Malea Stroe, „Hans Bergel – un om, o viață, un crez / Ein Mensch, ein Leben, ein Glaube”. Editura „Pastel”, Brașov, 2025. ISBN: 978‑606‑658‑421‑0