Amintire cu Mopete

O explicație dintr-un șir al încurcăturilor și pierderilor:

Vi se întâmplă să vă încurcați în mesaje? Să pierdeți anumite date de contact? Să rătăciți articole și texte când calculatorul are toanele lui?  

Cineva mi-a cerut la un moment dat un text, așa am scris această amintire despre un poet pe care l-am prețuit mult: Mircea Ivănescu. Sincer, nu îmi amintesc cine, dacă l-am trimis, dacă nu și în cazul în care a ajuns la cineva, acel „cineva” nu mi-a mai răspuns... Marile mistere ale nevăzutului comunicării noastre.

Așadar, de dragul amintirii prietenului Mopete și-al acelor doi ani în care am fost vecini de suferință la Mogoșoaia, iată acest text pe care i-l încredințez lui Laurențiu-Ciprian Tudor că știe el ce să facă întotdeauna cu întâmplările mele fixate în insectarul personal. Deci...

O amintire. Mopete, eu și Kenneth Grahame.

În stația autobuzului 77 din dreapta Gării de Nord, o mulțime descurajată. Frig, zloată. Pe trotuar, grămezi de zăpadă cu gheață, niște cușme ciudate, negre de mizerie, o zi de noroi. Ce an era oare? Cred că 1980.

Cum  am ajuns să  aștept acolo alături de Mircea Ivănescu, nu îmi amintesc. Adică dacă veniserăm împreună dinspre Calea Victoriei cu vreun troleibuz sau ne întâlniserăm acolo din întâmplare?   

Cert e ca aveam aceeași rută, locuiam în același loc și urma să așteptăm același autobuz, bănuiam amândoi că va fi supraaglomerat, care urma să ne ducă la stația Lamotești iar de acolo, din dreptul uzinelor, urma să îl așteptăm pe 63, care ajungea la Mogoșoaia. Stația noastră era cea a „Castelului”, cumva înainte de Primărie. De acolo mai aveam de parcurs 500 de metri până la domeniul palatului brâncovenesc compus din foișor, zid, cuhnie, ghețărie și palatul propriu-zis unde exista și Vila d’Elchingen construită inițial ca loc de adăpostire, refăcută prin 1927-1936 și transformată în pensiune temporară pentru scriitori și artiști, gospodărită economic atunci de Uniunea Scriitorilor. O casă  mare din cărămidă roșie cu etaj și mansarde, cu o frumoasă terasă împrejmuitoare, domiciliul nostru temporar (și oarecum forțat de împrejurări).  

Nu aveam, nici el și soția lui (plus cele 11 pisici ale lor) și nici eu o casă a noastră în perioada aceea și apelam la serviciile administrației uniunii pentru o cameră în regim hotelier. Ei aveau o cameră mare, cu ferestre care dădeau spre parc, nu știu cât plăteau. Eu aveam o cămăruță la mansardă, foarte strâmtă și pentru care plăteam 18 lei pe noapte. De mâncat mâncam la cantina de la parter care arăta o față decrepită, decăzută, a unei foste prosperități, cu mesele ei acoperite cu fețe albe și scaunele de un vișiniu ros, obosit.

Domnul Mircea Ivănescu avea un aer de savant uituc cu ochelarii lui ca niște felinare, părul vâlvoi și expresia de om veșnic preocupat, ușor confuz. Știam ce poet este și, mai ales, ce engleză știe, tocmai îi apăruse un fragment tradus din Joyce în revista Secolul XX, un autor pe care toți îl divinizam pe atunci, fără să îl fi citit sau înțeles. Mirajul lumii anglofone era la apogeu.

Revenind la stația de autobuz, tocmai când iar trecuse unul care nu purta numărul câștigător, îmi amintesc că Mircea Ivănescu mi-a dat un citat din... Jules Verne, care făcea referire la ruletă, la cazino, cum că ieșise de nu știu câte ori, dar oricum, ceva enorm, un anume număr și o anume culoare, analogia era cu așteptarea autobuzului 77 care nu venea și pace, mereu apărea un altul, cu un alt  număr, dar care nu era al nostru. Ulterior am căutat în disperare ani în șir citatul acela prin cărțile lui Jules Verne, dar nu l-am găsit. Nu mai știu sigur dacă fusese real.

M. Ivănescu tradusese din Ezra Pound, William Carlos Williams, Wallace Stevens, T. S. Eliot și  Sylvia Plath, poate de aceea, atunci, propriile lui versuri nu îmi spuneau prea mult, găseam că erau un fel de resoneur la poeții aceia uriași pe care îi iubeam, dar îi citeam prin filtrul traducerii sale.  

În acea așteptare care deja depășise o oră, picioarele ne erau bocnă, am vorbit câte în lună și în stele. El știa despre mine că publicasem câteva cărți de proză pentru copii și mi-a spus că există un autor despre care se știe prea puțin și se tradusese din el doar „Vântul prin sălcii”. M-a îndemnat să traduc și restul operei, mi-a spus că nu e nevoie de plata drepturilor de autor, căci scriitorul murise demult, și că el deține printr-o întâmplare, cărțile cu pricina. Pe moment numai la asta nu-mi stătea capul cu atât mai mult cu cât engleza mea era defectuoasă, iar semnele arătau că trebuie să traduc dintr-o engleză British, veche și prețioasă.

Totuși, 77 a venit la un moment dat și noi am ajuns spre seară, epuizați, la „castel”, cum ziceam .

A  doua zi M. Ivănescu mi-a înmânat două cărticele cu tartaje albastre, foarte roase, rugându-mă să nu uit să i le înapoiez. Am făcut copii după ele, ceea ce era scump și, credeam eu, păgubos, iar în vreo două săptămâni i le-am înapoiat și asta a fost.

Îndemnată de condiția mea lamentabilă din acel moment – casă nu aveam, amenințarea ministerului culturii era că ne vor da afară din acest hotel improvizat, naveta mea zilnică dura două ore jumătate la dus, două ore jumătate sau chiar trei la întors, de la „castelul Mogoșoaia”, brusc înghețat și paralizat, unde ne închiseseră și biata cantină, până la institutul ICSIT ICPE, aflat în capăt de Vitan Sud, locul meu nefericit de muncă (în perioada octombrie 1989 - 1 mai 1981) așa că m-am apucat de citit cărțuliile.

Era în aceste povestiri o lume demodată, plină de umor britanic, o finețe în descrierea copiilor ălora, în relațiile lor  cu adulții și cu pedagogia, era o lume veche, cu farmec și umor fin. Încet încet, ca formă de rezistență, mă retrăgeam în așa zisa bibliotecă de la institut unde nu rezista mai nimeni, căci trebuia să porți căciulă groasă, cojoc și chiar mănuși. Era complet neîncălzită sub valul de viscol și îngheț al iernii anului 1981, clădirea fiind una nouă din sticlă și metal, iar în dimineața în care ajunși în birou am constatat că cei câțiva peștișori roșii din acvariu înghețaseră, am priceput că un semnal uriaș de alarmă sunase și  pentru mine.

Kenneth Grahame mi-a fost alături prin M. Ivănescu (poreclit de noi toți Mopete, după personajul lui narativ-poetic, și care făcea planuri mari de fugă din București spre Sibiu. I-au și reușit, de altfel toți am fugit care pe unde, dar despre asta într-o poveste separată). Cărțile se chemau „The Reluctant Dragon” (1898)  și „The Golden Age” (1895), dar eu am reușit să traduc și să adaptez o selecție din ele, așa încât să poată trece de „exigențele” editurii „Ion Creangă” și ale cenzurii care nu ne lăsa chiar așa să zburdăm prin întâmplări cu spirit britanic și aristocratic. „Vîrsta de aur” a apărut la noi în 1984, iar personajele au fost creionate în alb și negru de graficianul Damo Istvan. Cartea care l-a consacrat a fost, de fapt, „The Wind in the Willows” (Vântul prin sălcii, publicată în 1908), ilustrată în Marea Britanie de Ernest H. Shepard. Kenneth Grahame fusese născut în Scoția și își pierduse mama de mic, apoi tatăl lui căzuse în patima beției și a încredințat cei doi băieți, Kenneth și Willie, bebelușul Roland (la a cărui naștere murise de fapt mama lor) și surioara Helen, bunicii acestora, doamna  Ingles, care locuia în satul Cookham din Berkshire. Despre această copilărie e vorba, eroii poveștilor sunt copiii care trăiau în casa cea mare, dar destul de decrepită numită de ei The Mount, iar unchiul lor David, care era preot la biserica din Cookham Dean, avea uneori grijă de ei preluând, oarecum, ceea ce ar fi trebuit să fie atribuțiile unui tată adevărat. Această copilărie în spații vaste, prin păduri și iazuri, în mijlocul naturii, este și cadrul operei lui Kenneth Grahame. După aceea a studiat la St. Edward's School din Oxford, dar nu și la universitates, ceea ce ar fi fost evident prea scump, dar s-a angajat la Banca Angliei unde a lucrat până în 1908, ajungând chiar secretar al acesteia.

În fine, nu despre viața și opera lui e vorba aici, ci despre o întâlnire într-o stație de autobuz, în vremuri grele, la București și despre cum știa Mopete să facă oamenii să iasă din hățișul sărăciei, disperării și fricii, atrăgându-i spre singurul lucru care conta pentru el și pentru ei: literatura.

de Cleopatra Lorințiu