Darie Magheru

DARIE MAGHERU ÎN MEMORIA VIE A BRAȘOVULUI LITERAR.

Între scenă, cenaclu și singurătatea valorii

Sunt scriitori despre care se poate scrie corect și totuși fals. Corect, fiindcă datele sunt exacte; fals, fiindcă lipsește tocmai ceea ce a fost esențial: respirația omului, timbrul prezenței sale, puterea cu care intra într-o încăpere și schimba, fără zgomot, raportul dintre cuvânt și tăcere. Un astfel de destin a fost Darie Magheru, adică Aurel Zaharia Moldovan, născut la 25.10.1923 la Lunca Câlnicului și dispărut în 1983 la Brașov, poet, prozator, dramaturg și actor, una dintre figurile cele mai incomode, mai greu de încadrat și, tocmai de aceea, mai necesare ale literaturii brașovene și române din secolul 20. Biografia sa cunoscută vorbește despre Săcele, despre studiile de artă dramatică de la București și Iași, despre profesorii săi, Ion Manolescu și George Vraca, despre activitatea scenică la Ploiești, Arad, Botoșani și, în cele din urmă, la Brașov, dar și despre detenția politică din anii 1950-1951, despre excluderea din Uniunea Scriitorilor și despre marginalizarea care i-a urmărit destinul public. Toate acestea sunt adevărate. Dar adevărul biografic, oricât de necesar, nu e decât scheletul. Carnea memoriei se află în altă parte. 

Pentru mine, Darie Magheru nu aparține mai întâi fișei de dicționar, ci Brașovului viu al anilor de formație, aceluia în care literatura încă mai circula pe voce, pe manuscris, pe întâlnire directă, pe confruntare și pe prietenie. L-am cunoscut la sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70, când eram deja prezent în mediul literar brașovean și când Astra nu era pentru mine o simplă siglă locală, ci una dintre puținele instituții în jurul cărora mai pulsa ceva din tensiunea reală a literaturii. În acel climat, Cenaclul Astra avea, dincolo de limitele, amestecurile și politizările lui inevitabile, funcția unui spațiu de trecere: acolo se întâlneau vocile tinere cu vocile rănite, speranța cu suspiciunea, literatura cu mica ei sociologie provincială, iar uneori și talentul cu destinul. Că acest cenaclu a reprezentat, pentru Brașov, un loc important de agregare și tensiune culturală rezultă și din mărturiile ulterioare despre rolul revistei și al cenaclului în formarea unui nucleu literar local, chiar dacă evaluările asupra lui au rămas nuanțate și adesea contradictorii. În această lume am intrat nu ca simplu spectator, ci ca participant al unei generații care își căuta încă glasul, iar în cazul meu această căutare era legată atât de Brașov, cât și de Concordia, de acel teritoriu uman și interior din care veneam și pe care aveam să-l port mereu cu mine. Mentorul meu esențial în acei ani a fost Vasile Copilu-Cheatră, nume de primă importanță în devenirea mea, iar faptul că Darie Magheru a intrat în raza revistei Astra și în vecinătatea acestui mediu nu e un detaliu exterior, ci unul revelator pentru felul în care s-au încrucișat, în Brașov, biografii puternice, afinități, rezerve și polemici. Sursele publice arată limpede că Magheru a atras atenția mediului literar din jurul revistei Astra și a rămas o prezență dificil de absorbit într-un mecanism colegial ori instituțional, tocmai prin structura sa polemică și independentă. Mergeam împreună la Cenaclul Astra și, după ședințe, care erau adesea un amestec de literatură autentică, improvizație, certuri, orgolii mai mari decât textele și tăceri mai inteligente decât comentariile, urma partea aceea omenească fără de care nici o epocă literară nu poate fi înțeleasă. Mâncam adesea împreună o ciorbă de burtă, ca niște tineri care credeau încă, cu o frumoasă și aproape eroică naivitate, că poezia poate ține loc și de capital simbolic, și de hrană. După aceea, mergeam deseori la Cerbul, unde se bea ceva, și unde literatura cobora din pagină în voce, în gest, în confesiune, în ironie, în mici vanități și în adevăruri spuse pe jumătate. Acolo apăreau uneori Brumaru, Nicolae Stoie, adesea venea și Vasile Copilu-Cheatră, iar, mai rar, Dan Tărchilă. Umblam și prin Prejmer și împrejurimi, alteori pe la mine, în Concordia, loc pe care administrația avea să-l reboteze sec și impersonal Colonia 1 Mai. Dar memoria nu lucrează cu denumiri administrative. Ea păstrează locurile prin încărcătura lor omenească.

În acest cerc de proximitate, Darie Magheru se distingea imediat. Nu doar prin text, ci prin prezență. Aici intră în joc dimensiunea sa scenică, de care critica literară românească a profitat prea puțin și pe care istoria literară a lăsat-o, de multe ori, la margine, ca pe un adaos biografic. În realitate, teatrul nu a fost pentru el un accident sau o paranteză, ci unul dintre centrele structurii sale interioare. A studiat arta dramatică, a jucat pe scene importante, a fost remarcat în rolul lui Ion din „Năpasta”, rol care i-a atras admirația lui Emil Botta, iar poemul său dramatic „Eu, meșterul Manole” a primit, la vremea apariției, elogiul lui Gellu Naum. Mai târziu, piesa „Tragicul domn Ion al Cămilelor” a fost montată la Teatrul Dramatic din Brașov, în stagiunea 1978-1979. Toate acestea arată că, în cazul său, teatrul nu trebuie citit numai ca bibliografie, ci ca structură de expresie. Eu l-am auzit citind și nu pot vorbi despre el fără să spun limpede că, dintre noi toți, Aurel avea vocea cea mai adâncă. El nu citea pur și simplu un poem, îl interpreta. Dar nici aici nu trebuie să cădem în vocabularul leneș al elogiului obișnuit. Nu era vorba de o recitare ornamentală, de acea emfază de cafenea literară care strivește textul sub propria solemnitate. La Darie Magheru, vocea venea dintr-un strat mai vechi și mai greu al ființei. Avea acea autoritate a timbrului pe care nu ți-o dă nici critica, nici prestigiul, nici aprobarea colegilor. O ai sau nu o ai. El o avea. Actorul din el nu împodobea poezia, ci o intensifica. Cuvântul rostit de el căpăta presiune, iar versul, ieșit din pagina tipărită, intra într-o zonă aproape tragică a oralității. Cine l-a ascultat cu adevărat știe că la Darie Magheru lectura devenea act. Aici se află, cred, una dintre cheile nereceptării sale depline. Magheru nu era un autor comod nici pentru ideologie, nici pentru critică, nici pentru comoditatea mediului brașovean. A fost, după formule recente, un „scriitor incomod și nonconformist”, așteptând încă o receptare adevărată, pe măsura unei opere care a anticipat, în anumite componente ale sale, modernizări de viziune și de expresie mai târziu recunoscute altora. Recuperarea sa editorială, prin volumele de „Scrieri” publicate la „Eikon”, începând din 2014, arată deopotrivă valoarea operei și întârzierea receptării ei. Faptul că romanul „Cărămida cu mâner” a circulat târziu în volum și că o parte importantă a operei a rămas în manuscris confirmă nu lipsa de consistență a scriitorului, ci lipsa de organ critic a epocii care nu l-a așezat la timp în locul meritat. Brașovul a fost pentru el nu doar cadru geografic, ci destin cultural. Aici se întâlnesc aproape toate liniile biografiei sale: copilăria din zona Săcelelor, activitatea scenică, cercul Astra, tensiunile cu mediul literar, marginalizarea, dar și posteritatea. Casa memorială din Săcele și strada care îi poartă numele arată că memoria locală n-a renunțat cu totul la el, chiar dacă receptarea critică națională a fost multă vreme disproporționat de slabă. Brașovul, cu tot ce are el mai fertil și mai toxic, mai demn și mai provincial, l-a produs și l-a rănit în același timp. Aici, ca în multe alte cazuri, centrul și periferia nu mai sunt noțiuni geografice, ci forme ale receptării: poți trăi într-un oraș mare și să fii tratat ca o anexă; poți scrie în margine și să rămâi, în fapt, mai central decât toți administratorii gustului. În ceea ce mă privește, rolul meu în această topografie nu a fost unul exterior.

Eu am aparținut acelui Brașov literar nu ca martor întâmplător, ci ca participant direct, ca tânăr autor format sub influența lui Vasile Copilu-Cheatră, prezent în orizontul Astrei, al cenaclului și al unui mediu în care literatura se încerca nu numai în text, ci și în voce, în discuție, în fidelitate și ruptură. Că am plecat mai târziu din România nu anulează nimic din această apartenență. Dimpotrivă, depărtarea a sedimentat-o. Dacă despre mulți autori se poate vorbi doar din documente, despre Darie Magheru pot vorbi și din memorie vie. Acesta este, de altfel, unul dintre puținele privilegii adevărate ale vârstei: nu acela de a ști mai mult, ci de a putea spune „am fost acolo” fără impostură.

Au trecut peste 50 de ani de când am părăsit România. Din acea lume au rămas, în timp, doar câteva legături trainice: Dan Tărchilă, Mircea N. Rusu, Vasile Copilu-Cheatră (pentru o vreme) și Nicolae Stoie. Cu ceilalți, firele s-au subțiat și s-au pierdut, așa cum se pierde aproape tot ce nu este hrănit de prezență. Din Darie nu mi-au rămas manuscrise sau alte scrieri. Mult mai târziu am încercat să-i caut sora, fără să ajung atunci la un rezultat clar. Absența acestor urme materiale a făcut ca memoria să rămână, pentru mine, ultima arhivă. Și poate tocmai de aceea una mai vie decât multe fișe bibliografice. Opera lui Darie Magheru merită, fără îndoială, o relectură sistematică: poezia, cu tensiunea ei gravă și intelectualizată; proza, mai ales „Cărămida cu mâner” și „Nemuritorul în solitudine și durerea”, cu straniul lor dens și cu dificultatea lor fertilă; teatrul, încă insuficient valorizat; și, peste toate, această dimensiune scenică a personalității, fără de care multe pagini ale lui nu pot fi pe deplin înțelese. Nu era un autor de consum și nici unul pe care să-l citești pentru a bifa un nume. El cere context, răbdare, organ pentru auz și o anumită seriozitate a lecturii. Cum tocmai acestea lipsesc adesea în climatul nostru critic, marginalizarea lui devine, retrospectiv, explicabilă. Nu justificabilă, doar explicabilă. De aceea, când scriu astăzi despre el, nu încerc să-l transform într-un monument rece al literaturii brașovene. Monumentele sunt, de regulă, felul pietrei de a acoperi ceea ce n-a fost înțeles la timp. Eu prefer să-l restitui așa cum mi-a rămas: o prezență de scenă, o voce gravă, un poet care interpreta, un om de destin și de arsură, unul dintre cei pe care Brașovul i-a avut, dar nu i-a știut pe deplin purta. Și, poate, și o dovadă că literatura adevărată nu se face din grupuri de interese, ci din densitate lăuntrică, chiar atunci când această densitate îl condamnă pe autor la singurătate.

de Christian W. Schenk

Note finale

1. Darie Magheru s-a născut la 25.10.1923 la Lunca Câlnicului, județul Brașov, și a murit în 1983 la Brașov; a studiat arta dramatică la București și Iași, avându-i profesori pe Ion Manolescu și George Vraca. A jucat la teatrele din Ploiești, Arad, Botoșani și Brașov. 

2. Biografia sa include detenția politică din 1950-1951 și excluderea din Uniunea Scriitorilor în 1960, elemente care au contribuit la marginalizarea lui ulterioară în câmpul literar. 

3. Rolul scenic al lui Darie Magheru nu trebuie redus la o simplă paranteză biografică: interpretarea rolului Ion din „Năpasta” i-a atras admirația lui Emil Botta, iar poemul dramatic „Eu, meșterul Manole” a fost elogiat de Gellu Naum. 

4. Piesa „Tragicul domn Ion al Cămilelor” a fost montată la Teatrul Dramatic din Brașov în stagiunea 1978-1979, fapt important pentru înțelegerea raportului său viu cu scena brașoveană. Informația este reluată în sinteze biografice și critice recente. 

5. Despre raportul său cu Brașovul literar și cu mediul din jurul revistei și cenaclului „Astra”, sursele subliniază atât caracterul politizat al contextului, cât și faptul că prezența unor figuri precum Darie Magheru complica orice imagine simplistă asupra vieții literare locale. 

6. Recuperarea postumă a operei sale a cunoscut un moment major prin publicarea volumelor de „Scrieri” la Editura „Eikon”; volumul II, dedicat prozei, a apărut în 2014, ediție îngrijită de Mihaela Malea Stroe. 

7. Casa memorială „Darie Magheru” din Săcele și strada care îi poartă numele indică persistența unei memorii locale active, chiar dacă receptarea critică națională a rămas, multă vreme, sub valoarea operei. 

Christian Wilhelm Schenk (n. 11 noiembrie 1951, în Brașov, România) este medic, poet, eseist și traducător trilingv româno-german-maghiar. Este directorul editurii independente „Dionysos” pe care a înființat-o în anul 1986, în orașul Dortmund. Mentorii săi sunt poeții Tudor Arghezi și Vasile Copilu-Cheatră. În plus, în 1981, îl cunoaște, alături de cel din urmă, la Portlligat lângă Cadaqués, pe pictorul Salvador Dali, care avea să-i influențează, în mod decisiv, stilul și opera. În 1976 pleacă definitiv în Germania și urmează Facultatea de Medicină la Universitatea „Johannes Gutenberg” din orașul Mainz, iar în 1985 își obține doctoratul. În 1986, ca redactor șef al revistei trilingve „Convergențe românești” (1984-1986), scrie un articol vehement împotriva așa-ziselor „urbanizări” din cadrul programului de „sistematizare” de sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu, ceea ce duce la declararea sa ca „persona non grata”. În 1991 este, însă, reabilitat. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Germania, fost membru al Uniunii Scriitorilor din România (1990-2023) și face parte din colectivul redacțional al revistelor „Poezia” și „Scriptor”. Are peste 119 volume de poezii, eseuri, povestiri, corespondență și traduceri, reușind un pod important între Est și Vest, între cultura română și cea germană (în special). Pentru meritele sale, C. W. Schenk a primit 28 de premii și distincții. A fost numit, de exemplu, în anul 2000, „Cetățean de Onoare” al orașului Cluj-Napoca și, tot în același an, a fost distins, prin Decret Prezidențial, cu Medalia Comemorativă „Eminescu 2000”, înmânată de către ministrul culturii Ion Caramitru. Cea mai recentă mare reușită a domniei-sale (2023-2024) este realizarea și publicarea (la propria editură), în 7 volume, a unei antologii a poeziei românești: „Rumänische Lyrikanthologie - Von den Anfängen bis heute” (Antologie de lirică română de la începuturi și până astăzi).