Acest fragment reprezintă capitolul 11 („Amintiri din copilărie. Iaiaca. Primii ani de școală. Prima chitară”) din volumul „Memorie de Alifant – carte de taifas” în curs de publicare la editura „Tracus Arte”. Cartea va fi lansată la Târgul de Carte „Gaudeamus” – ediţia Bucureşti 2023 (22 – 26 noiembrie).
Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce este copilăria pentru tine, Nicu Alifantis? Ce definiție îi dai? Ce ți-a lăsat ea ca mesaj, ca resursă?
Nicu Alifantis: Aș putea spune despre copilărie că este aidoma febrei pregătirii unei plecări într-o călătorie spre o destinație total necunoscută. Aduni într-o desagă, în grabă, toate cele trebuincioase, mai exact ceea ce crezi că ar putea să-ți fie necesar, stăpânit fiind mereu de sentimentul că ai uitat ceva important. Eu am adunat imaginile părinților și bunicilor, graiurile, tradițiile și sfaturile lor, rudele, Dunărea, prietenii, jocurile, anotimpurile, timpurile…
L.-C. T: Ai fost un copil fericit?
N. A.: Da, categoric da. Cred că orice copil e fericit. Pentru că nu cred că există perioadă mai minunată decât e copilăria. În primul rând, pentru că ești înconjurat de dragostea alor tăi, ești răsfățat, afli permanent lucruri noi, descoperi mereu roata, traiești într-un „dolce far niente” permanent, grijile tale sunt numai ale celorlalți. Cum să nu fii fericit?
L.-C. T: Cum era copilul Nicu Alifantis? Introvertit, retras sau extrovertit, comunicativ, dezinvolt?
N. A.: Timid, retras, introvertit. Trăiam într-o lume a mea, destul de neclară, dar a mea. Visam mult, îmi imaginam tot felul de lucruri, călătoream cu ușurință din real în imaginar. Mi-era bine printre jucăriile mele, printre gândurile mele.
L.-C. T: Cum erau relațiile cu prietenii pe care i-ai avut în copilărie? Ce poziție aveai în grup? Care erau jocurile copilăriei? Care erau jocurile care îți plăceau?
N. A.: Pe strada copilăriei mele, Albiei, erau foarte puțini copii de vârsta mea. Aveam câțiva prieteni de joacă pe strada Malului, Stavru și Lilica, frate și soră, și două surori gemene, Tasula și Dida, două grecoaice pe care le încurcam tot timpul. Când Stavru golănea pe alte străzi, mă jucam cu fetele de-a familia, unde eram întotdeauna „tatăl”, de-a doctoru’, de-a te miri ce altceva. Cu băieții jucam țurca, lapte gros, de-a v-ați ascunselea, miuța, ori băteam mingea. Recunosc, preferam mai mult compania fetelor, unde eram mult mai băgat în seamă.
L.-C. T: Care sunt cele mai vii amintiri pe care le ai legate de această lume a copilăriei? Amintiri care îți revin cel mai des.
N. A.: Sunt câteva pe care le păstrez în memorie cu drag: Iaiaca (bunica Despina, din partea mamei) un munte de răbdare. În timpul verii, micul dejun (o cană cu lapte cu pâine prăjită) se întâmpla în curte. O curte lungă. Iaiaca stătea pe una din cele trei trepte de la intrare, îmi dădea câte o linguriță cu lapte și un dumicat de pâine, iar eu făceam turul curții cu tricicleta de care erau legate toate jucăriile cu roți pe care le aveam în dotare. Multe se răsturnau. Mă opream, le puneam pe poziție și continuam turul. Turul-lingurița-dumicatu’. Câtă răbdare avea săraca până terminam de mâncat…
Clanța porții de la curte. Era o poartă de fier cu o clanță mare frumos lucrată. Iarna, când era ger, îmi plăcea să-mi lipesc puțin limba de ea. Asta, până-ntr-o zi, când n-am mai putut s-o dezlipesc și am rămas așa până a venit tata de la serviciu, a deschis poarta cu mine cu tot, a încălzit cât a putut de repede o cană cu apă și așa m-a dezlipit de poartă…
Amigdalele. Cred că nu împlinisem patru ani și pentru că mereu mi se inflamau amigdalele cu polipi cu tot, ai mei au decis, împreună cu domnul dr. Țilică, să mi le scoată. Mamă, ce frică mi-a fost. Mai ales, când între gâtul meu și al doctorului mi-au legat o fâșie mare de cauciuc și mi s-a pus un căluș la gură. Nici să plâng, nici să țip n-am mai putut și… gata. Drept recompensă am primit la plecare un pachețel în care aveam amigdalele și polipii. Am ținut strâns, în mână, pachetul până am ajuns acasă, unde le-am dat uneia dintre pisicile ce veneau mereu la noi în curte. Acum dacă stau și mă gândesc a fost foarte scârbos ce-am făcut. Puah!
Puiu. Puiu Catrava era băiatul proprietarilor casei în care locuiam. Era actor la Teatrul de Păpuși. După operația de amigdale n-am avut voie să vorbesc vreo săptămână. Trecuseră deja două și eu tot nu vorbeam. Într-una din zile a intrat la noi în casă Puiu, a agățat un cearceaf de pereții laterali ai antreului și a născocit o poveste cu două marionete - un copil și o pisică. Am fost foarte fericit și mi-a plăcut tare mult povestea lui. După această întâmplare, am prins, iarăși, grai.
Girafă la cuptor. Ai mei urmau să se întoarcă de la servici și m-am gândit să le fac o surpriză. Să le gătesc ceva. Am luat o tavă, am pus în ea câțiva cartofi, am golit o sticlă de ulei și una de suc de roșii. Bun și ce gătim? Ce punem în tavă? Mi-am aruncat o privire în colțul cu jucării și am ales o girafă de cauciuc care, pe vremuri, fusese gonflabilă. Am tăiat-o fâșii, am pus-o în tavă, tava pe sobă și mi-am văzut de-ale mele. Când s-au întors ai mei, au găsit toată casa în fum și pe mine fericit că le-am făcut de mâncare. „Ce-ai făcut măi, copile?”, a fost întrebarea cu care m-au întâmpinat. „Am făcut de mâncare”, am zis eu senin, iar ei s-au luat cu mâinile de cap.
Și lista cu-amintiri poate continua…
L.-C. T: Ai traversat în copilărie momente cruciale?
N. A.: Singurul eveniment care m-a șocat cu-adevărat a fost moartea bunicii. Ai mei mi-au spus într-o zi, cu lacrimi în ochi, că Iaiaca nu se simte prea bine și că o să plece pentru un timp, să se facă bine. Am rămas în memorie cu ea mângâindu-mă pe cap și sărutându-mă lung pe frunte. Apoi, ai mei, m-au dus la o mătușă. Mult timp n-am fost în stare să înțeleg de ce mama se tot îmbrăca în negru, de ce n-o mai văd pe Iaiaca pe la noi prin casă, de ce nu mai vine la noi, că doar promisese că se va întoarce după ce se face bine…
L.-C. T: Cântatul și muzica își au începutul în această vârstă? Sunt semințe sau semne sau întâlniri, întâmplări, care prevăd cariera ta de mai târziu?
N. A.: Cred c-aveam cam cinci ani când, cea mai mare bucurie pe care o aveam, era să iau câteva oale de gătit, să le întorc cu fundul în sus, să suspend două capace și cu lingurile de lemn să bat în ele, în toate, urlând din toți rărunchii. Într-o zi, tata m-a întrebat dacă îmi place să cânt, i-am spus că da, și m-a întrebat dacă vreau un instrument. „Tobe”, i-am zis, dintr-o suflare. Vreau tobe! L-am văzut cum schimbă fețe-fețe cu mama și a-ncercat să mă convingă că tobele sunt un instrument de acompaniat, de ținut ritmul, nicidecum nu se cânta la ele. A urmat lungul șir, ba nu, ba da, ba nu, ba da… iar a doua zi mi-a făcut cadou un acordeon. Timiș, cu 32 de bași, albastru. Era ziua mea, împlinisem șapte ani! Nu mi-a plăcut deloc ideea, drept pentru care nici că m-am atins de el. După un timp, a venit la noi un tip înalt, slab, destul de brunet, care a început să mă învețe să cânt la acordeon. Iordache, parcă îl chema. Nu-mi plăcea deloc de el. Avea niște degete lungi, ireal de lungi și tot timpul mirosea a pește. După o lună, în care a încercat să mă învețe „Trandafir de la Moldova”, am renunțat și el și eu, iar peste acordeon a început să se-aștearnă praful.
L.-C. T: Când ai început să cânți la chitară? Când ți-ai descoperit talentul? Ascultai muzică în casă? Ce îți plăcea să asculți?
N. A.: După vreo trei ani, tata a mai avut o tentativă și mi-a găsit un alt profesor de acordeon, pe domnul Angelescu. Era un domn. Înalt, impozant, cu o voce caldă, baritonală, îmbrăcat frumos tot timpul, îngrijit, mirosea frumos. Era profesor de muzică și știa multe cântece frumoase. Am început să mă aplec asupra instrumentului, cât de cât, dar tot nu mi s-a lipit de suflet. Lucram mai mult din jenă față de domnul Angelescu. După alți doi ani, tot de ziua mea, am primit o chitară de la ai mei. Cred că domnul Angelescu i-a convins, deși nu mi-a zis-o niciodată. A fost cea mai fericită zi din viața mea. Nu m-am mai dezlipit de ea. Am continuat să iau cursuri, de astă dată de chitară, tot cu domnul Angelescu. Eram entuziasmat, iar întâlnirile noastre nu mai erau o corvoadă pentru mine, ci dimpotrivă. Cred că atunci a început totul, undeva, în mine, a licărit ceva. Din păcate, pentru mine, după vreo doi ani, domnul Angelescu s-a retras, recunoscând că mai mult nu poate și nu știe să mă învețe. Totuși chitara nu era specialitatea dumnealui. Am continuat singur, am făcut rost de tot felul de manuale și metode de chitară, m-am împrietenit cu băieți mai mari ca mine, care cântau foarte bine și „furam instrument” de la ei, cât puteam. Ascultam muzică la radio, toceam discurile de vinyl pe care le aveau ai mei, cântam mai tot timpul.
L.-C. T: Ți-a plăcut școala? Cum a fost elevul Nicu Alifantis (am în vedere și ciclul primar și cel gimnazial)? Ce materii îți plăceau și la care excelai?
N. A.: Mi-a plăcut, dar aș minți să spun că am fost un elev de nota 10. Nu am fost foarte conștiincios, îmi făceam temele, aveam și note bune, dar și unele mai puțin bune, am fost dependent, dacă pot spune, de profesor. Am fost sensibil la profesorii cu har, ca să zic așa. Am avut câțiva profesori deosebiți care ne captau din prima la orele lor. Erau simpatici, dedicați, te făceau să te apleci asupra materiilor pe care le predau. Alții, mă plictiseau îngrozitor prin felul lor de-a preda și nici măcar nu erau simpatici. De exemplu, am fost fascinat de domnii Ungureanu - română, Mustea - fizică, Miron - latină, ori doamna Miron - biologie. Îmi era pur și simplu rușine să vin la orele lor fără temele făcute. Prin urmare, cam astea au fost materiile care mi-au plăcut. La toate celelalte materii învățam din obligație. N-aș putea spune că am excelat la vreo materie, dar m-am străduit din răsputeri să nu-mi fie rușine de profesori, colegi, dar, mai ales, de părinți.
L.-C. T: Ce lecturi aveai în copilărie? Care erau autorii tăi preferați?
N. A.: Am fost fascinat de basme. Toate îmi plăceau. Frații Grimm, Petre Ispirescu, Hans Christian Andersen, Wilhelm Hauff și alții. Mă transpuneam în povești, sufeream, plângeam când se-ntâmpla ceva rău, mă bucuram de fiecare victorie a personajului principal. Mai târziu, am citit, cu mare plăcere, toată seria „Winnetou” a lui Karl May, „Coliba unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe etc..
L.-C. T: Dragostea de poezie când a apărut?
N. A.: Cu-adevărat am prins drag de poezie în liceu, datorită domnului profesor Ungureanu. În mai toate lecturile pe care ni le dădea extra programei școlare erau și câteva cărți de poezie. Le citeam cu mare drag, unele de câteva ori chiar.
L.-C. T: Care a fost cea mai marcantă figură a acestei vârste, cea mai de neuitat relație sau întâlnire?
N. A.: Păi, când eram mic de tot, pe strada noastră treceau tot felul de ambulanți la al căror strigăt alergam la poartă și mă uitam după ei până dispăreau. Pe rând am vrut să fiu lăptar, geamgiu, bragagiu, tocilar, ăla de striga „fiare veche cumpăr!”. Când mergeam cu părinții, la crâșma lui Arion, stăteam în fund, pe podiumul orchestrei și nu-mi luam ochii de la Afloarei, un lăutar care cânta teribil de frumos cu glasul și cu vioara și era mereu îmbrăcat „la patru ace”. Când am mai crescut am început să-mi plec privirea spre niște oameni de la care simțeam că aveam ce învăța. Astfel, am început să mă apropiu de persoanele mai în vârstă decât mine, să iau de la ei tot ce era mai bun.
L.-C. T: Când ai simțit că ți se încheie copilăria, că treci la o altă etapă? Altfel, îți este dor de copilăria ta?
N. A.: Nu cred c-am realizat când am trecut pragul. Și asta bănuiesc că s-a datorat părinților mei, care au continuat să se poarte cu mine și să mă trateze mereu ca pe-un copil. Grijă multă, răsfăț, atât cât își permiteau. Mă-ncearcă, uneori, nostalgia acelor ani. Totul curgea cu o anume lentoare, cu o tihnă de care mi-e dor.
L.-C. T: Cum îți vezi acum copilăria din poziția de bunic? Ce crezi că ar trebui să păstreze nepoții tăi din copilăria ta? Ce le-ai transmite?
N. A.: Pe de-o parte, stând cu ei, îmi revin în memorie multe din întâmplările copilăriei, pe de altă parte, îmi vine și cheful să mă copilăresc. Mă bucur că nu m-a părăsit copilul din mine sau eu nu m-am îndepărtat de el, nu știu cum e mai corect. Nu cred c-ar trebui să păstreze ceva din copilăria mea, pentru că felul de-a copilări, astăzi, e atât de diferit de ce-am trăit eu. Ce mi-aș dori pentru ei e să nu-și uite niciodată copilăria cu amintirile ei cu tot și s-o poarte cu ei pe tot parcursul vieții lor.
(15 aprilie 2020)