Cartea lui Oye

În locul acela deșertul aduna niște pietre ciudate, rotunjite, pe lângă care populațiile nilotice treceau azi nepăsătoare, dar dacă te uitai cu atenție, acele pietre ca niște ouă preistorice păstrând urmele fluviilor demult secate, păreau aranjate de mâna omului în așa fel, încât așezarea să fie apărată de orice invazie, din orice direcție. Vântul odată intrat între acele pietre, se agita deodată neliniștit ca un dragon invizibil prins totuși într-o ambuscadă, ridicându-se sub formă de tornadă să scape.

Casa lui Oye se afla chiar în mijlocul acelei avalanșe încremenite, ca un zid de cetate ciclopică dar la buza prăpastiei, în partea dinspre mare, într-o vale abruptă trântindu-se spre țărm pe albia secată a unui torent. Datorită apropierii de apele reci ale muntelui, deseori se forma acolo o pâclă deasă, astfel încât primii războinici moran cu sulițele în cumpănire, apropriindu-se cu repeziciune dinspre dunele de nisip caustice ale deșertului de coastă, cu umbrele netezând aproape melodic muchiile stâncoase, controlându-și respirația iute, comunicând de la unul la altul ritmul pentru a păstra cadența, strecurându-se suplu printre pietre ca o chemare ritmică la luptă, intrând în posesia spațiului asemenea unui val nevăzut împins de vibrație, se treziră deodată înghesuiți din toate părțile de o grădină înmiresmată de cactuși înfloriți, prin care însă abia se putea strecura un șarpe, dar și șarpele ar fi putut cu greu să evite țepii groși de cactuși, intrându-le în piele și rănindu-i ca un val de sârmă ghimpată. Tinerii însă nu scoteau nici un sunet, înaintau atent cu armele pregătite ca niște leoparzi apropiindu-se de pradă, lăsând însă la fiecare pas o urmă de sânge pe nisip, dar și pe limbile plantelor din gardul grădinii ostile, biciuindu-i cînd se așteptau mai puțin, lăsîndu-le urme vinete pe spinare. În privirea lor însă durerea mușca adânc. Cel mai prevăzător din grup, rămas ușor în urmă, se uită în spate precaut căutând intrarea, dar totul era ascuns acum de zidul ceață albă ca laptele și nici nu se mai vedea calea prin care intraseră de parcă ar fi căzut cu toții din cer direct în capcană. Când ajunseră în spatele lui, unul dintre războinici tatuați Enoto[1] strânse pumnul deasupra capului și războinicii încremeniră, dar cel mai scund dintre ei alunecă într-o parte icnind cu umărul într-un cactus înalt întorcându-se spre ceilalți cu un chip mutilat de durere, arătând spre umărul străpuns de țepii groși și ascuțiți precum niște colți de ghepard, lăsându-i o cicatrice vânătă ca o mușcătură. Printre crengile unor cedri pitici se ivi deodată imaginea lui Oye aplecat într-o parte relaxat într-o adâncitură de piatră moale de calcar. Un vultur țipă scurt ridicându-se din vârful unui trunchi solid de cactus să vadă mai bine scena. Când se auzi zgomotul firav al spinilor rupți, Lenkay conducând grupul avea ochi ațintiți în ceafa lui Oye și privindu-l atent i se păru că urechea lui Oye atinsă de sunet tresare și atunci deja înțelese că ținta știa de prezența lor, dar strânse din dinți continuându-și pânda. Lenkay se ridică pe vârfuri să vadă mai bine, pentru că i se părea ciudat cum stătea Oye aplecat în piatra aceea și privea atît de concentrat în ea. La un moment dat Oye tresări râzând și grupul cu sulița la genunchi fremătă atins de un fior, iar mezinul grupului cu brațele slabe și ascuțite ca niște bețe, întoarse o privire aprinsă spre Lenkay ca și cum i-ar fi zis: „Ai văzut? Exact ce ți-am zis.” Oye își schimbă deodată poziția și războinicii maasai se pitiră după tufișurile cedrilor, unul dintre ei ducînd mâna la gură desprinzând din genunchi un spin. Aplecat acum în partea stângă își aduse piatra oarecum înspre coaste ca și cum ar fi privit în chipul unei femei surâzând de sub el, iar Lenkay țintindu-l cu o privire de vultur, gândi tulburându-se că tânărul acela se aplecase peste piatră plin de dorință ca și cum deja făcea dragoste cu un duh al deșertului, cu o creatură oibón voluptuoasă dar invizibilă. Oye tocmai își amintea fata din vis ... abia acum înțelese ce visase, iar fata aceea avea pe umărul stâng atât de dulce un semn care semăna cu o corabie. În vis planeta fusese lovită de potopul de apă, iar fata îi întindea mână să-l salveze pe corabia de pe umărul ei care se înălță deasupra valurilor. „Arra”, zise surâzând, Oye încercând să-și amintească numele fetei, iar Lenkay care se apropia cu sulița întinsă se opri așteptând. O clipă crezuse că e un cuvînt vrăjitoresc. Acum piatra în care privea Oye își schimbă deodată culoarea, realizând miezul luminos ca o nucă de cocos tăiată pe jumătate, iar Lenkay ezită din nou, privind la acel obiect magic care-i lumina fața lui Oye, dar acum era prea târziu – deja ieșise dintre cedrii pitici în terasa casei cu sulița deasupra capului urmat de toți tovarășii săi cu fețele roșii de ocrul tatuajului de luptă. Toți înălțară sulițele gata să le arunce. Deodată Oye se ridicase dezmorțindu-și brațele punând piatra pe masă, lăsându-și spatele descoperit întinzându-l, dar când Lenkay dădu să lovească, o pală de vant făcu piatra să foșnească, iar Oye privind foile cărții răsfirate de vânt se întoarse zâmbind chiar în fața sulițelor maasai. Deodată însă nisipul grădinii începu să se frământe și Lenkay țipă neputincios simțind că se prăbușește. Subit cerul se răsturnă peste războinici aruncându-i într-o parte ca apa vărsată dintr-o găleată. Nase mezinul grupului cu umărul învinețit de cicatricea rănirii în țepii de cactusi țipă o dată puternic privind spre sat, unde țipătul său aproape că fu auzit de o femeie curățând o fantână înainte de a ridica cu apa pentru bătrânii din casa satului care tocmai țineau sfat. Se întoarse cu ulciorul pe cap privind atentă spre deșert de unde venise țipătul. Ascultă o clipă verificând depărtările apoi se aplecă și intră în casa comună dând o pătură la o parte. Înăuntru deja bătrânii satului dezbăteau aprins cine va fi șeful clanului.

– Nu se poate una ca asta, în primul rând că Oye nu știe nici măcar limba maa. Este un venetic dinka[2]. Vine de dincolo de ceață. Lenkay trebuie să fie șef peste sat. Oye habar nu are limba noastră.

–  Ba o știe foarte bine, zise cel mai bătrân din sat, dând a lehamite din mână ca și cum ce-ar fi auzit era doar o bârfă. Eu însumi am vorbit cu el, vorbește și dinka, și luo și lango. Și ne-a ajutat foarte mult. Ne-a făcut fântână în sat. Ne-a vindecat de gripă copiii. Este foarte înțelept.

– Ne-a făcut fântână, de ce ne-a făcut fântână, zise șamanul dând ochii peste cap și oasele din colierele sale sunară ca niște clopoței. Ne-a făcut fântănă să avem nevoie de el. Spiritul lui este perfid.  Când o să avem nevoie de el o să ne ceară bani. Va trebui să vindem toate vitele să-l plătim. Vom muri de foame, vom albi deșertul cu oasele noastre.

– Prostii, dădu din mână bătrânul căpetenie. Oye nu a cerut nici un ban, dădu încă o dată din mână pentru că vruse să spună – “ca tine”. „Ar putea să-și ia și o fată din sat, i-aș da-o chiar pe fică-mea, gândi bătrânul, dar fără să se lase pe față nici un sentiment.”

– Dar noi avem o tradiție Enoto. Nu poate fi șef de clan un om netăiat și fără Enoto nimeni nu are cum să ajungă moran și nimeni nu are dreptul la femeie.

– Asta e tradiția, tradiția se mai poate și schimba, am să vorbesc eu cu el poate-l conving să se taie.

– Dar Oye este tâmpit, țipă o babă știrbă tatuată cu hena neagră pe bărbie care-l ajuta pe vraci să găsească ciuperci pentru fumat în pădure. Se uită la pietre și vorbește cu ele, râde deodată ca prostul. Are mințile rătăcite pentru că pleacă dincolo de ceață și supără spiritele deșertului.

– Am vorbit și despre asta, nu sunt pietre, sunt obiecte pe care se lasă o scriere, zise cel mai bătrân și o liniște de marmură se prăbuși peste capetele celor care stăteau în cerc cu picioarele încrucișate în jurul focului în casa comună.

– Ce e aia scriere, întrebă o bătrână?

Ntimama dădu din mînă ca și cum ar fi alungat o muscă, vrând de fapt să arate că e complicat, dar pentru că toți ceilalți ridicară privirea curioasă spre el, explică ducând mâna la sprînceana dreaptă unde se acumulase o picătură de sudoare, bătrânul aruncând-o într-o parte cu degetul.

– Vorbele din aer sunt puse în semne și păstrate pe tăblițe de lut. Așa sunt și pietrele lui Oye. În aceste pietre el vede cuvintele morților.

Un freamăt străbătu mulțimea din casa comună ștergându-le aspru fața cu o mână de nisip, pentru că așa ceva chiar nu se mai pomenise,.

– Mai bine mergem la Oye. Pe el mă gîndesc să-l alegem căpetenie. 

– Dacă mai trăiește, se hlizi șamanul dând ochii peste cap, arătându-și dinții gri cariați.

– Cum adică?

– Războinicii moran în frunte cu Lenkay au plecat de dimineață cu sulițele să-l omoare.

Deodată se auzi de afară o zarvă și în casa comună intră un adolescent plin de sudoare sărată, cu fața răvășită de emoție.

– Tătucule, zise războinicul înclinându-se a venit o femeie în sat. E aici la ușă.

– Și ce vrea? întrebă bătrînul neînțelegând de ce este așa speriat adolescentul.

– Zice că i-au furat fata niște tuaregi, niște bandiți care au luat și marea cu ei.

– Cum adică, marea a dispărut?

– Da, tătucule, marea nu mai e, vino să vezi. Sătenii ieșiră cu toții din casa comună și priviră după dealul caustic, cât se vedea cu ochii peste tot în orice direcție o câmpie de nisip alb luase deja în stăpânire toate întinderile, iar marea care ieri lovea cu valurile înspumate țărmurile calcaroase, acum era doar un rest de sare într-un deșert caustic frigând tălpile când îl călcai, înconjurându-te cu o liniște perfectă ca și cum ai fi fost prins într-o piatră.

Sătenii privind cu gurile căscate neantul înghițiră în sec, în fața întinderilor de nisip. O femeie începu să plângă scâncind un descîntec. Deșertul sclipi deodată ca o sabie pe genunchii unui războinic, fără nici un sunet așteptând. O pală de vânt de alge putrede veni dinspre absența mării. “Ei acum să te văd, gândi bătrânul, privindu-l pe vrăjitorul satului, poți tu cu vrăjile tale să aduci marea înapoi?” iar vraciul care parcă-i ghicise gândurile plecă privirea în pămînt și zise, acceptând:

– Să mergem după Oye! Când ajunseră la casa înaltă de lângă munte, Oye tocmai îi rotea pe tinerii moran într-o plasă deasupra prăpastiei  lovindu-i cu grămada de stânci.

– Ați intrat în casa mea ca furii să-mi luați viața. Vă arunc în prăpastie, grămadă de gunoi.

– Lasă-ne viața, zise rugător la un moment Lenkay cu fața vânătă de lovituri, tăcînd până atunci, în timp ce toți ceilalți adolescenți scânceau cu urmele de ocru pe față curgându-le pe chipuri. Dă-mi drumul și-o să mă plec să pui piciorul pe capul meu.  Te vom asculta cu toții ca pe o căpetenie. Cât voi mai avea zile de tine am să ascult.

Oye îi eliberă tocmai când bătrânii satului ajunseseră și ei la casa lui Oye, dar prin partea din față, când îi văzură pe războinici moran îngenunchind, tot satul cu bătrâni cu femei și copii, înghenunche ca unul.

– Dar acum, ce facem?

“Vă duceți acasă, gândi Oye, vesel, și mă lăsați să citesc.”

– Femeia asta de aici, zise Ntimama i-au furat tuaregii fata, tuaregii care au furat și marea. Marea a dispărut.

– Marea a dispărut, șopti uluit Oye, exact cum am prevăzut. Se ridică pe prispa casei și privi spre mare, deșertul îi răspunse cu un efect hipnotic.

– Stăpâne, îți dau tot ce am, zise femeia cu fața muiată în lacrimi, aruncând o năframă plină de monezi. Adu-mi fata înapoi. Tot deșertul știe de puterile tale. Tuaregii trebuie pedepsiți. Dacă au furat apa.

– De unde ești femeie? După păr ești o femeie samburu.

– Din Samburu sunt, zise negresa ducându-și pumnul la nasul turtit.

– Nimeni nu poate fura marea, zise Oye dând din mână, ca și cum i-ar fi spus să nu mai umble cu trucuri. Tuaregii ți-au furat fata, dar marea nu o poate fura nimeni. Să cauți acum niște tuaregi prin deșert, este ca și cum ai căuta acul în caru’ cu fân.

Nimeni nu-ți poate aduce fata înapoi.

– Aracan de inima mea, zise femeia prăbușindu-se ca la rădăcina unui copac. Yarra, unde ești? Fetița mea.

– Cum ai zis, că o cheamă? întrebă uluit Oye ridicându-se de pe prispă amintindu-și de fata pe care o visase azi noapte.

– Yarra.

– Arra, șopti Oye amintindu-și acum perfect, mai ales că în momentul în care pronunțase cuvântul, aerul ieșise din gură palatalizându-i vocala, înmuind-o într-o formă de Y. Acum era convins sută la sută, Yarra o chema pe fata din visul său. 

– Fata ta are ca la 15 ani, are părul în codițe, adunat în coc cum au fetele samburu... este frumoasă...

– Foarte frumoasă... confirmă femeia ducându-și pumnul la frunte.

– Și are un semn pe umărul stâng, un semn brun...în formă de arcă.

– De unde știi? zise femeia scrutându-l cu privirea să-i scotocească în minte.

***

Războinicii moran își urmau în șir șeful care mergea repede, atent la urme. Deodată din ceață bubui grav un scrâșnet metalic și din zidul lăptos al negurii se desprinse o arcă imensă făcând aerul să vibreze, iar adolescenții aruncară sulițile la pămînt, pentru că silueta arcei cu cât apărea mai mult, cu atât creștea în dimensiuni, copleșind toate celelalte forme, iar aerul se întărise deodată ca și cum cerul ar fi închis văzduhul sub o placă de marmură.

Numai Oye rămase în picioare. Vântul deșertului lăsa sunete înfundate în construcția imensă, de parcă arca era vie. Văzută de sus, arca părea carcasa unei balene lăsând câteva furnici apropiindu-se.

– Barca asta de fier, zise speriat Lenkay cu bărbia tremurândă, a căzut din cer.

– Nu a căzut din cer, este o barcă mai mare pentru avioane. E făcută de oameni. Așteptati-mă aici, zise Oye pătrunzând în portavion printr-o trapă, intrând ca la el acasă. Adolescenții maasai, se priviră atent, iar Nase ducând mâna la tâmplă făcu semn că Oye e nebun. Apropriindu-se de o terasă cu un post de mitralieră, Nase puse mâna pe punte, retrăgând-o imediat - puntea era fierbinte.

Dinlăuntru arcei se auzeau sunete înfundate ca și cum s-ar fi foit zeci de creaturi fantastice într-un labirint.

– Nu mai bine mergem acasă? întrebă Saitoti aproape scâncind.

– Care casă? zise Lenkay țintuindu-l cu privirea. Dacă nu aducem marea înapoi, nu mai avem nici o casă. Ai pus sau nu ai pus capul sub piciorul lui?

– Dar avioane ce mai înseamnă? întrebă Saitoti.

Lenkay dădu din mână ca și cum ar fi spus că e ceva din mintea lui Oye. Privind desaga lui Oye, Lenkay zări piatra în care Oye citea cuvintele morților. Scoase cu grijă obiectul, îl cântări cu atenție, îl mirosi, dar cînd cartea se deschise și foșni din foile pline de semne, își retrase mîinile, ca și cum ar fi scăpat o pasăre, o lăsă să cadă și aruncă un val de nisip cu piciorul peste ea. Nase  privindu-l cu reproș luă cartea cu grijă și-o puse înapoi în desagă. 

Oye ieși vesel din portavion cu o valiză lungă și făcu semn de sfat.

– Mâine o să intrăm în teritoriul bandiților. Vreau să se știe de la bun început de acum încolo nimeni nu-mi iese din vorbă, cine mai merge mai departe cu mine, merge, cine nu, se întoarce în sat acum.

– Adolescenții cu gâturile pline de amulete și coliere de oase și dinți de animale se uitară unii la altii îngrijorați și cu privirile pierdute. Toți plecară capetele, așteptând reacția lui Lenkay, dar Lenkay ridicând fruntea zise tare și ferm:

– Suntem toți aici cu tine.

– Și tu Nase? întrebă Oye.

– Și eu, zise Nase clipind, dând grav din cap, dar în cutia asta ce ai?

„Este o pușcă cu lunetă” vru să spună Oye dând ochii peste cap pentru c-ar fi trebuit să spună ce înseamnă lunetă, este ceva care ne scapă de bandiți.

***

Bărbatul ieși din cort și turnă apă dintr-o sticlă, spălându-și mîinile, urechile, trase puțină apă pe nas, întinse covorașul de rugăciune și-și începu Fajr cînd abia se ridicase ca un ban de aramă încinsă soarele deasupra planetei: Bismillāhir-Raḥmānir-Raḥīm. Al-ḥamdu lillāhi rabbil-ʿālamīn[3] 

Se aplecă spre soare dar când ridică capul îi zări pe tinerii maasai înveliți în shucka rosie în carouri cu sulițele în mână, cu siluete hipnotice în bătaia vîntului arzând în deșert foarte aproape, ca niște lumânări. Ar fi putut să-l străpungă atât de ușor chiar în momentul rugăciunii. Se ridică ținând mâinile la vedere, privind din coada ochiului spre kalașnikov-ul pe care-l lăsase chiar în ușa cortului.

– Liniștete-te, zise Lenkay în limba maa, dar bărbatul nu înțelese, dându-se un metru în spate. Suntem oameni buni. Nu vrem decât fata, fata...

– Karim, chemă tuaregul ușor nesigur spre corturi, Karim... Ieșiră repede din corturi alte trei persoane.

Tinerii masai de emoție se lăsară aplecară ușor, dar Lenkay mai curajos întinse o monedă de aur, iar aurul străluci în mîna tânărului ca și cum ar fi clipit ochiul unui ifrit al deșertului.

– Ce vor ăștia?

– Sunt maasai. Poate le e foame. Cine le știe limba... Au aur.

Lenkay făcu semnul unui corp armonios de femeie.

– Fata..., fata...

– Vor fata, zise Karim înțelegând. Ne dau aur în schimb.

– Ca și cum și el l-ar fi înțeles, Lenkay ridică năframa zăngănind monezile.

– Au ceva aur, râse Abdalah aranjându-și turbanul aplecându-se ușor și ridicându-și pistolul mitralieră.

– Fata, fata... zise Lenkay privind cu grijă arma întinzând brațul.

– Aduceți-le fata. Karim aduse fata din cort. Fata avea pielea atât de neagră, încât privirile ei păreau niște bijuterii. Adolescenții se priviră tremurând cu sulițele masai în mîini.

– Adu aurul, aurul, zise Abdalah arătând spre năframă.

– Fata, ceru Lenkay...fata...

– Ajunge, șuieră tuaregul trăgând o rafală în aer, iar adolescenții cu sulițele în mâini se plecară ușor tremurând, dar nu dădură înapoi. Aproape plângând Nase se uită în spate spre dunele deșertului simțind că Oye privește totul de undeva din spate. Deodată se auzi o mișcare în nisip ca și cum s-ar fi ascuns o viperă și după două secunde se auzi o detunatură îndepărtată, iar Oye care privea totul prin lunetă aproape că zărise traiectoria glontelui și înțelese că vântul îl deviase. Privind rotița scalată a lunetei reglă două unități fixă arma și trase în vârful unui cort care explodă, apoi îl prinse repede pe tuareg în obiectiv trăgând a treia lovitură, tocmai când acesta întoarse privirea de la cort înțelegând că undeva în spatele dunelor e un trăgător. Când tuaregul ridică a doua oară pistolul mitralieră să tragă o rafală directă în grupul de maasai, Nase nu se mai putu abține și ridică lancea, dar Lenkay îl opri. Deodată aerul șuieră scurt și fața tuaregului se tumefie de lovitură, explodând într-o jerbă de creieri și sânge, iar trupul aruncat de impact se zvârcoli lângă un cort ca o găină tăiată. Privind deșertul, Karim încercă repede să găsească poziția trăgătorului, dar pentru a evita lovitura, simțindu-se luat în vizor, se rostogoli căutându-și o poziție de tragere după câteva acareturi, pregătite să fie urcate pe cămile. Numai că abia ridică privirea și glontele îi sparse fruntea după care se auzi după două secunde o detunătură parcă mai îndepărtată. Privind prin lunetă, căutând repede pe unul dintre tuaregi, îl văzu pe acesta sărind peste o dună înaintând spre deșert șchiopătând și se gândi să-l împuște în picior sau în spate, dar se opri, văzând cât sunge lasă în urmă, lăsându-i viața, după felul în care fugea era sigur că acest tuareg nu se va mai întoarce niciodată în acele locuri. Ultimul tuareg însă se trânti peste un cort, simțind, căutând sub niște haine găsi aurul, îl băgă în sân, dar când să-și ia kalashnikov-ul, Lenkay îi apăsă arma sub sanda. Tuaregul încremeni. Lenkay îi zâmbi uitându-se într-o parte spre Nase care aștepta deja cu sulița pregătită. Împuse o dată atât de repede, încât tuaregul nici nu văzu lovitura despicându-i pieptul.

Acum tinerii maasai petreceau lângă o stâncă unde făcuseră popas. Aveau o pradă bogată, aur, bani, câteva ceasuri, bidoane de apă, o trusă de unelte, un cric, o busolă și toate celelalte obiecte găsite în tabăra tuaregilor cărora le luaseră și două cămile. Împachetaseră cu grijă tot ce se putea căra.  Tot drumul fata se tot apropia veselă de Oye îl scruta cu privirea  din toate unghiurile și-l lovea râzând peste fund. La un moment dat Oye se trezi cu ea de mână, se uită la mână sobru, vru să spună ceva, dar își dădu seama că nu are rost, apoi o lăsă alături de el. Maasai coapseră pe piatră o stivă de lipii. Apoi începură să cânte și să sară din ce în ce mai înalt, fiecare provocându-se după mișcări anumite.Yarra îi urmărea râzând arătând spre ei vorbind mai mult prin semne, pentru că nu știa limba maa.

La un moment oftă zicând cu voce tare, privindu-l pe Oye cu coada ochiului:

– Păcat că nu știi limba mea samburu.

– Știu limba ta, zise Oye și fata tresări ridicându-se în picioare.

– Știi și nu ai scos nici un cuvânt, tot drumul? Vai, dar de ce-ai făcut asta?!

– Samburu e o variantă uitată a limbii maa.

– Eu știam că ai să vii, zise fata înflăcărată, bucuroasă și mândră că-și vorbește limba. Știam că ai să mă salvezi. Eu am visat de tine.

– Știu zise Oye, lăsându-se apucat de mână. Și eu te-am visat. Mâine o să ajungem în sat și am să te predau mamei tale.

– Eu niciodată nu voi mai pleca de lângă umbra ta, zise Yarra râzând privindu-i liniile din palmă, lăsându-și ușor capul pe umărul lui. Poți să mă predai cui vrei. Eu cu tine rămân.

Adolescenții încetară dansul și se așezară lângă foc cu grijă, încă atinși de importanța ritualului, pentru că fiecare sărise spectaculos mai sus decât propria înălțime, ceea ce era într-adevăr o performanță pe care doar în satul lor o găseai, începând cu grijă să mănânce, fără să se grăbească.

– Eu nu înțeleg ceva, zise Nase abătut privind spre Oye. Sătenii așteaptă să le aducem marea acasă. Ai zis că fără mare nici casă nu mai avem.

– Așa am zis, dar marea o dată ce-a dispărut nimeni nu o poate aduce înapoi, făcu Oye ridicând din umeri. Mortul de la cimitir nu se mai întoarce.

– Eu știu unde este marea, zise deodată Yarra râzând cristalin, clipind ca și cum ar fi aruncat sclipiri de diamante, pielea ei fiind mai neagră ca abanosul și adolescenții zâmbiră unii la alții pentru că liniile fetei erau atât de dulci, încât te făceau instantaneu să zâmbești cu fața veselă. După dezbateri aprinse, pînă la urmă Oye acceptă, căzură de acord ca mâine să pornească spre mare și când vor ajunge la ea să caute o soluție s-o aducă în sat, iar dacă nu se poate măcar să știe locul unde să aducă satul la mare.

Yarra se așeză mai aproape de trupul lui, punându-și desaga sub cap ca pe o pernă simți cartea, privind stelele atât de aproape că le puteai atinge cu mâna să le dai mai aproape să fie mai multă lumină în locurile în care se vedea mai puțin. Își promise ca mâine înainte ca Oye să se trească s-o scoată din desagă și s-o deschidă puțin.

[1] Ritualul Eunoto, ritual de circumcizie la tinerii războinici Maasai din Kenya și Nordul Tanzaniei care devin după inițiere războinici moran adică adulți. 

[2] Populația Dinka este azi un grup etnic majoritar din sudul Sudanului.

[3] În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător. Laudă lui Allah, Stăpânul lumilor.

de Cristian Biru