Angkor Wat

Descoperit în secolul al XVI-lea de către portu­ghezi, recăzut în uitare şi redat lumii în 1860 de ex­ploratorul Henri Mouhot, templul hindus Angkor Wat a devenit repede un dublu loc de pelerinaj: al credincioşilor budişti şi al tu­riştilor occidentali.

Printr-un acord bilateral înche­iat la 11 august 1863, Franţa instituia protectoratul asupra Cambodgiei; în 1884 înfiinţa Administraţia Colonială la Phnom-Penh, iar în 1901 fonda Institutul pen­tru Cercetări Orientale, ale cărui lucrări privind as­cen­siunea şi sfârşitul Imperiului Khmer au rămas și astăzi documente de referință despre istoria Cambodgiei.

Ridicat în secolul al IX-lea de regele Yasovarman I (889-900 d.Hr.), apoi reconstruit în mai multe rânduri, Angkor, „Oraşul zeilor“, în­conjura un templu-munte: Phnom Bakheng. Suveranii khmeri, care se con­siderau de origine divină, au poruncit înălţarea a numeroase edificii pentru cultul regelui-zeu (devaraja) şi al divinităţilor din Pantheonul brahmanic.

În 1002, când khmerii şi-au extins imperiul spre est şi nord, regele Suryavarman I a ridicat o nouă capi­tală în apropiere de prima şi, în mij­locul acestui al doilea Angkor, un templu grandios care să îi adăpos­tească urna funerară.

După un război îndelungat cu regatul Champa (situat pe coasta de est a Peninsulei Indochina, în sudul actualului Vietnam), khmerii au învins, la sfârşitul se­colului al XII-lea, iar regele Jayavarman al VII-lea (1181-1219) a pus temeliile unui al treilea Angkor, închinat însă budis­mului, religie ce lua treptat locul celei vechi.

Imperiul regilor-zei ajunsese la maxima sa ex­pansiune: cu­prin­dea Cambodgia, sudul Vietnamului, Laosul, Thailanda, nordul Malayesiei şi vestul Birmaniei. Ultima capitală, Angkor Thom, avea o succesiune de temple-munţi, cel mai impresionant fiind Bayon (seco­­­lul al XIII-lea). Sculpturile de la poarta principală a oraşului şi de pe turnurile-bastioane sunt capete atri­buite iniţial lui Lockesvara („Cel cu O Mie de Chipuri“), stăpânul lumii. Ele par să reprezinte însă mai curând aşa-numitul „Miracol de la Sravatsi“, când – pentru a-i con­vinge pe necre­dincioşi – Budha ar fi apărut mul­tiplicat la infinit în văzduh.

Şase sute de ani capitală a Imperiului Khmer şi reşedinţă a treizeci şi opt de regi, Angkor a fost abandonat în secolul al XV-lea. Motivele erau învăluite într-un profund mister… care dăinuie până în zilele noastre.

Timp de un secol, francezii aveau să se dedice refa­cerii monumentelor, într-un proiect grandios, rămas singular prin proporţii şi constanţă în timp. Au găsit uneori inscripţii – în khmera veche şi în sanscrită, limba preoţilor hinduşi –, însă erau puţine, iar des­ci­frarea lor avansa extrem de lent.

Chiar şi astăzi, certitudinile lipsesc. Înainte de a fi în­ghiţit de jun­glă, Angkor ajunsese o adevărată metropolă, poate cel mai mare oraş din lume în acel moment. Ce a determinat abando­narea lui? Să fi fost atacurile violente ale thailandezilor (care îşi recâştigaseră independenţa după două secole de ocupaţie khmeră)? Ori poate că, sub proasta admi­nistrare a ultimilor suve­rani, sistemul de irigaţii s-a deteriorat iremedi­abil şi, ameninţată de spectrul foamei, populaţia a preferat exodul… Sau, pur şi simplu, sutele de mii de cultivatori de orez şi constructori din satele dimprejurul capi­talei n-au mai vrut să trudească pentru un rege ce decădea din statutul de zeu pe măsură ce noua religie, bu­dismul, devenea dominantă.

Khmerii practicaseră hinduismul încă din secolul al II-lea. În anul 802 d.Hr., când regele Jayavarman I şi-a stabilit reşedinţa la Angkor – între Marele Lac şi Colinele Kulen –, a găsit acolo câteva zeci de sate. El şi descendenţii săi au pus să fie construite monumentele funerare, palatele regale, ca şi templele închinate zeilor, din uriaşe blocuri de piatră cântărind între cinci şi patruzeci de tone. Iar imensa cantitate de gresie şi granit era adusă de la 50 kilometri distanţă!

O astfel de realizare titanică a fost posibilă și da­torită sclavilor. Familiile khmere – cu excepţia celor de la periferia societăţii – aveau între zece şi o sută de sclavi, iar regii până la optzeci de mii. Pro­veniţi din triburile nordice sau dintre champas, sclavii făceau cele mai grele munci, fiind trataţi ca nişte animale de povară şi pedepsiţi cu cruzime atunci când greşeau: de la tăierea membrelor sau a nasului şi scoa­terea ochilor, până la îngroparea de vii dacă încercau să fugă.

Însă khmerii din sate nu erau sclavi. Munceau de bună voie pentru gloria suveranului, convinşi de as­cendenţa sa divină. În secolul al XIII-lea, numai for­tăreaţa regală Angkor Thom avea 150 000 de locuitori (într-o perioadă când Londra număra 30 000). Cum această populaţie trebuia hrănită, 800 000 de agricultori din 3 000 de sate asigurau apro­vi­zionarea zonelor rezidenţiale şi administrative. În Angkor s-au găsit ruinele a mii de sanctuare; fiecare se afla în mij­locul unui sat, pentru ca localnicii să se poată pros­terna zilnic regelui-zeu şi celorlalte divi­nităţi. Mii de temple sau altare, tot atâtea sate, având fiecare sute de locuitori… Rezultatul unui calcul elementar? Un milion de oameni îşi puseseră soarta în mâinile rege­lui pe care îl venerau!

Şi Jayavarman al VII-lea s-a considerat zeu – unul ce a adus capi­talei o măreţie fără precedent. Dar a fost, în acelaşi timp, primul condu­cător trecut la bu­dism. Sub influenţa noii religii, khmerii din provincii şi din metropolă au început să pună la îndoială dreptul divin al regelui lor de a le cere o viaţă de sacrificii, adoraţie şi supu­nere necondiţionată.

Jayavarman al VII-lea construise prea mult, prea repede, secătuind resursele imperiului, provenite din ex­portul de ţesături, fildeş, orez şi bronz turnat. Făcuse din Angkor Thom o fortificaţie redutabilă: un zid lung de treisprezece kilometri închidea edificiile din centru într-un pătrat perfect. Imaginile radar obţinute în anul 1994 de naveta spaţială Endeavour arată în­tinderea reală a oraşului, care, incluzând suburbiile, ajunsese la 100 km lungime şi 10 km lăţime. Era stră­bătut de drumuri pietruite, de-a lungul cărora existau rezervoare de apă, de­pozite, cazărmi. Reşedinţa regală avea uriaşe coloane de susţinere, portaluri din aur masiv, sute de mari statui din bronz: lei, elefanţi, cai, reprezentări ale lui Budha. Jayavarman al VII-lea îşi pără­­sea arareori palatul – una dintre împrejurări fiind sărbătoarea Anului Nou, o cere­monie impresio­nantă ce se termina cu o paradă militară şi cu focuri de artificii vizi­bile de la zece kilometri.

Pentru a-şi conduce eficient imperiul din palatele lor aurite, regii khmeri aveau nevoie de un vast aparat administrativ: miniştri, ge­nerali, funcţionari, preoţi, astronomi. Toţi erau hrăniţi de populaţia din sate, care, la rândul ei, încerca să smulgă cât mai mult teri­toriu junglei inospitaliere.

La Angkor, un milion de oameni depindeau de un sistem care a adus prosperitatea şi apoi declinul civili­zaţiei khmere: administra­rea apei. Climatul Cambodgiei reprezintă o perpetuă pendulare între cele opt luni se­cetoase şi cele patru musonice, când apa din Marele Lac îşi măreşte de câteva ori volumul. Pentru a asigura alimentele de bază – orezul şi peştele –, khmerii au conceput, realizat şi perfecţionat o reţea de irigaţii unică în lume.

Compus din două lacuri de acumulare (fiecare având 300 m lun­gime şi 20 m lăţime) şi nenumărate bazine, rezervoare, diguri, stăvilare, ecluze şi canale conver­gând spre oraşul fortificat, sistemul se baza pe dife­renţa de nivel dintre Lacul Superior şi cel Inferior. Însă tocmai in­credibila lui complexitate şi precizie constituiau factori de risc. Orice schimbare de mediu sau eroare în întreţinere pu­teau duce la perturbarea unui echilibru extrem de fragil. Confruntaţi cu grave pro­bleme politice, urmaşii lui Jayavarman al VII-lea n-au mai pus să fie dra­gate periodic canalele, lăsându-le să se colmateze. La aceasta s-a adăugat tăie­rea excesivă a pădurilor, care a avut ca efect creşterea vo­lu­mu­lui de sedimente aduse de râuri. Dereglarea me­diului şi blocarea reţelei de canale au determinat compromiterea recoltelor de orez, du­când, în final, la exo­dul populaţiei spre est, până pe malul Fluviului Mekong.

Atacurile duşmanilor din afară, dezinteresul ulti­mi­lor regi khmeri pentru armată – care, deşi imensă, era dotată doar cu lănci şi scuturi, prost echipată şi neantrenată –, degradarea sistemului de irigaţii, şocul produs de noua religie în psihologia mulţimilor… Unul singur dintre aceşti factori ar fi fost periculos; patru erau prea mult pentru Angkor. Capi­talei khme­rilor i-au tre­buit cinci secole ca să ajungă un oraş de o măreție fără egal, ca apoi să fie abandonată în câteva decenii, căzând pradă junglei şi uitării pentru o jumătate de mileniu.

Copleşitorul complex arhitectonic din Angkor domină câmpia mlăşti­noasă dimprejur: un munte sculptat cu unelte de bijutier, în infinite detalii a căror inte­gra­litate tăia răsu­flarea. În Marele Templu – simbol al Universului – Luvrul, Notre-Dame, Sacre-Coeur, Domul Invalizilor, Arcul de Triumf şi celelalte minuni arhitecturale din Paris ar fi încăput cu uşurinţă, pierzându-se în imensitatea ansamblului.

Construit între 1120 şi 1152 ca mausoleu al re­gelui Suryavarman al II-lea (1113-1150), în mijlocul unui gigantic patrulater având su­prafaţa de aproape două sute de hectare, mărginit de canale pie­tru­ite, de 190 metri lăţime, Angkor Wat a rămas cel mai impo­zant monument religios al Asiei. Elemen­tele constitu­tive (bazinul ritual, piramida cu cinci etaje înconjurată de incinte concentrice care închid sanctuare secundare) existau deja în concepţia edificiilor dinaintea lui, însă niciodată la asemenea dimensiuni.

Sanctuarul central (59 metri înălţime), altarele de pia­­tră (cântă­rind câte douăzeci de tone) ce se suprapun, năzuind să atingă cerul, cele cinci turnuri coni­c-ovoidale, simbolizând piscurile muntelui mi­tic Meru, pivot al lumii şi sălaş al zeilor hinduşi Shiva şi Vishnu – fiecare repre­zintă o mărturie a aspiraţiilor umane spre perfecţiune.

În 1431 thailandezii au cucerit fortăreaţa Angkor Thom, luând o parte din populaţie în sclavie. La Angkor Wat, învingătorii au furat sta­tuile de bronz şi au ars pavilioanele din lemn. Dar zidurile, turnurile, baso­re­liefurile au rămas şi, când a dat în mijlocul junglei atot­­stăpânitoare peste nişte edificii de o gran­doare fără egal în Europa, Henri Mouhot le-a asemuit cu legenda­rul templu al lui Solomon. Des­coperitorul magnificului Angkor murea un an mai târziu – de la înţe­pă­tura veninoasă a unei insecte – fără să fi aflat prea multe despre metropola pe care o înapoiase lumii. În 1860, călugării şi sătenii ce locuiau în apro­piere de Angkor Wat i-au spus acelaşi lucru: Marele Templu se afla din­totdeauna acolo. Chiar şi astăzi, cambodgienii păs­trează o secretă dar nezdruncinată convingere – monu­­mentul a fost clădit de uriaşi.

Pare într-adevăr cu neputinţă ca Marele Templu să fi fost ridicat de oa­meni. Născut ca dintr-o convulsie a pământului îm­pre­u­nându-se cu cerul, Angkor Wat opunea nemu­rirea pietrei sevelor junglei, curgerii timpului, soartei mereu schimbătoare. După secole în care în­cercase să macine temelia zidurilor ciclopice, natura dădea înapoi, înfrântă. Templele fuseseră jefuite, lăsate în para­gină, acoperite de vegetaţie. Dar nimic nu izbutea să le umbrească măreţia. Păreau modelate de apele veşniciei în forme ascuţite sau unduitoare, cu vârfuri şi rotunjimi, cu turnuri înălţându-se spre cer ca nişte muguri de lotus – picături de piatră încremenite într-o imposibilă curgere spre ceruri.

Pe aparent nesfârşitele coridoare se află cele mai lungi basoreliefuri din lume: nimfe celeste, scene mitologice sau istorice, vise adâncite în gresie de scul­ptori fără nume, în secole de trudă... În Imperiul Khmer, femeile aveau un statut privilegiat – iar cele din Angkor mai mult decât altele. Elementul feminin era o prezenţă indispensabilă, fără de care totul s-ar fi prăbuşit în ruină. O legendă consemnată de cronicarul chinez Jao Da Gwan în secolul al XIII-lea susţine că regii din Angkor făceau dragoste în fiecare noapte cu o femeie de o frumuseţe nepământeană, întruparea unui duh-şarpe. Dacă femeia-djinn lipsea o noapte, regele avea să moară. Dacă monarhul nu venea la în­tâlnirea nocturnă, ar fi declanşat un dezastru pentru el şi supuşii săi… Şi iată că, după treizeci şi opt de regi, catastrofa s-a produs: la sfârşitul seco­lului al XV-lea, Angkor a fost părăsit.

Jayavarman al VII-lea avea cinci soţii şi trei mii de concubine, căci nobilii din provincii îşi trimiteau fiicele în haremul regelui, unde acestea puteau să se ins­truiască în arta dansului şi a… politicii. Renumite pentru frumuseţea, senzualitatea şi inteligenţa lor, cul­tivate, stă­pâ­nind tehnica disimulării sentimen­telor, cunoscătoare ale naturii umane şi, mai ales, a psiho­logiei masculine, feme­ile khmere pri­meau misiuni diplomatice dificile, în care un bărbat ar fi dat cu sigu­ranţă greş. Nu o dată, ambasadoarele regilor din Angkor au intrat în cortul unui răz­boi­nic neînduplecat ce îşi adu­sese armatele să ucidă, să prade, să cuce­rească – şi l-au convins de avantajele unei alianţe. Orice mijloc era bun: dansul, magia cuvântului, seducţia.

Artă, politică… Negoţul fiind o politică a schimburilor, abilitatea în tranzacţii a khmerelor fusese re­cunoscută, ca şi dreptul lor de a deţine proprietăţi – rareori îngăduit femeilor în Asia. Unele alegeau o ocupaţie mai riscantă: războiul. În armata imperială din secolele XI-XIII existau şi contingente feminine, valoarea lor fiind confirmată de selectarea celor mai bune luptătoare pentru garda regelui.

Însă femeile khmere n-au rămas în istorie ca diplomaţi, negustori sau războinici, deşi destule basorelie­furi le arată cu armele în mâini, luptând alături de băr­baţi, făcând comerţ pe uscat ori pe mare, repre­zen­tând Curtea Imperială în solii sau ceremonialuri. Majo­ri­tatea sculpturilor sunt dedicate unei singure ipos­taze: cea a eternelor fe­cioare celeste, apsaras. Arma­tele câş­ti­gau sau pierdeau bătălii, do­bân­dind o glorie trecă­toare – dansatoarele salvau lumea în fie­care zi. De mânia zeilor, de trufia vreunui rege megaloman, de furia mulţimilor gata să se revolte, de spectrul unei invazii ce părea de neînlăturat…

Apsaras duceau un război mai greu decât oricare altul, fiindcă nu cu­noş­tea învingători, ci doar învinşi; războiul cu timpul, cu nestatornicia masculină. Şi dacă fiicele de nobil aveau bijuterii din aur, perle şi nestemate, dansând numai în temple sau în palatul rege­lui, surorile lor din castele inferioare o făceau oriunde: în pieţe, în sate, la răspântii de drumuri. N-aveau podoabe scumpe, nici pieptănături complicate, iar brăţările le erau din bronz. Dar mişcările, esenţa mesajului coregrafic rămânea aceeaşi: „Noi ve­ghem pentru ca soa­rele să răsară încă o zi“.

Şi era adevărat. O apsara îşi începea ziua cu ritualul închinat regelui: un dans static, aproape o panto­mimă, prin care i se amintea reprezentantului zeilor pe pământ că se poate prăbuşi din slava lui dacă îşi uită îndatoririle. Chiar şi nemuritorii aveau patimi, slăbi­ciuni întru totul omeneşti, adesea pierzând măsura. Şi, cum violenţa se combate cu neînfrânare, dansurile „împăcării“ erau de un erotism sălbatic. Nici nu păreau dansuri, ci încleştări istovitoare, în care femeile împlineau ri­tualul câte patru o dată, într-o frenezie dezlănţuită, ce le sleia de puteri. Însă nu înainte de a învinge, de a-l domina pe zeul-bărbat.

Anul 1953 a reprezentat materializarea unui coşmar ce în­ce­puse pentru Franţa, a doua pu­tere colonială din Asia, imediat după Al Doilea Război Mondial. În 1947, Cambodgia a devenit o monarhie constituţio­nală. Sen­ti­mentele antieuropene din Indochina – care crescu­seră ai­doma unui val tsunami ce ameninţa să înece totul – au atins apo­geul în martie 1951, când s-a creat Frontul Unit al Vietnamului, Laosului şi Cambodgiei împotriva francezilor. Ostilitatea popula­ţiei, intere­sele naţionaliste, jocurile cinice ale politicii sovietice şi anglo-ameri­cane, toate precipi­tau un dezno­dă­mânt previzibil. Şi, la 9 no­iembrie 1953, Cambodgia s-a pro­­clamat stat independent şi suveran.

Un lanț de evenimente și cauzalități care aveau să ducă la dezastrul arheologic din 1975, când un dement sadic a spulberat moştenirea culturală lăsată de cei treizeci şi opt de regi. Saloth Sar (1925-1998), cu­noscut lumii sub numele său de război, Pol Pot, dictatorul ce şi-a masacrat, în doar patru ani, un milion şapte sute de mii de supuşi, a ordonat „khmerilor roşii“ să distrugă marele templu. În Angkor-ul împrejmuit cu sârmă ghimpată, au fost puse mine printre statui şi altare. Blocurile de piatră demontate cu trudă, curăţate şi numerotate de francezi în vede­rea vastelor operaţiuni de reconstruc­ţie au fost sparte şi risipite, într-o pornire furibundă de a îngropa măre­ţia unui trecut care îl făcea pe tiranul clipei să îşi simtă micimea.

Pol Pot se voia aidoma cu zeii şi, dacă nu putea clădi, a încercat măcar să năruiască – monumente şi vieţi, viitorul unei naţiuni.

 de Rodica Bretin