Aventură în opt acte

Întotdeauna mi-au plăcut cărțile și filmele ce nu urmează o ordine cronologică strictă, deci mă bucur că pot să împărtășesc și cu voi povestea mea așa cum mi-o amintesc…

Septembrie 2005. Oradea - Romania. 23 ani

În drum spre casa, după o excursie pe litoral, mi-am amintit că era ziua profei mele de pian și o sun.

„La mulți ani” - zic eu, dar la telefon era o voce necunoscută, de bărbat.

„Mama e la bucătărie”, îmi răspunde Horea, fiul cel mare, venit în vizita din SUA. “Hai încoace că facem grătare”

Obosită după 8 ore de condus, am decis să duc totuși un buchet de flori și dacă tot se fac grătare, să ajut și eu. Deh, de unde era eu să știu că succesul unei bune candidate la măritiș stă în cel mai gustos mujdei?

Ianuarie 2025. Madrid - Spania. 42 de ani

Gândindu-mă de unde să apuc acest articol, mi-am adus aminte de povestea cu mujdeiul care mi-a schimbat viața. Pe atunci, eram studentă în ultimul an la Master - Interpretare pian - o cariera aleasă de părinți, că nah, „tra să ai o pită în mână” vorba mamei. Eu visam să devin avocat.

„Te dau la meditații la romana. La care facultate intri cu 10 și iei bursa, la aia mergi, da?”

Și așa am ajuns să fac pian. Nu a fost rău deloc, ba chiar m-a ajutat să pot să muncesc în străinătate fără a trebui să-mi refac studiile. Vorba ceea: tot răul spre bine!

Oh, dacă credeți că predau sau cant la pian în ziua de azi, neh….. Doară visele tră să devină realitate într-o zi, nu? Nu, azi, credeți sau nu (mama sigur nu) jobul meu este să vorbesc cu romani mișto din toată lumea!!!! Și să învârt prin cratițe (ceea ce îmi place grozav), să împătur rufele interminabile ale soțului meu,  și să îi învăț pe cei doi băieți frumoși ai mei să vadă lumea asta mare că pe un ocean de infinite posibilități (ah, și să tip la ei când fac năzbătii, normal!!!).

Martie 2013. Dallas - SUA. 31 ani

Ce bucurie! Tocmai mi-am vândut apartamentul, iar cu cei $20.000 profit din vânzare mi-am luat inima în dinți și mi-am deschis propria afacere. O școală de muzică a mea. Visul American. În următorii 10 ani am învățat lucruri pe care nici nu îmi imaginam să le știu vreodată. Bine, să fiu profesoara mi-a plăcut grozav; lucram cu copii dar a trebuit să învăț cum să lucrez și cu părinții lor, cum să fiu antreprenor, cum să-mi fac taxele, marketing, cum să țin de clienți, cum să atrag alții noi, unde să investesc și unde nu, am învățat că visul american înseamnă munca de luni până luni, vacanțe puține, dar, lecția cea mai valoroasa a fost reziliența. Aici am învățat că dacă vrei, orice se poate. Se poate și munci pe brânci, se poate face și un doctorat în paralel, se pot face și mini excursii și se poate trai și viața.

Mai 2007. Viena - Austria. 25 ani

Puțin obosită după un zbor de 8 ore, mă uit pe geam și cu mare entuziasm îl incotesc pe Horea să se trezească.

„Am ajuns!!!!”

„Hai să vedem. Chiria ce am luat-o e în Stephansplatz. Suntem în centru. Ne cazăm și mergem la o cafea, apoi ne organizam”

„Tot nu îmi vine să cred că ne mutăm în Europa!!!! Tră să învățăm ceva germană…. Nu cred că ne acceptă ăștia doar cu engleza noastră”

„Nah, pentru servici eu nu am nevoie. La tine va fi mai nasol”.

„Haha nu contează…. Învăț și chineza daca trebuie numa să pot să vorbesc”

Au urmat 3 luni de poveste. Îmi amintesc că ne plimbam până ne dureau picioarele, vizitam ceva nou în fiecare zi, eu deja am început nivelul intermediar de germană deci mă descurcam și cu asta. Oamenii mi se păreau puțin reci și prea stricți pentru stilul meu, dar nu conta…. Eram atât de fericită că puteam fi acolo. Verișorul meu trăiește acolo, au imigrat înainte de revoluție, deci nu mai eram doar eu și Horea în lumea mare, aveam și familie. Asta a făcut integrarea mult mai ușoară. Venea weekendul, săream în sus de bucurie când ajungea Horea acasă de la birou! Eu aveam totul împachetat și-i ziceam „Încotro”? Țin minte că era un vis…. Am străbătut toată Europa cu mașina: de la Veneția, la Roma, Bratislava, Budapesta dar mai ales drumul spre Oradea. În sfârșit puteam merge acasă când voiam noi!!!!

Noiembrie 2005. Paris - Franța. 23 ani

Ce emoții am în stomac!!!! E prima data când zbor cu avionul. Ce păcat că Horea nu a putut să își găsească un zbor din Boston mai devreme că să ajungă înaintea mea… dar nu-i bai, mă plimb puțin prin aeroport. Abia aștept să-l văd. Au trecut aproape 2 luni de când doar pe Skype ne-am văzut. Oh, nu v-am zis că după ce am mâncat grătare cu mujdei în septembrie, am decis să ies în oraș cu el (era și timpu, că de 4 ani tot insista) și ne-am văzut zilnic vreo 2 săptămâni până s-a întors în State.

Am aterizat. Mă uit în jur puțin debusolată, să văd oare de unde să-mi iau bagajul (cum ziceam… nu am mai fost într-un aeroport niciodată), gândindu-mă cum găsesc zborul lui Horea, unde să-l aștept. Îmi recuperez bagajul, dau să ies și simt că mi se oprește inima. Rezemat de un stâlp, stătea neclintit un tip înalt, brunet, frumos, misterios și cu o cămașă urata de numa, cu dungi albe și portocalii (ce gusturi pot avea unii oameni mă gândeam). Era Horea! Și-a schimbat biletul să mă aștepte!! Ce romantic!!!! Am sărit în gât la el și așa, nu l-am mai lăsat de mana până am vizitat toate frumusețile Parisului. Mă simțeam ca-n filme, jur!

Ne schimbam de cina, că cică mergem la ceva restaurant super fancy lângă Turnul Eiffel! Întuneric afara deja, lumina superb turnul, ne-am oprit la a doua banca pe dreapta și ce să vezi? Chiar eram ca-n filme! Cu un genunchi pe jos, cu o cutiuță în mână, mi-a zis că nu poate trai fără mujdei pe grătar :).

Ianuarie 2017. Miami SUA. 35 ani

„Știu că se zice că treia oara-i cu noroc, da sper totuși că nu vă fi cazul”.

„Diana, termina cu prostiile! De 8 ani aștepți momentul asta! Ai avut alte ocazii dar ți-au trebuit toate cele 57 de atribute scrise pe lista. Le are, nu? (da da) Pai atunci ce mai aștepți? Hai, ia buchetul și fugi la altar până nu se răzgândește”.

Avea dreptate Anita, prietena mea din copilărie, care s-a mutat și ea în Dallas. Ce m-am bucurat când a venit! În sfârșit aveam o fărâmă de familie acolo. Mama ei și a mea sunt prietene din clasa a 4-a! Deci teoretic noi am crescut împreună, era și normal să îmi fie domnișoară de onoare. Începe muzica! Gata. Acum e momentul. Hai Diana… ai tras lozul cel mare! Casă de piatră!

Iulie 2009. Boston SUA. 27 ani

„E gata cafeaua. Hai îmbracă-te. Azi e zi de tribunal”

„Nu-ți fă griji Diana, asta o facem doar pentru mama. Nu trebuie ea să știe că ne-am împăcat, dar pasul asta tra să îl facem”.

„Momma’s boy”, mă gândeam.

Nu e ușor să primești o palmă de la viață, dar vorba mamei “orice șut în fund e un pas înainte”. Și e adevărat. La răscruce de drumuri ai 2 opțiuni: să te scufunzi în tristețe, durere și depresie, sau, să iți iei inima-n dinți și să privești partea buna a lucrurilor. Pozitiva de fel fiind, după câteva săptămâni de lins rănile, m-am ridicat din pat într-o dimineața și am zis: GATA. Ce rost are lamentarea asta? Ce-am pierdut și ce am câștigat? Ce am învățat din experiența asta și cum o pot folosi?

Ce am castigat? Cei mai frumoși ani de tinerețe în SUA! A urmat o perioada de creștere, de cunoscut lumea (mă refer și la persoane și la locuri), oricât de mult lipseau banii câteodată, am reușit să văd toți artiștii, trupele preferate, magicieni, showuri, opere, teatru, am dezvoltat prietenii noi, am construit o afacere, și nu puteam face acest lucru fără a ma impaca cu trecutul.

Octombrie 2016. Montevideo - Uruguay. 34 ani

„Wow, parcă sunt în România” mă gândeam când am aterizat. Și străzile arată  la fel. E plin de Dacia 1300 haha…. Îmi amintesc de prima mea mașinuță…sfânta Dacia 1300… care nu intra în viteza a doua ci doar 1-3, 1-3…M-am amuzat grozav că mi-au venit aceste amintiri într-un oraș în care nu m-am gândit vreodată că voi regăsi similarități cu țara mea natală.

Mergând cu mașina spre Punta del Este, plaja cea mai apropiată de capitală, mă gândeam ce norocoasă sunt. Cum am reușit să ajung și în acest colț al lumii.

„Mi-a scris avocatul” îmi zice Pablo. „Mi-au refuzat hârtiile de viza de investitor. Nu mai pot sta în SUA”.

Am simțit că mi se duce pământul de sub picioare. Am așteptat 8 ani să vii în viață mea, nu se poate să se termine din cauza distanței. Refuz.

„Nici o problema. Eu am cetățenie, ne căsătorim și gata”. Iar iau o decizie de a mă căsători după doar 3 luni de relație. Bravo, Diana! Liniște totala în mașină. Cred că l-am șocat. Mai avem 30 min până ajungem… O să fie distractiv dacă tot așa o ținem…

„Trebuie să opresc la benzinărie” răspunde timid Pablo.

Am stat cuminte în mașină și l-am așteptat, gândindu-mă  că ne-am trezit dintr-o data cu un elefant în mașină.

Ajungem la restaurant, comandă Pablo o șampanie și cu un inel cu o bomboană mare (ceva acadea de copii în forma de inel cumpărată de la benzinărie bănuiesc) îmi accepta propunerea. Ce experiență asemănătoare și totodată diferită…..

Concluzii

Iarba verde de acasă va fi totdeauna verde, dar asta nu înseamnă că nu găsești iarbă verde și în altă parte, atâta timp cât știi să privești orice om, lucru, loc și situație cu o inimă deschisă, cu sufletul curat și cu voința de a învăța în mod constant. Adaptabilitatea este o calitate ce necesită muncă, timp și curaj.

Dacă mă gândesc bine, viața mea întreagă a fost că un mujdei bine făcut. Uneori, a fost iute și intensă, alteori a avut nevoie de timp ca aromele să se așeze. Amestecul de experiențe, decizii rapide, greșeli, lecții și momente de neuitat m-au transformat în cine sunt astăzi. Așa cum un mujdei bun poate schimba total gustul unui grătar banal, la fel și alegerile noastre pot da savoare vieții, transformând orice început obișnuit într-o poveste memorabilă.

Oricare dintre noi avem răscruci de drum, iar cum continuăm depinde doar de noi. „Când soarta ne închide o ușă, Dumnezeu ne deschide o fereastră.” Îmi place mult această zicală, deși nu sunt neapărat o persoană religioasă. Cred însă că, asemeni unui mujdei reușit, viața are nevoie de echilibru – puțin usturoi pentru intensitate, un strop de sare ca să dea gust, și destulă răbdare ca să se lege toate. Cu o atitudine pozitivă și deschidere către nou, universul vă găsi mereu ceva surprinzător să îți pună în cale.

Cheers to life! Și, bineînțeles, cheers to mujdei!

de Diana Gini

Acest text face parte din volumul IV, în curs de aparitie, al antologiei „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă”, coordonată de Ciprian Apetrei. Primele trei volume au apărut la Editura „Minela”, din București, în 2021, 2022, 2023 și au adunat 122 de povești din 30 de țări, de pe patru continente.

Diana Gini este director global de dezvoltare a diasporei la RUF - Romanian United Foundation. A terminat Facultatea de muzică, secția interpretare pian și pedagogie muzicală, la Conservatorul din Oradea și doctoratul în Psihologie muzicală la Academia de muzică "Gheorghe Dima" din Cluj. Este născută în Alexandria, Teleorman, dar a crescut de la un an în Oradea, de unde a emigrat în 2005 în Statele unite. A locuit 1 an la Boston, apoi s-a mutat la Viena, unde a locuit un an și jumătate. S-a reîntors pentru puțin timp în țară, când a aflat că a câștigat la Loteria vizelor. A plecat înapoi în SUA, de data asta în Dallas, unde a locuit 14 ani. Acum locuiește cu soțul Pablo și cei 2 băieți (Enzo - 6 ani și Alex - 3 ani) în Madrid.