Între două țărmuri

Mă nasc de două ori în fiecare dimineață,

o limbă mă strigă în vis, alta mă trezește.

Două ritmuri îmi bat în tâmple,

două voci îmi cos tăcerea pe margini.

Era în primăvara anului 2000. Un an care vibra între vechi și nou, între hotărâre și teamă. Știam că vom emigra în Canada. Încă lucram la ProTV în Alba, când s-a întâmplat ceva neașteptat. Tata a intrat pe ușa biroului meu de la contabilitate. Nu-l anunțase nimeni, nu dăduse niciun telefon, a apărut pur și simplu, cum știa el: teatral și sigur pe pasul lui.

Purta costumul „piper cu sare”, pălăria de fetru și pantofii lustruiți. Își purta boemia ca pe o medalie. Nu avea mașină, dar își angaja șofer când voia să plece în vreo aventură, un spectacol, o vizită neașteptată, o plimbare fără direcție. Mi-a spus, scuturându-și sacoul ca pe o aripă, cu o voce amestec de uimire și reproș cald:

— Copilă dragă, tu ai birou mai frumos decât Petre Roman! Ce vrei să pleci în Canada? Unde te duci și lași așa servici?

A rămas în picioare, ca un personaj dintr-un roman vechi, cu aerul acela grav și totuși blajin, de parcă m-ar fi întrebat din străfundurile inimii: de ce îți tai craca de sub picioare?

Nu-mi amintesc exact ce i-am răspuns. Poate doar l-am privit zâmbind, cu acel amestec de blândețe și îndrăzneală: știu eu ce fac… Dar în inima mea, vorbele lui au lăsat ecou. Am ieșit împreună din televiziune și, fără să spunem prea mult, am mers acasă. Ne-am așezat în tihnă, în acea liniște în care doar părinții și copiii pot respira împreună, fără explicații.

În 2001, am urcat într-un avion și am plecat. Aveam fiecare o valiză cu haine și o straiță invizibilă plină cu graiul matern, credința, rețetele mamei, pragmatismul de acasă și ceva care nu încăpea în cuvinte: dorul care încă nu se născuse, dar care urma să crească odată cu noi.

Am ajuns întâi în Carolina de Nord, la sora mea. America mi s-a părut atunci un decor de film: larg, strălucitor, dar străin. După trei luni, am plecat spre Toronto. Orașul m-a luat de mână și m-a tras în vâltoarea lui de sunete și oameni, orașul unde trăiesc peste 180 de etnii. Tramvaie care alunecau prin cartiere. Păduri ascunse între betoane. Lacuri cât o mare și clădiri care înțepau cerul. Mirosea a început.

După trei săptămâni, am fost angajată ca și casieră într-un supermarket italian. Nu vorbeam engleza. Dar zâmbeam. Zâmbetul meu spunea „mă descurc”. Învățam coduri pe de rost, etichete, produse necunoscute. Mâinile mele știau mai repede decât gura ce e de făcut.

Apoi am primit un post într-o companie de property management. Era un pas înainte. M-au lăsat să învăț din mers, cu răbdare. Pentru prima dată, simțeam că pot construi ceva. Că nu sunt doar o trecătoare, ci o femeie care prinde rădăcini.

Atunci eram însărcinată. Nu se vedea foarte mult, dar eu simțeam în mine o viață care creștea cu fiecare zi. Într-o zi, un chiriaș indian, un om calm, cu părul alb și vocea caldă, s-a apropiat de mine văzând că sunt însărcinată, cu admirație și respect. M-a privit cu seriozitate și a spus încet, ca o binecuvântare: să te duci acasă și să îi spui soțului tău că îi oferi un cadou ce el niciodată nu se va putea revanșa față de tine. Un dar sacru.

M-am uitat la el fără să pot răspunde. Aveam lacrimi în gât. Un necunoscut, într-o țară străină, numise pruncul meu „dar sacru”. Și nu uit nici azi acel moment.

Am născut departe de mama. Departe de țară. Într-un sistem rece, calculat, unde totul funcționa, dar nimeni nu-ți punea mâna pe frunte cu duioșie. Mă simțeam mică într-un spital mare, cu fețe necunoscute, termeni medicali și fără ai mei. Dar copilul meu, al nostru, Andrei, a venit pe lume cu ochii larg deschiși, ca și cum ar fi știut că trebuie să ne descurcăm singuri. Și apoi a venit cel de-al doilea dar sacru, Gabriel.

Au urmat ani în care timpul se împletea cu laptele praf, cu scutecele, cu drumurile la grădiniță și înapoi la muncă. Nu aveam rude aproape. Nici prieteni apropiați. Eram doar noi. Am devenit leoaică pentru copiii mei. I-am iubit până la epuizare. M-am trezit de mii de ori în toiul nopții și m-am dus la muncă zâmbind dimineața, cu genele grele de nesomn și cu inima plină de recunoștință că pot.

Când i-am dus la grădiniță la doar un an, mi se strângea sufletul într-o tăcere grea, ca și cum îi lăsam singuri într-o lume prea mare. Plecam în lacrimi, cu pașii grei și gândurile încâlcite, întrebându-mă dacă fac bine sau doar mă supun unui sistem care nu mi-a cerut niciodată părerea.

Am învățat sistemul. Am învățat limba. Am învățat să ascund dorul.

Apoi am cunoscut români. Am crezut că voi fi în siguranță între ai mei. Dar am descoperit altceva. Unii, ajunși în funcții de putere, călcau peste ceilalți fără milă. Am fost mințită, exploatată, umilită, nu doar de străini, ci și de ai mei. Am auzit vorbe dulci care ascundeau ace. Am simțit pe pielea mea ce înseamnă să fii tolerată, nu acceptată.

Și totuși, n-am spus nimănui. Am tăcut. Am muncit. M-am închis într-o carapace de tăcere, convinsă că așa trebuie să fac. Am fost propriul meu temnicer

Anii au trecut. Într-o zi m-am trezit și nu mai știam cine sunt. Mă trezeam, făceam ce trebuie, dormeam. Zilele se scuturau ca frunzele toamna. Ce făcusem cu mine? Unde era vocea mea? Bucuria mea? Visul meu?

Și atunci, Dumnezeu mi-a dat o breșă. Am început să scriu. La început timid, cu frică. Apoi cu sete. Apoi cu lacrimi. Am scris durerea. Am scris tăcerea. Am scris rădăcinile. Și cu fiecare cuvânt, mă regăseam. Mă dezgoleam și mă vindecam. Scrisul mi-a salvat viața. Mi-a reamintit cine sunt.

Acum știu. Țara adoptivă m-a învățat libertatea, dar limba maternă mi-a salvat sufletul. Am trăit între două țărmuri și am învățat să înot între ele. Uneori am fost curent, alteori stâncă. Dar n-am renunțat.

Și totuși, dincolo de aceste umbre, Canada mi-a oferit ceva ce nu trăisem până atunci: spațiul de a mă reconstrui. Nu mi-a dat libertatea de-a gata; m-a obligat să o caut în mine.

Și chiar dacă port pașaport canadian, tot în limba română îmi visez mama. Tot în română plâng când mă dor dorurile. Și tot în română îmi cresc băieții, învățându-i să nu-și uite rădăcinile.

Pentru mine, emigrarea nu a fost plecare. A fost o reîntoarcere la cine sunt cu adevărat. Iar dorul, dorul este o formă de rugăciune.

Țara adoptivă m-a învățat libertatea, dar România mi-a păstrat sufletul cald. Gustul ei stă în graiul pe care-l rostesc când iubesc, în pâinea coaptă în amintiri, în colindele de Crăciun pe care le fredonez în gând, chiar și pe trotuarele înghețate ale Canadei.

Acasă e o bătaie de inimă și un freamăt de suflet; e graiul dulce ce-n străinătate devine cântec stins de dor; e frământarea tainică a pâinii în cuptorul bunicii, caldă ca o amintire; acasă e căutarea nesfârșită a sinelui, oriunde m-ar purta lumea.

de Carmen Cristina Oltean

Acest text face parte din volumul IV, în curs de aparitie, al antologiei „Povești călătoare, scrise de români din lumea largă”, coordonată de Ciprian Apetrei. Primele trei volume au apărut la Editura „Minela”, din București, în 2021, 2022, 2023 și au adunat 122 de povești din 30 de țări, de pe patru continente.

Carmen Cristina Oltean s-a născut în județul Alba și trăiește în prezent la Toronto, Canada. Este autoarea a șase volume de poezie: „Desculță prin suflet”, „Și îngerii plâng”, „Scrisori către mine”, „Lumini și umbre”, „Între ieri și azi” și „Șoapte de îngeri”. Este membră a Asociației Canadiene a Scriitorilor Români (ACSR) și a Asociației Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN). Textele sale au fost publicate în reviste și antologii literare din România, Canada, SUA și Australia. Pentru activitatea sa, a primit mai multe distincții, între care Diplome de Excelență la Gala Artelor Montreal, o Diplomă de Excelență din partea Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba Iulia și Diploma de Apreciere acordată la Iași, în cadrul Conferinței Diaspora 2025, pentru promovarea spiritualității românești peste hotare și sporirea prestigiului cultural al municipiului Iași.