top of page

Beowulf

Actualizată în: 21 feb. 2023


Sunt Lorena, din neamul Celor Vechi şi în lunga mea viaţă am adunat destule amintiri. Pe unele n-am să le uit decât o dată cu ultima suflare, pe câteva o să le iau cu mine dincolo de moarte.

Cea de astăzi va fi una dintre ele.

Eu, Keeghan, Raven, Alix şi Aidan, mergând umăr lângă umăr, ca înaintea unei armate invadatoare. Însă nu ne urma nimeni. Noi eram armata. Cinci contra... avea vreo însemnătate? Karghanul nu ducea lipsă de pioni de sacrificiu, toţi cu sporuri de periclitate, poliţe de asigurare.

Noi îl aveam pe Liam. Ne aştepta lângă statuia Arhanghelului cu aripi de piatră, la fel de nemişcat. Playdul şi bereta albastre, pletele argintii lucind în lumina Lunii. Liam Wallace se îmbrăcase potrivit cu ocazia. Şi îşi completase ţinuta cu o sabie purtată de-a curmezişul spatelui. Ochii lui îmi căutau privirea, cerând încredere, ascultare necondiţionată, certitudinea că voi fi cu el până la capăt.

Eşti pregătită, Lorena?“

Aceeaşi întrebare mi-o pusese în miez de noapte; mie, tuturor, într-un vis ce nu era vis. Şi toţi am răspuns – venind de oriunde ne aflam, până când umbrele ni s-au contopit sub portalul de marmură, în faţa grilajului din fier forjat. Cimitirul Resurrection avea întotdeauna porţile deschise. De ce le-ar fi încuiat cineva? Morţii nu încercau să iasă, cei vii nu ţineau neapărat să intre.

Nici eu, însă Liam o luase înainte, iar noi l-am urmat prin mijlocul aleii centrale. La ce bun să ne furişăm, să ne ascundem? Karghanul ştia că venim, noi ştiam că ştie.

Statui din marmură, bronz, onix, alabastru: îngeri gata să îşi ia zborul ori cu umerii încovoiaţi sub povara aripilor, madone cu chipuri extatice, călugări cu feţe umbrite de glugi, Magdalene prosternate într-o veşnică penitenţă. La trecerea noastră, Veghetorii tresăreau din somnul lor mineral, îşi scuturau linţoliile de ceaţă. Orbite albe, fără iris, fără pupilă, ne urmăreau atent, iar un heruvim ne-a făcut cu ochiul: era loc şi pentru noi în adâncul criptelor... Am scuturat din cap, refuzând oferta şi, dezamăgite, statuile s-au închis iarăşi în neclintire. Oricum ne aduseseră unde voiau. La Capelă, sub domul care ne-a înghiţit umbrele, paşii, ca o gaură neagră.

Uşile capelei erau date de perete. Înăuntru, cinci sarcofage pecetluite cu lespezi de granit. În al şaselea, o scară-melc se încolăcea în spirale strânse, spre adâncuri. Liam s-a dat la o parte, făcându-mi loc.

– Întâi, doamnele...

Începusem să cobor, orbeşte, când Alix mi-a strecurat în mână o lanternă. Am aprins-o şi fascicolul a decupat din hău o treaptă, apoi alta şi altele. La două sute am renunţat să mai număr. Ultima treaptă, apoi...

– Stinge lanterna!

Raven: am ascultat-o, deşi nu-mi plăcea să fiu în beznă – la propriu ori la figurat. Întunericul s-a revărsat de pretutindeni, copleşitor. Şi-am simţit... Claustrofobie, un atac de panică? Ce era cu mine? Am fost gata să aprind iarăşi lanterna, însă Alix şi-a apăsat degetele peste ale mele.

– Aşteaptă... mi-a şoptit.

Curând am înţeles de ce. Bezna se dilua, se risipea, umbrele se retrăgeau, alungate de o lumină verde-albastră. Apoi le-am văzut: zeci de coloane înălţându-se ca nişte lujere de smarald spre bolta cu arcade şi ogive de catedrală gotică. Un templu scufundat, aşa părea. Câţiva peşti, o caracatiţă, nişte stele de mare ar fi întregit iluzia. Când Aidan a deschis gura, mă aşteptam să văd bule de aer ieşindu-i dintre buze.

– Radium... Nu vrem să stăm prea mult aici.

Coloane-bare cu miez radioactiv? Aidan avea în creier un contor Geiger al cărui indicator se apropiase periculos de linia roşie.

Liam nu părea alarmat – de asta. Până acum, înaintasem ca într-un teritoriu al nimănui. Era mult prea uşor... Abia când am ajuns la o uşă rotundă, semănând cu sasul unui submarin, am văzut primul ninja coborând din tavan.

– Aşa mai merge, a murmurat Liam.

Bărbaţii în negru se lăsau să lunece câte doi-trei pe o coardă, hotărâţi, silenţioşi. Şi candidaţi la medalii post-mortem, deşi Russell Morgan uitase să menţioneze amănuntul în fişa postului. Păianjenii umani continuau să aterizeze în poziţii marţiale, înarmaţi până în dinţi; însă nu cu arme de foc – doar eram într-un reactor nuclear.

Keeghan s-a uitat la chepengul prin care Alix trecuse urmată de Raven, Aidan şi Liam, la ninja kamikaze, apoi la mine.

– Nu mă aşteptaţi. O să dureze o vreme.

Şi n-am făcut-o.

Intrarea-tunel s-a deschis spre un şir de încăperi circulare, identice, cu bolţi cupolă. Toate erau pline cu oseminte: tibii, femure, falange, în grămezi până la tavan. Sau doar cranii, holbându-se la noi prin găvanele goale. Am găsit şi o criptă cu schelete întregi, culcate în racle de bazalt şi acoperite cu linţolii din pânze de păianjen.

Mai încolo, osemintele arătau tot mai fragile, gata să se sfărâme la orice atingere. Însă ţestele rămăseseră intacte, cu dinţi asemeni fildeşului vechi, cu frunţi lucind ca abanosul. Mai văzusem doar o dată un asemenea craniu: Raven îl dezgropase dintr-o metropolă karghană, deja în ruine când bunicul primului rege Inca îşi mâna turma de lame pe dealurile dimprejur.

Ne aflam într-un labirint de catacombe întinzându-se... cât de adânc, de departe? În nişte căuşe de piatră ardeau flăcări, plutind într-un fluid vâscos – ulei, petrol? – alimentat dintr-un rezervor aparent inepuizabil. Fuseseră aprinse în cinstea venirii noastre? Vegheau osemintele karghane de milenii? Lucirea lor palidă, de crepuscul perpetuu, nu izbutea să alunge umbrele din cotloane. Însă era de ajuns ca să vedem pe unde mergem.

Nu şi pentru Liam.

– Lumină! i-am auzit glasul, imperativ, cu o notă de urgenţă.

Şi am aprins lanternele, toate patru.

Am crezut că îmi explodase ceva în faţă; o supernovă violetă care îmi carboniza pleoapele, retina. Am clipit, orbită, ştergându-mi lacrimile cu dosul palmei. Ne aflam într-o gigantică maclă de ametist, în pântecul unui arici de cristal cu ţepii întorşi spre înăuntru. Faţete-oglinzi, muchii, vârfuri, toate reflectau fiecare proton de lumină, transformându-l într-un foc de artificii; o strălucire năucitoare, ce paraliza, dezorienta.

Şi nu doar pe noi.

Întâi, am simţit o prezenţă malefică, dedublată... androgină? Nu, păreau două entităţi distincte, masculină şi feminină, yin şi yang. El şi ea ne aşteptaseră neclintiţi, la fel de răbdători ca scheletele din racle. Şi tot karghani erau: în carne şi oase. Frate şi soră, emanau aceeaşi reavoinţă, ură, răutate viscerală, aceleaşi intenţii nedisimulate: să ne înfigă în cristalele ascuţite ca nişte ţepe. Însă noi... ne făcusem un alt program pentru noaptea aceea.

– Duceţi-vă. Vă ajung din urmă, a rostit Aidan.

Alix s-a aşezat alături de el, într-un fel care dădea de înţeles că nimeni şi nimic nu o să îi schimbe gândul. Raven şi-a strâns buzele, dezaprobator – însă ce putea face?

Să-l urmeze pe Liam, care găsise o falie în macla de ametist. Ne-am strecurat pe rând: întâi eu, apoi Raven, umbre lunecând pe pereţii unui tunel lung cât Mont Blanc-ul. Însă asemănările se opreau aici. Galeria de sub cimitirul Resurrection era îngustă şi atât de joasă încât uneori trebuia să ne aplecăm umerii, capetele. Şi încă ceva lipsea în Alpi: mirosul. Un iz greu, de urină fermentată şi putrefacţie. Ca şi cum un şarpe antediluvian se târâse aici ca să moară şi încă se descompunea.

Unde nimeriserăm? Dacă ne pomeneam în canalele de pe faţa nevăzută a Lunii aş fi avut aceeaşi senzaţie de irealitate... Canale! Eram într-una din galeriile subterane prin care se deversau deşeurile urbane. Mirosea a canal, arăta a canal şi, după primii paşi m-am afundat până la genunchi în... nu voiam să ştiu ce era. O zeamă tulbure, pestilenţială, în care pluteau... creaturi – unele moarte, altele vii. O jivină blănoasă, udă şi foarte iute mi-a ţâşnit de sub talpă.

Raven a scos o exclamaţie de dezgust, împingând ceva la o parte cu vârful cizmei. Da, râul mâlos prin care păşeam îşi avea izvoarele în latrinele oraşului. Zidurile păreau tapetate cu hărţi de mucegai, din loc în loc erau găuri prin care puroia un lichid vâscos, iar pe tavan se înşiruiau becuri sparte, prăfuite sau arse, din care câteva mai pâlpâiau, anemic.

Destul ca să-l desluşim pe bărbatul cu cizme de cauciuc, casca şi salopeta portocalie a celor de la întreţinere. Suda nişte fire şi, auzindu-ne, şi-a scos ochelarii de protecţie. Când s-a întors spre noi am văzut că nu era un angajat al Municipalităţii. Nici aparatul din mâna lui nu semăna cu o lampă de sudură. Vibra, pulsa, trecând prin toate culorile spectrului.

– Nu vrei să-ţi întâlneşti strămoşii, Russell? l-am întrebat.

A rânjit cu aroganţă, arătându-şi caninii ascuţiţi, ca de vampir. Însă era un altfel de prădător; se hrănea cu minţi, cu suflete omeneşti. Iar noi ne puseserăm între el şi pradă. Ne-a privit cu un dezgust infinit.

– Un bătrân... două femei...

– Şi Beowulf!

Liam nu ridicase vocea. Însă gestul cu care a smuls arma din teacă avea iuţeala atacului unei cobre.

Iar Beowulf a strălucit ca o torţă în beznă.


290 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Commentaires

Noté 0 étoile sur 5.
Pas encore de note

Ajouter une note
bottom of page