Caietul Interzis

„Caietul interzis”, de Alba de Céspedes, Editura „Humanitas”, 2024, colecția „Raftul Denisei”, traducerea Gabriela Lungu

Portret fidel al unei vieți de familie din Roma postbelică, romanul „Caietul interzis” al Albei de Céspedes[1] este în același timp o radiografie a eșecului unei întregi generații în a-și afirma individualitatea într-o lume a compromisului, prejudecăților și constrângerilor.

Valeria duce viața pe care și-a dorit-o dintotdeauna – ori așa își spune seara, înainte de culcare. Este o mamă dedicată, o soție iubitoare. Până într-o bună zi când existența ei – dacă nu perfectă, măcar mulțumitoare – este dată peste cap de un capriciu, un impuls de moment, un gest pe care nu și-l poate explica nici măcar ei înșiși: cumpără un caiet negru, cu coperți lucioase. Decide să își treacă în paginile lui gânduri de fiecare zi, pe care altfel – așa cum constată cu oarecare surprindere – nu le poate împărtăși nici soțului, nici celor doi copii mari acum, nici chiar mamei sale. Într-un cuvânt, nimănui. Și are ce scrie: „Uneori rămân mult timp fără să fac nimic, imaginându-mi călătorii pe care aș vrea să le fac, cuvinte pe care aș vrea să le spun.“

Cumpărarea impulsivă a caietului secret este pietricica de la care va porni o avalanșă, valul tsunami ce îi va da peste cap existența. Nu e vorba doar de un simplu jurnal în care să noteze întâmplări mărunte, griji, amintiri. Caietul negru devine un prieten căruia i se confesează. Iar „odată scrise, lucrurile nu mai pot fi uitate.“

 E ca și cum, intrând în paginile jurnalului, ar face un pas înapoi, privindu-și viața din afară, ca pe a unei străine. Și nu îi place ceea ce vede. Dedicându-se trup și suflet familiei, Valeria se pierduse pe sine. La patruzeci și trei de ani este încă tânără, n-arată rău când se privește în oglindă, doar obosită și modest îmbrăcată. De ce n-ar fi liberă, elegantă, lipsită de inhibiții? De ce n-ar fi iubită?

Pentru Michele, soțul ei, nu mai are decât o afecțiune rece amestecată cu un sentiment de solidaritate de generație și de compasiune. Relația lor și-a pierdut demult componenta erotică, tocită de obișnuință, de prezența copiilor, devenind o camaraderie între doi oameni care luptă umăr la umăr în războiul supraviețuirii zilnice.

Datorită jurnalului, Valeria își regăsește feminitatea, dorința de a place și de a fi apreciată nu doar ca o menajeră care aduce un salariu în plus în casă. Transformarea ei este evidentă și pentru alții – în afara familiei, bineînțeles. Guido o vede abia acum, deși lucrau de opt ani împreună și îi oferă o ieșire din banal și rutină. La rândul ei, Valeria se îndrăgostește de acest bărbat bogat, șarmant, care îi e șef și care o face să se simtă tânără și frumoasă. Candoare, emoție, tandrețe, sunt sentimente pe care le redescoperă cu uimire, nici măcar nu știuse cât de mult îi lipsiseră.

Sfâșiată de porniri contradictorii, Valeria se regăsește în poziția ingrată a generației de mijloc. Pentru mama ei – o doamnă din vremurile de aur dinainte de război, a cărei viață gravita în universul familiei, soție și gospodină desăvârșită – n-avusese decât ascultare și admirație. „O femeie nu trebuie să aibă timp niciodată, nu trebuie să cadă pe tânjală, pentru că astfel începe imediat să se gândească la dragoste“, erau vorbe auzite atât de des încât i se întipăriseră în minte.

Mirella, fiica ei, era la polul opus: independentă, construindu-și o carieră alături de un partener de aspirații, nu de un soț căruia să îi aducă papucii de casă, ziarul și coniacul când se întoarce de la slujbă. După ce, inițial, se simte exclusă din relația cu o fiică ce nu îi caută validarea, Valeria începe să o admire pentru curajul de a fi ea însăși.

Mama ei n-ar fi conceput să trăiască altfel decât o făcuse. La rândul ei, Mirella dovedea o siguranță de sine și un echilibru pe care ajunsese să le invidieze. Două poziții antagoniste, ce o plasau undeva la mijloc. Însă un destin al jumătăților de măsură nu poate aduce decât nefericire: „o femeie de vârsta noastră, poartă întotdeauna în ea lupta dintre femeia tradițională, cum a fost învățată să fie, și cea independentă, cum a ales să devină. Există un conflict permanent în ea.(...) Mama mea și Mirella aparțin unor lumi diferite: una care s-a terminat în timpul acela, alta care s-a născut din el. Iar în mine aceste două lumi se ciocnesc, făcându-mă să sufăr. Poate eu nu sunt decât această trecere, această ciocnire.“

Va alege Valeria o aventură pasională cu Guido? Se va întoarce la o existență fadă, cenușie, în care numai atunci când scria în jurnal trăia cu adevărat? Cumva, rezolvarea pare să vină de la sine. Prietena fiului ei Riccardo rămâne însărcinată și, în fața perspectivei de a deveni bunică, Valeria renunță la idila cu Guido, resemnându-se să alunece în rutina trecutului. Își lasă visele să moară, rămânând cu valiza bătrâneții în mână într-o gară pustie, în timp ce ultimul tren al vieții trece pe lângă ea în mare viteză.

Nu știm ce s-ar fi întâmplat cu Valeria dacă nu intervenea neprevăzutul. Din câte sugerează autoarea pe parcursul cărții – în care transformarea personajului este subtil gradată și condusă spre deznodământul cumva previzibil –, personajul ei ar fi ales același lucru, așa cum a decis să pună pe foc jurnalul. Valeria își iubea lanțurile sclaviei domestice, considerându-le o penitență meritată.

„Poate există persoane care, cunoscându-se, reușesc să devină mai bune, eu însă, cu cât mă cunosc mai bine, cu atât mă pierd. (...) Când scriu în acest caiet, simt că fac un mare păcat, un sacrilegiu, mi se pare că discut cu diavolul. (...) Cine vrea să se închidă în propria singurătate, poartă mereu cu sine sămânța păcatului.“

Mama ei va câștiga lupta cu caietul secret, făcând-o să se hotărască: mai bine ocolită de bucurii, decât sufocată de vinovăție. Valeria arde jurnalul și se întoarce la viața dinainte: soție neiubită, mamă desconsiderată, funcționară modestă, viitoare bunică. Așa, din culcușul confortabil al nefericirii, va putea măcar să învinovățească pe alții.

Ultima șansă de schimbare se risipește odată cu cenușa caietului interzis.

[1] Fiica unui diplomat cubanez și a unei italience, nepoată a lui Carlos Manuel de Céspedes, primul președinte al Cubei, Alba de Céspedes s-a impus ca scriitoare, activistă și jurnalistă prin articole și cărți de orientare feministă și antifascistă. Romanul „Quaderno proibito” (Caietul interzis), publicat inițial în foileton de revista „La Settimana Incom Illustrata” (decembrie 1950-iunie 1951), a apărut în volum în 1952.

de Rodica Bretin