Limba lui Hristos

Calea, adevărul și viața

Prin cea mai recentă apariție a sa editorială, Limba lui Hristos (București: Corint Fiction, 2024, 272 p.), scriitorul brașovean Adrian Lesenciuc ne propune un roman despre război și pace, despre violență și înțelegere, cele două căi de atingere a scopurilor (politice, sociale, religioase etc.), pe care omenirea le-a avut de urmat, în tot cursul tumultoasei sale istorii, direcții evident divergente, nu doar prin mijloacele puse în joc, ci îndeosebi prin efectele pe care fiecare dintre acestea două le poate avea asupra societăților ori asupra indivizilor ca entități de sine stătătoare, violența purtând în ea germenii nimicirii, iar pacea fiind calea salvării, a redempțiunii; un roman, ne dăm seama, foarte actual, având în vedere contextul în care apare, respectiv faptul că ne situăm într-o lume minată de conflicte ce amenință să se generalizeze, fie că ne referim la războiul armat și/sau hibrid de la granițele Europei, fie că ne gândim la războiul cronicizat din Orientul Mijlociu.

Pentru a spori încărcătura dramatică a cărții și pentru a asigura autenticitatea întregii construcții epice, romancierul încredințează narațiunea unor „voci” atribuite unor personaje-naratori a căror existență este plasată în lumi diferite, pe cele două coordonate temporale ale acțiunii – cea contemporană și cea antică –, pe de o parte, în timpul și după războiul civil din Liban (1975-1990), mai exact, în intervalul cronologic 1976-2013, și, pe de altă parte, în primul secol creștin, în timpul primei călătorii misionare a Sfântului Apostol Pavel (c. 46-48 d.H.). Prin adoptarea de către scriitor a acestui principiu de creație – pluriperspectivismul (întâlnit nu pentru întâia dată în proza lui Adrian Lesenciuc), se naște un roman polifonic, cu „voci” aflate în armonie și în contrapunct, pe care romancierul le invită să-și pună în scenă propria partitură, efectul creat fiind acela al unui univers romanesc caracterizat prin amplitudine și pregnanță.

Prima „voce” a cărții aparține unui personaj-narator căruia nu avem decât să-i ghicim numele (singurul indiciu, în acest sens, apare în mărturisirea sa liminară: „Numele meu are gustul fierii în limba mea de adopție. Gust de rădăcini, gust impregnat cu taninurile din trunchiul viței mele de mii de ani” – p. 7), prin urmare îl putem numi naratorul inițial, din rațiuni tehnice, în primul rând, acesta jucând rolul de personaj-pivot al romanului, destinul său concentrând cumva sensurile de adâncime ale textului. Despre el aflăm că provine dintr-o familie înstărită din Tripoli („Tripoli de Est”), din Liban, că este fiul unei musulmane sunnite și al unui creștin comunist. Tatăl său a ales alternativa laică a puterii, înscriindu-se în Partidul Comunist Libanez, în condițiile în care celelalte partide deveniseră în Orient simple paravane ideologice pentru înființarea diferitelor organizații paramilitare, teroriste chiar. Trebuie spus aici că romanul reușește să se constituie într-o foarte fină radiografie a societății libaneze din perioada războiului civil și din deceniile următoare, o societate aflată, în decursul timpului, sub o permanentă presiune, pusă fie către de statul francez, în timpul exercitării mandatului său asupra Libanului (1920-1943), fie de către regimul sirian, care a ținut Libanul sub teroare din 1976, până în 2005, fie de către Israel, care, la rândul său, avea interese strategice în Liban (invazia forțelor israeliene pe teritoriul libanez, inițiată pe 6 iunie 1982, a făcut ca porțiuni din sudul Libanului să rămână sub control israelian până în anul 1985); nu în ultimul rând, societatea libaneză se arată a fi vulnerabilă în fața manifestărilor distructive ale islamismului fundamentalist.

O altă „voce” majoră în economia romanului este aceea a Teclei, tânăra fecioară din Iconium, care își spune povestea convertirii și a persecuției și care știm că avea să devină o figură foarte populară în creștinismul timpuriu, ca ucenică a Sfântului Apostol Pavel, în ciuda faptului că nu există un conținut istoric bine definit care să evidențieze existența unui martir din Biserica primară, cu numele ei. O astfel de figură feminină apare pentru prima dată într-o scriere apocrifă din anii 100, compusă, probabil, de un autor din Asia Mică, din jurul Iconiumului și al Antiohiei Pisidiei sau din Licaonia, și cunoscută sub numele de Faptele lui Pavel și ale Teclei (Acta Pauli et Theclae); textul face parte din ciclul apocrif paulin – intitulat Acta Pauli –, alături de 3 Corinteni și de Martiriul Sfântului Apostol Pavel, și ni s-a transmis în manuscrise tardive, în limbile greacă, siriacă, latină, coptă și armeană. De o importanță capitală pentru înțelegerea modului în care s-a cristalizat legenda Sfintei Tecla în tradiția creștină sunt trei lucrări scrise direct în armeană, începând din secolul al V-lea, ce au fost editate într-un corpus de texte apocrife armenești, denumit Apocrypha armeniaca I: Acta Theclae, Prodigia Theclae, Martyrium Pauli (2017). În reconstituirea poveștii sfintei din Iconium, ce evoluează pe cea de-a doua axă narativă a romanului, Adrian Lesenciuc, ne dăm seama, a consultat aceste surse și alte izvoare liturgice, care atestă cultul Sfintei Tecla în evlavia comunităților creștine din primele cinci secole ale Bisericii, corespunzătoare perioadei de elaborare a învățăturii de credință, și din secolele următoare, până în veacul al XIV-lea, când hagiografia sfintei se consideră că era fixată.

Tamir – tânărul bogat din Iconium, logodnicul refuzat al Teclei – și Alexandru din Antiohia – nobilul care, respins fiind și el de fecioara promisă lui Hristos, o persecută pe aceasta – sunt alte două „glasuri” ce se aud în paginile cărții, însă ele, posedând un timbru contrastant față de acela al Teclei, sunt aduse în scenă doar pentru a sublinia diferența dintre păgânism și creștinism, dintre concupiscență și vergural. În sfârșit, o „voce” distinctă îi este atribuită maicii Irina – martiră a vremurilor moderne, de la mânăstirea Sfintei Tecla din Maaloula, personaj cu rol important în realizarea conexiunii între cele două planuri narative ale romanului.

O figură remarcabilă – aparținând, de această dată, narațiunii principale, expuse de naratorul inițial – este Adel, teolog și fost coleg cu acest narator-personaj ce deschide romanul, la colegiul de apărare dintr-o patrie adoptivă (nenumită, însă autorul ne oferă suficiente indicii pentru a o identifica), unde cel din urmă ajunsese după ce fusese nevoit să-și părăsească țara natală, măcinată de războiul civil, dublat de invazia siriană. Pasionat fiind de tema prigoanei creștinilor din Orientul Mijlociu, Adel îl învață pe naratorul inițial despre limba lui Hristos, mai propriu spus, despre (neo)aramaica occidentală, vorbită încă de comunitatea creștină din Siria, din mica localitate Maaloula, unde se retrăsese, cu două milenii în urmă, Sfânta Tecla, din calea prigonitorilor; limbă pe care această sfântă – sub aura căreia e așezată cartea de față – o cunoștea foarte bine, întrucât fusese limba Iconiumului, cetatea ei de baștină. Adel, acest aulic pelerin, va fi însă pur și simplu concediat din roman, când rolul său în narațiune s-a încheiat.

Dincolo de dimensiunea lui istorică sau social-politică, ce subzistă în ambele planuri ale narațiunii – a se vedea modul în care Sfânta Tecla e prezentată în carte ca fiind „prima care a încercat emanciparea femeii din Orient” (p. 223) sau prima creștină în care încolțește conștiința existenței sale sociale („...nu vreau să devin o femeie care să urmeze căile uneltirilor și micilor vanități ale unei cetăți din câmpie, oricând supusă schimbării și noii stăpâniri”, mărturisește Tecla – p. 93), ipostază nestrăină de reprezentarea pe care hagiografia i-o rezervă acestei sfinte –, romanul lui Adrian Lesenciuc posedă și o latură mistică substanțială, iar felul în care prozatorul izbutește să împace aceste două dimensiuni constituie marele său merit aici.

În acest sens, romanul urmărește constant să demonstreze cum un fenomen mistic – de pildă, acela al convertirii – se dezvoltă mai degrabă din abisurile psihismului, decât din straturile raționale ale ființei. Astfel, la convertirea fecioarei din Iconium, în momentul ascultării predicii Sfântului Apostol Pavel, din casa lui Onisifor (Fp. 14,1-7; 2Tim. 1,16-18), se produce în mintea tinerei o stranie suprapunere între vocea predicatorului, vocea tatălui ei mort de mâna romanilor și vocea Tatălui ceresc, acesta din urmă căpătând funcția de ordonator al discursului romanesc, fiind acel punct din înalt către care converg semnificațiile transcendente ale scrierii. În plus, actul convertirii în sine ține de domeniul visului: „Când l-au luat pe predicatorul cu vocea Tatălui m-am trezit dintr-un vis. Am privit în jur. Camera mea apăsătoare [...] era suspendată deasupra acoperișului lui Onisifor” (p. 85). Tamir însuși visează un vis ascetic, în care își vede mireasa, pe Tecla, atrasă hipnotic „înspre munți” – aluzie la configurația muntoasă a Maaloulei (?) –, deci înspre călugărie, și o invocă în forme ce amintesc de Cântarea Cântărilor: „– Întoarce-te, mireasa mea, căci nunta noastră se apropie și tu trebuie să te bucuri” (p. 82). Unirea mistică a muceniței cu mirele Hristos, petrecută în mijlocul amfiteatrului din Iconium, în timpul supliciului la care au fost supuși Pavel și ucenica lui, Tecla, este surprinsă tot în termenii Cântării, ca în întreagă literatura unitivă, Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022), Santa Teresa de Jesús (1515-1582) și San Juan de la Cruz (1542-1591) ar fi doar câteva exemple: „...L-am zărit în amfiteatru pe Mirele meu veșnic și m-am liniștit, iar Mirele meu, Domnul Iisus Hristos, avea chipul lui Pavel” (p. 100); „...și din gura lui [a lui Pavel – n.m.] am simțit Duhul Sfânt, mângâietorul, coborând spre a mă învălui. Căci vocea era a altui Tată, unicul” (p. 98).

Imaginea tatălui, ce ocupă un loc privilegiat în imaginarul religios, apare și în povestea naratorului inițial, unde funcționează ca motiv literar subsumat altor două teme înrudite, tema rupturii de tată și tema exilului. Potrivit acestei narațiuni, declanșarea în Liban a războiului civil reprezintă evenimentul ce va determina exilul tatălui și, ulterior, plecarea fiului (recte, a naratorului inițial) pe aceeași cale a exilului, în aceeași țară de adopție, însă amândoi vor fi siliți să-și recunoască scindarea, în pofida faptului că împărtășesc aceeași condiție – exilul, care este condiția arhetipală a individului. În acest punct, romanul capătă o strălucire atemporală, Adrian Lesenciuc valorificând cu ingeniozitate imaginea omului etern rătăcitor, recurentă în literatură, pornind de la mitologia clasică și ajungând la romanul lui Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil (1960), pe care nu putem să nu-l menționăm, într-un atare context. Reprezentările au un impact deosebit: tatăl „și-a extirpat Libanul din sânge” (p. 111) și a început o nouă viață, iar fiul se vede prins „în lupta propriei izgoniri din teritoriul natal și a izgonirii hărții acelui teritoriu din propria minte și din propriul corp” (p. 207), fapt săvârșit simbolic prin extirparea stomacului („stomacul meu, Libanul meu imaginar”, precizează el – id.), din cauza unui cancer galopant, care-l aruncă în deznădejde și în neliniște („Ce mă voi face acum [...], cu un stomac – singura sursă de bucurie a vieții mele în ultimii ani – care a evadat din propriul corp, cu un Liban care s-a umflat în aerul mult prea tare al luptei cu celulele mari, canceroase ale organizației teroriste ce și-a făcut cuibul pe coastă, spre marea roșiatică a ficatului inflamat?” – p. 208).

O altă temă abordată cu subtilitate în romanul lui Adrian Lesenciuc este tema ieșirii din copilărie. Naratorul inițial revine în Libanul natal, după șapte ani, pentru o scurtă vizită, cu credința că s-ar putea întoarce astfel din exil, în propria copilărie, dar se înșală – Tripoli, orașul în care și-a trăit copilăria, dincolo de frumusețea lui sălbatică, ascunde prin cotloanele sale sângele încă crud al victimelor atâtor atrocități ale istoriei, iar sentimentul pe care-l încearcă e dimpotrivă, că și-a pierdut copilăria, acea copilărie ce poate salva lumea. Pentru aceasta, este evocat în carte evenimentul petrecut în ziua de 2 noiembrie 2010, în timpul festivalului de fotbal Open Fun, când conflictul palindromic (1976-2015) dintre fracțiunile musulmane din Tripoli, dintre sunniți și alawiți, s-a oprit pe durata meciului dintre niște copii din ambele tabere.

Convins fiind că exilul, care echivalează cu ieșirea din copilărie, înseamnă o pierdere de sine („O ieșire definitivă din mine, din Libanul în care trăisem și cu care mă confundam” – p. 109), naratorul inițial ia hotărârea de a pleca pe propriul „drum al Damascului”. Cu toate că nu-și recunoaște nicio urmă de voință religioasă, el pornește în propriul jihad și-n propria cruciadă, care nu sunt altceva decât unul și același pelerinaj interior către redescoperirea sinelui profund, după cum îi descoperise prietenul său, Adel; este războiul sfânt al fiecăruia, calea cuvântului și a educației, în care Adel se angajează cel dintâi, pornind ca misionar creștin în Orient, ajungând în Siria, în chiar inima comunității creștine din Maaloula, unde e vie încă limba lui Hristos. Speranța lui Adel fusese aceea că dacă va recupera limba lui Hristos, va recupera și forța învățăturilor Sale, aceasta fiind limba păcii, limba dragostei și a adevărului.

Dacă ne ghidăm după cele câteva indicii strecurate în carte, naratorul inițial va pleca spre această localitate din Siria, în preajma datei de 11 septembrie 2013. Deznodământul acțiunii epice nu e de dezvăluit aici, însă la o particularitate a limbajului narativ, din ultimele pagini ale cărții, ne putem referi – sintaxa sfărâmată exprimă o stare de urgență a ființei aflate în proximitatea Marelui Miracol: „Am reluat Tatăl nostru. Rugăciunea are un ritm special în arabă. Se rostește ca o poezie. Mă apropii de munți. [...]. Maaloula se deschide în față. Nu se mai văd oameni. Intuitiv ajung sub stâncă, la mănăstire. [...]. Locuințele albe se înalță sub stâncă. Gravitația le trage la poale. Stânca se înalță singuratică spre cer. E roșcat-gălbuie, cu vagi tente gri. Cerul e în contrast. Și albul locuințelor. Și golul locuințelor. Nu sunt oameni pe străzi. E liniște. Orașul e părăsit. Acolo e iadul, îmi sună în minte vocea necunoscutului îngrozit. Ici-colo pini și viță-de-vie. Orașul doarme. Doarme de două mii de ani, iar acum s-a trezit sub asediu. Locuitorii au fugit. S-a destrămat limba comunității. Teroriștii au ucis limba lui Hristos” (pp. 261-262).

Procedeul acesta de rupere a sintaxei este specific limbajului mistic. De aici, până la puritatea rugăciunii se ajunge foarte de rapid, pe pagina următoare celei din care abia am citat, unde e așezat un imn închinat Sfintei Tecla, de o frumusețe aparte, rostit de maica Irina, călugărița maltratată de teroriști, care-și dă suflarea de pe urmă rostind: „Luminată de razele lui Pavel, arătatu-te-ai cu totul bună, cu totul nevinovată lui Hristos, Tecla, Întâia Muceniță, prin pătimiri mai presus de fire, cu a căror slavă strălucește-i pe cei ce te cinstesc. // Primește-mă, așadar, Fecioară Sfântă, pe mine, roaba ta, Irina, pe calea ta luminată a credinței în Domnul și învață-mă limba în care Domnul a adus pacea lumii” (p. 269-270).

În ultimele file – de acatist – ale scrierii lui Adrian Lesenciuc își face simțită prezența un model de celebrare a sfințeniei, oferit de poezia imnografică, cuprinsă în cărțile de ritual sau în cântarea bisericească, cu o istorie prodigioasă, reprezentată de Sf. Efrem Sirul (c. 306-373), de Sf. Grigorie de Nazianz (c. 330-c. 390), de episcopul Vasile al Seleuciei (m. c. 468) și de Sf. Roman Melodul (c. 485-c. 562). Canonul Sfintei Întâi Mucenițe și întocmai cu Apostolii Tecla a fost atribuit Sfântului Ioan Damaschinul (c. 650-c. 749). Cât privește raportarea la istoria acestui gen de hagiografie literară sau de imnodică poetică, din spațiul românesc – formulă pe care, iată, ne-o propune Adrian Lesenciuc – trebuie spus că romanul de față nu vine pe un teren neexploatat, chiar dacă mărturiile nu abundă; ar fi, astfel, de amintit: Povestea celui din urmă sfânt (1912) de Ion Pillat, cu toată aparența ei de mister păgân, Al Sfintei Cuvioase Paraschiva Cea Nouă Acatist (1931) și Răsboiul nevăzut. Vieața de îndumnezeire a Sfântului Părintelui nostru Paisie cel Mare (1944), ambele de Paul Sterian, scrieri care au și primit acceptul Bisericii, și, nu în ultimul rând, Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu (1999) de Sandu Tudor. Ca în exemplele menționate, și în romanul lui Adrian Lesenciuc, persoana sfântă care face obiectul venerării devine un arhetip al sfințeniei, cea care prefigurează destinul ultim al lumii – înveșnicirea prin cuvânt.

de Cezar Boghici

Cezar Boghici (n. 1977, Brașov) este profesor la Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov, unde predă limba și literatura română. A studiat la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna”, secția de teologie-litere (1999). Are studii aprofundate în filologie la Facultatea de Litere și Arte (2004) și doctorat magna cum laude în filologie (2010). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cezar Boghici este autorul lucrării „Sacrul și imaginarul poetic românesc din secolul al XX-lea” (ed. II, 2024, editura „Creator”) și al culegerilor de abordări critice „Turnul Babel. Pagini de critică și istorie literară” (2012) și „Arhipelag. Pagini de critică și comparatistică literară” (2023, editura „Creator”); este coordonator (în colab.) al antologiei „Poezia românească. Antologie de texte comentate și aprecieri critice” (ed. I, 2006; ed. II rev., 2008) și coautor la „O istorie a prozei și dramaturgiei românești. Perspectiva personajului literar” (coord. F. Șindrilaru), vol. 1-2 (2011). Colaborări la periodice de cultură: „Astra”, „Apostrof”, „Tribuna”, „Familia”, „Mișcarea literară”, „Vatra” etc. A obținut premiile pentru eseu ale revistelor „Astra” (2007) și „Tribuna” (2011) și Premiul „Mira” pentru critică și eseistică al Societății Ziariștilor și Oamenilor de Cultură „Cincinat Pavelescu” din Brașov (2024).