Cărți în contratimp

Crăciunul ne aduce Cărți în contratimp

M-am apropiat brusc de Christian Crăciun și de scriitura sa atipică pentru un critic literar de „modă veche”, cel puțin așa cum îmi imaginam eu specia de proveniență garantată. Asta deoarece încă de la primele rânduri din volumul „Anatomia și fiziologia lui A” am simțit că am ajuns acasă, că pot da hodină potopului de gânduri pe care opera lui Nichita Stănescu îl eliberează atunci când te atingi nevrotic, neuronal, electric de monadă, de os, de sunt, de umbră, de unu. Cuvinte-stări în aparentă devălmășie pe care robul Poeziei, Christian, le orânduiește febril ca într-un ritual de vivisecție, prin procedeul hemografiei și al hemolexiei (teme & tehnici recurente ale ultimelor sale volume), procedeu prin care devine însoțitor de sacrificiu al verbului altora. Nu, nu e ca Sancho Panza, nu cară în doru’ lelii scutul îndoit și ruginit, nu poartă de dârlogi mârțoaga vreunui lunatic. El face pe servitorul Ideii care (întâmplător?, providențial?) este întrupată sau doar temporar țintuită de vreun hăruit, deasupra căruia intercesorul înaripat a planat un pic mai mult. „Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”, așa scria acum mai bine de un secol Camil Petrescu, tot așa va fi scriind și Christian Crăciun despre alții care, la rându-le, au avut parte de scânteierea misterioasă, de fulgurația ideii. Fără gelozii semantice/semiotice ori țâfnă metodologică, fără acreli de critic hârșit în lecturi indigeste, fără bombăneli generaționale, mereu afabil, cu bunăvoința celui care se dăruiește cu bucurie, frenetic, chiar pe altarul „cuvintelor potrivite”, omul nostru este un calofil literar pur sânge. De aceea îl ador, dar mai am un motiv: credința lui curată într-un Dumnezeu al binelui și al frumuseții meta-poetice. Aici deprinderile criticului intră în remisie, aici roșeața bănuielii metafizice ia locul palorii analitice, aici cuvintele nu se rostesc, ci se murmură. Dar, atenție!, nici litanie bleagă, nici incantații în buclă, ci susur, adiere.  

Cărți în contratimp (Editura Tribuna, Cluj, 2025), recentul său volum este cuceritor încă din capul locului, prin acul magnetic strecurat subtil în Notă, întru justă orientare: „Lectura este, prin excelență, contra-timp, ieșire din biologic și conjunctural pentru intrarea într-un altfel de timp” (p. 5). Ca teolog, nu-mi pot reprima un surâs, dublat de o reflecție antinomică: Mântuitorul comite un act de chenoză tocmai intrând în timp, penetrându-l cu carnea Sa dobândită în urma Întrupării, pe când lectorii de azi ies din timp, din valtrapurile propriei materii, evadează din determinismul temporal prin patima cititului. Iar cărțile, unele din ele, sunt caruselul magic care sfidează gravitația cuibărită în greul pământului. Cărțile răsfoite de autor nu sunt atât nesincrone cu trendurile literare sau topicurile la zi, cât sunt contra curentului. Care curent? Șuvoiul ramificat, cuprinzător-deltaic al postmodernității, al post-adevărului, al ucroniei (alt termen favorit al lui Christian Crăciun), ubicuitatea încartiruirilor ideologice recente. Torentul aluvionar de substanță culturală reșapată, refurbișată, revopsită și reambalată, asupra căreia autorul nu are nici un fel de dubii, nu manifestă ezitări... Contra-timpul (nu cel muzical, care ține de deplasarea accentelor prin pauze) este inversiunea adevăratului timp eshatologic, cu care de fapt marile cărți sunt în conivență deplină: plute de salvare ideatică (și sufletească) în volbura info-sferei, a nous-ului (νοῦς) colectiv, de largă și îndelungă folosință, un soi de world wide neuronal pe punctul de a ieși din garanție...  

Despre astfel de cărți și autori ne vorbește, cu tact ploieștean și aparentă detașare, Christian Crăciun, evitând cu metodă „marile bulevarde ale gândirii” așa după cum el însuși se exprimă, recurgând la sintagma lui Noica – tocmai pentru a avea deplină marjă de manevră. Dintre nenumăratele exemple m-am oprit la două, dragi inimii și formației mele intelectuale, aparținând lui Rémi Brague și Gustave Thibon. Primul, un filozof catolic francez (n. 1947) a scris Propriu omului. O legitimitate contestată (editura „Galaxia Gutenberg”, 2022), volum a cărui analiză critică m-a incitat și pe care vreau să v-o supun atenției. Christian Crăciun: „Tema cărții de față, puțin prezentă în precarele dezbateri de idei de la noi, este structura ideatică a (post)modernității față de problema legitimității existenței omului” (p. 105), și de aici înainte criticul face o excelentă paralelă între existențialismul clasic care îl acomoda pe om în centrul lumii (cu toate singurătățile/anexietățile sale) versus curentele radicale – inclusiv cele ecologiste – care îl aruncă pe om în afara lumii! Apoi, umanismul este privit de Christian Crăciun prin ochii lui Brague în cele patru stadii ale istoricității sale (diferența dintre om și celelalte viețuitoare; superioritatea speciei umane față de celelalte făpturi; statutul de cuceritor al întregii creații; și, în fine, excluderea oricărei forme superioare omului – Dumnezeu Însuși – dublată de sesizarea fragilității omului, a habitatului său etc.), fabricându-și surogate de idoli ca națiunea, progresul, istoria, rasa, clasa. Aici apare o cotitură spectaculoasă, un punct de inflexiune autentic în care criticul român – dovedind o erudiție de profunzime – îl atrage în analiză pe excentricul matematican și gânditor Kurt Gödel, cel care a formulat teorema incompletitudinii. Respectiva teoremă expusă public în 1931, la care a reflectat și Einstein, enunță faptul că în orice sistem structurat prin logică formală există propoziții nedemonstrabile, iar acest lucru se definește ca incompletitudine. Pe scurt, teoremele de incompletitudine relevă insuficiența (limitele) logicii formale în cadrul cunoașterii. Mutând planul discuției și pătrunzând pe terenul demonstrației în domeniul teologic, reiese că adevărurile (de fapt, Adevărul) nu se epuizează prin analiză, nici prin formulare, stârnind „la infinit” inteligența creatoare, sfindându-i habitusurile și limitele autoimpuse. Astfel, „peratologia” (termen filozofic folosit de Gabriel Liiceanu, desemnând discursul asupra limitei) capătă sensuri încă mai profunde, mai curajoase. Totul ține, până la urmă, de un anumit apofatism al lumii în care omul, dezvăluind, se dezvăluie pe sine. Dar până într-un punct. Iar Christian Crăciun încheie pledoaria astfel: „Poate că omul, cel mai complex sistem pe care-l cunoaștem din univers, nu poate fi explicat rațional, decât din perspectiva a ceva ce este „cu totul altfel”, cu totul superior, din alt plan, chiar dacă este făcut „după chipul”… acelui „ceva” (p. 107). 

Cel de al doilea autor pe care îl ador, în tandem cu Christian Crăciun, este Gustave Thibon (1903 – 2001). Încă de pe când eram redactor-șef la editura „Anastasia” a apărut cartea De la divin la politic. Convorbiri cu Christian Chabanis (1997) cu o minunată traducere și o prefață pe măsură, ambele semnate de Aurelian Crăiuțu. De la acel volum filozoful creștin auto-exilat într-o modestă așezare din sudul Franței, între livezi și podgorii, mi-a devenit foarte drag și iată cum îngerul neuitării l-a repus pe circuitul valorilor actuale, prin actele memoriale ale lui Christian Crăciun. Acesta vorbește despre cărți neapărute încă în România (Au secours des évidences – Billets, Mame Editions, 2022, sau Aux ailes de la lettre, Les Éditions du Rocher, 2006 sau L'Echelle de Jacob, Fayard, 2001), cărți pe care le-a devorat în limba în care au fost scrise și pe care le prezintă sintetic, dar la limita exaltării ideatice… Se vede că este cucerit de verbul așezat, sapiențial al lui Thibon și nu face un secret din asta: „În literatura noastră nu l-aș putea compara decât cu Nicolae Steinhardt prin autenticitatea și sprinteneala trăirii mistice și câmpul cultural amplu în care se desfășoară aceasta” (p. 173).

Thibon deține monopolul unor exprimări antologice, devoalând crezul său creștin profund: „A trăi în credință înseamnă a accepta această rană interioară care nu se va închide decât cu ocazia morții” (De la divin la politic, editura „Anastasia”, p. 37); sau: „Credința ne propune un Dumnezeu infinit, iar religia un Dumnezeu definit” (p. 27), și exemplele pot continua în rafală. De aceea și criticul român a conturat cu abilitate nuanțele subtile și formulările memorabile, extrăgând citatele potrivite: „Cunoscându-mi limitele, nu-mi e teamă că mă voi simți „depășit”. Dar nu mai mult astăzi decât ieri. De către adevăr și nu de către noutate. De către tăcerea lui Dumnezeu și nu de ultimul răcnet al modei. Sau, dacă este vorba despre mărturia omenească, de către marii vizionari ai invizibilului, mai vechi sau recenți, care au mers mai departe decât mine și care m-au condus pe calea care se pierde în noaptea necunoașterii supreme. De către un Platon sau un Ioan al Crucii sau o Simone Weil, și nu de către un Teilhard (a cărui stea începe de altfel să apună), un Marcuse sau un Garaudy” (L'Echelle de Jacob, p. 10-11, în traducerea lui Christian Crăciun). Suntem puși în fața a ceea ce criticul numește „un însetat de lumină”, un spirit liber de orice constrângere ideologică sau conjuncturală, un ritor al celor sfinte, un etern îndrăgostit de vibrantul mister pe care, convențional, îl numim cu emoție Dumnezeu. Vorbind despre crezul lui Gustave Thibon, autorul parcă vorbește despre el însuși, simți asta din simpatia fățișă pe care o dezvoltă în proximitatea scriiturii sale, în substanța ideilor agregate în jurul marii teme a credinței. În plus, Christian Crăciun este fascinat de uriașul apetit pentru lectură al filozofului francez, acel libido sciendi care l-a propulasat în topul marilor gânditori ai secolului XX.  

Cărți în contratimp devine lectură obligatorie pentru cei care se știu bine instalați în intervalul dintre literatură și filozofie, dintre credință și cunoașterea poetică. Căci și poezia este, deloc surprinzător!, o cale de palpare a lui Dumnezeu. Iar Christian Crăciun a apucat pe calea aceasta, urcând senin în timpul eshatologic și coborând fără emoții în timpul istoric, așadar într-un perpetuu contratimp. Un contratimp dinamic, dar care abolește tocmai timpul. Cum e asta? La fel cum este împărăția promisă: dinamică fără timp, mișcare fără spațiu, cuvinte fără vorbărie.

de Răzvan Bucuroiu

Răzvan Bucuroiu este un cunoscut jurnalist creștin, cu o vastă experiență în presa scrisă („România Liberă”, „Ziua”, „Lumina” etc.), în televiziune și în mediul online. Are publicate câteva cărți proprii și altele sub formă de dialog. Este redactor-șef al editurilor „Anastasia” și „Lumea credinței” și proaspăt absolvent al Facultății de Teologie din București. Doctorand la Institutul de Studii Sud-Est Europene din cadrul Academiei Române. În prezent produce emisiuni de viață spirituală la Televiziunea Română.