Este uimitor că, poate cel mai cunoscut basm din cultura noastră, este încă neînțeles tocmai pentru că se consideră a fi o bagatelă a copilăriei mici. În aceeași măsură, miră atașamentul față de adaptările anterioare, începând de la primele cărți cu poze, trecând prin diafilm, numeroase dramatizări și ajungând la ecranizarea din anii ’80. Negarea celei mai recente producții nu este neapărat un semn al vreunei evoluții estetice petrecută subit, ci, cum spuneam, o vedere pe deasupra. Începusem să scriu despre această ecranizare odată cu ceilalți și ceva nu-mi ieșea. Am preferat să aștept să treacă un timp pentru a se epuiza subiectul și părăsi abordările bătătorite sau mondene.
Mărturisesc că îmi pregătisem un set de argumente în sprijinul ideii că basmul reprezintă arhetipuri, fiind cules și nu creat în bojdeucă, dar nu acesta era scopul meu ca autor de recenzie de film. Totuși nu pot să mă abțin și să nu precizez câteva elemente interesante.
În cultura vechii Europe, oralitatea avea rolul central, formator fiind modul prin care cei noi aflau despre lume, în special în privința limitelor. Capra apare în basme, fabule și cântece drept forță protectoare (vezi Zeus), moralizatoare (vezi Esop), de bun augur (vezi obiceiurile din preajma solstițiului de iarnă), matriarhală, dar și funestă (vezi jocul de priveghi). Capra și cu iedul ei înțelept călătoresc secolele în diferite versiuni în spațiul indo-european și rămân un arhetip al formelor de educație populară, un model și un avertisment pe care parenting-ul contemporan nu îl bagă în seamă.
Mortalitatea infantilă naturală, mai ales în primii ani după naștere era la cote foarte înalte, ceea ce dădea hazardului o putere incredibilă. La aceasta se mai adăuga selecția voluntară a capului familiei sau clanului pentru limitarea consumului de resurse, pentru selecția de gen în favoarea băieților care puteau efectua mai târziu munci fizice grele, pentru obținerea accesului la fertilitatea unei femei anume și începerea unei linii proprii de filiație, pentru putere. Infanticidul era o practică des întâlnită în societățile meso- și neolitice. Lupul nu este numai expresia hazardului imaginat ca un simplu cumătru (vezi definiția), fiind numit și confirmat drept nănaș de către iezi în basmul lui Creangă. Exista o tradiție antică potrivit cărei bărbatul care a săvârșit o omucidere era denumit lup. Iar capra era văduvă din pricina cui oare? Tot în antichitate pedeapsa cu focul era una dintre cele mai cumplite, iar justiția prin propriile forțe era acceptată și sprijinită. Cum spuneam, povești cu capre, iezi și lupi circulă în spațiul indo-european de milenii. Nu, basmul nu este inspirat după frații Grimm. Basmul este cules din popor și fasonat de Creangă. Variante ale lui se povestesc încă în Balcani sau prin Levant etc. Aceste argumente nu știrbesc cu nimic contribuția lui Creangă, care ne-a lăsat basmul perfect.
Regizorul Victor Canache nu a distrus basmul, ci l-a adus în realitate revelându-i originea psihosocială, făcându-l plauzibil: cumătrul scapă de progenituri ca să aibă acces la capră, ca suport al indicației că dacă vrei să supraviețuiești trebuie să fii precaut.
Această schemă se petrece departe de lume (pădurea e vie, se aude bine, se vede bine, e și ea un personaj), acolo unde totul este permis, acolo unde fiecare vede viața și trăiește după cum simte, înțelege, știe și poate, la mâna hazardului, în prezența conștientului orb, care îngăduie pierzania și salvarea, adică selecția (iedul înțelept supraviețuiește). Maia Morgenstern interpretează natural arhetipul matern, așa cum îl știm, așa cum îl trecem cu vederea, cel al traiului zilnic cu lipsuri, pe muchie, cu licărul speranței tot mai depărtate, cu necazuri care nu vin singure, al încercărilor și amarului, cu drenaj de putere, fără sprijin, cu ascuțișuri de înțelepciune. Marius Bodochi joacă un lup puternic, insistent, periculos și calculat până când cedează orgoliului/libidoului și merge până la capăt, cu riscul vieții. Între cei doi există un erotism bazal, greu, neconsimțit, tabu, voluptatea Maiei opunându-se gesturilor directe, violenței, staturii și maturității lui Marius. Este un preludiu brut al ultimei vârste fertile, un fior al dăinuirii, care amorsează instabil pieirea, o erupție a iraționalului, un dans cu psihoza, care, adăugându-se intrigii, crește considerabil tensiunea. La acestea se adaugă și jocul franc al copiilor, care sunt naivi, răi, îndârjiți, ezitanți, enervanți, pare că își merită sorțile. Toate acestea converg sinuos printr-un pasaj implacabil al groazei spre deznodământ, care, deși arhicunoscut, devine tot mai anticipabil, tot mai dorit, culminând cu emoția satisfăcătoare și reparatorie a dreptății făcută cu propriile mâini.
Da, fiind actori de teatru au dicție și uneori dialogurile au aparent un aer cult, dar, cum altfel ca să înțeleagă tot poporul. Acest lucru poate fi trecut cu vederea foarte ușor, pentru că energia interpretativă transcede copleșitor din mediul audiovizual.
Da, sunt doi actori mari, pe care îi iubim și nu vrem să-i vedem suferind sau făcând rău, dar, uite, ei asta fac pentru noi, pentru că și ei ne iubesc. Ei devin părinții noștri care joacă acest joc al vieții și al morții, ca să ne învețe modul și limitele dăinuirii. Morgenstern, Bodochi și Canache au reușit.
Urmăriți cu stilul de mișcare cursivă oprit pentru un efect cinematografic adevărat!
de Călin Dengel