Când civilizația este întuneric
Război. Distrugere. Moarte.
Ne pricepem bine la toate astea. Noi, specia umană.
Documentar. O nișă a filmului mai puțin apreciată de publicul larg. Pe nedrept. Transmite cel puțin la fel de multă emoție precum un film artistic. Pentru că personajele sunt reale, au trăit sau trăiesc pe acest pământ, căruia îi aparținem toți. Suntem noi. Fiecare om, din cele opt miliarde, este o poveste.
Cei care au fost sunt poveste. O istorie.
Se spune că „istoria este scrisă de învingători”, căci „este fructul puterii” (M. R. Trouillot – „Silencing the Past”), însă ea nu este doar a celor care înving, ci a tuturor. Umanitatea arată astăzi așa din cauza învingătorilor și pe seama suferinței învinșilor. Unii n-ar exista fără ceilalți, averile materiale nu se fac în vid.
Istoria trebuie rescrisă fiindcă ea nu este doar o bucată sau doar o poveste, ci un puzzle alcătuit din nenumărate povești și bucăți de adevăr (acea mâncare pe care stomacul uman o digeră cel mai greu).
Bucățile de puzzle ale învingătorului trebuie contestate, provocate, analizate, judecate, iar Raoul Peck, regizorul și scenaristul documentarului în patru părți, „Exterminarea brutelor” asta face. Contestă. Provoacă. Analizează. Judecă. Răstoarnă prejudecăți. Deconstruiește istoria lumii, aducând la masă atât învingătorii cât și învinșii. La masa rotundă a regelui Arthur.
Raoul Peck este producător, regizor și scenarist de filme artistice și documentare haitian, multe dintre ele premiate de-a lungul timpului. „Exterminarea brutelor” a apărut la HBO în 2021 și a primit premiul Peabody - categoria documentar (echivalentul premiului Pulitzer).
Firul roșu al poveștii este Puterea. Cea folosită fără responsabilitatea cu care ar trebui să vină la pachet. În viziunea lui Peck „există trei cuvinte care rezumă întreaga istorie a omenirii: civilizație, colonizare, exterminare”. Fructe ale puterii ce este înțeleasă și folosită în cele mai greșite moduri.
Cuvintele regizorului – narator sunt expozițiunea poveștii sale, spuse peste imaginea oceanului răscolit cu furie de furtună. Știi că tot ce urmează o să fie cel puțin la fel de răscolitor ca oceanul ce-și întoarce măruntaiele pe dos sub biciul furtunii. Este o imagine grăitoare a unui element al naturii care dă viață și distruge în același timp, unul care leagă și desparte omenirea.
Documentarea făcută de Peck pentru film te poartă prin toată istoria mapamondului, așa cum a văzut-o el, iar sentimentul că ai fost azvârlit în mijlocul oceanului din deschidere nu te părăsește până la final. Însă piesele puzzle-ului sunt atât de bine îmbinate că, oricât de laic ai fi pe terenul istoriei, nu ai cum să nu înțelegi ce vrea povestea asta de la spectator.
În prima parte (despre care scriu), cineastul haitian scoate la iveală liniile de ură și bigotism care au marcat istoria. Seria combină bucăți din: filme artistice, viața familiei lui, interviuri cu istorici și alte documentare, într-un mod care provoacă un amalgam de emoții și te face să realizezi abia la final că ai stat lipit de ecran 5-6 ore.
Toți trebuie să ne cunoaștem istoria, dar, din motive evidente, documentarul este interzis copiilor și adolescenților sub 16 ani. Scenele prezentate sunt de o cruzime nemenționabilă, care scot în evidență traume și abuzuri pe toate nivelurile: fizice, emoționale, psihice.
În timp ce totul ți se derulează în cascadă prin fața ochilor, nu te poți abține să nu te întrebi: Ce legătură există între încoronarea lui Carol cel Mare și Holocaust? Ce treabă are bumbacul cu tensiunile dintre India, Pakistan și Kashmir? Dar anul 1025 cu atacurile teroriste din prezent?
Regizorul îți trage vălul de pe ochi: rădăcinile distrugerii a 85% din omenire sunt acolo, în Evul Mediu. Istoria a început să fie scrisă, de atunci, dintr-o singură perspectivă, când: „rasa, sângele, culoarea au devenit instituționalizate pentru prima dată”, cum menționează Peck. Atunci, cei care posedau „sângele curat” au început să achiziționeze suflete pentru singurul Dumnezeu adevărat și, odată cu ele, bogățiile și influența cu care au anihilat dezvoltarea celor cu „sângele murdar” – evrei, musulmani, hinduși etc. De menționat că „sânge curat” a însemnat mereu cel vest-european creștin. Evul Mediu e momentul în care „sângele devine lege”.
Imaginile momentelor istorice cruciale care au dus la colonialismul planetar, la ură, la bigotism și au condus la formarea lumii de azi, străbătută de liniile conturate de Peck, se rostogolesc precum imaginea furiei oceanului răscolit de furtună, apărută în deschidere: 1478 - papa Sixt VI aprobă înființarea Inchiziției spaniole, cercetătoare a „curățeniei sângelui”; 1492 – evreii și musulmanii sunt deportați din Spania. În același an Columb debarcă în Bahamas. Sânge vechi, necreștin, e alungat (deoarece nu mai putea fi controlat și manipulat), ca să facă loc altui sânge nou, necreștin, dar numai bun de transformat în unelte vorbitoare și supuse; tot 1492 este începutul golirii de locuitori al leagănului umanității. Oameni încuiați într-un uriaș lagăr de muncă forțată - un întreg alt continent, despuiat prin genocid. Totul întins pe trei secole. Și lista continuă, culminând cu Holocaust-ul și supremația rasei ariene.
Peck trage o concluzie dureroasă: „drumul spre Auschwitz a fost pavat la începuturile creștinismului, fiindcă așa cum au trasat Cruciadele și Columb drumul, „în numele Sfintei Treimi”, așa a continuat povestea, cu un popor ales.
Cineastul haitian consideră că expunerea pozelor, a osemintelor, banalizează monstruozitățile provocate de ură, lăcomie, bigotism, mândrie (un păcat capital, de altfel), frică. Mi-am permis să nu fiu de acord cu el. Da, așa ceva nu trebuie să devină banalitate, dar încă sper, oricât de naivă par, că, măcar în al doisprezecelea ceas, o să vedem unde duc lucrurile astea. Istoria, așa cum e ea: brută, hâdă, crudă, monstruoasă, trebuie cunoscută. Fanatismul, exploatarea, sclavia, cuceririle, disprețul pentru ce e diferit, frica de altfel, n-au dispărut niciodată și, deși omul este capabil de cea mai multă empatie, este la fel de capabil și de cele mai cumplite atrocități.
Documentarul prezintă cealaltă poveste, a învinsului. Incomodă, scormonitoare, ea te forțează să te uiți în cel mai întunecat cotlon al sufletului tău și, deși ai vrea să întorci privirea, nu poți, E și povestea ta, a spectatorului, pentru că și tu tot în lumea asta ești. Iar Peck speră, ca orice altă ființă umană, că o să avem curajul să înțelegem și să tragem concluziile care să ne țină cât mai departe de orice formă de violență, pe fiecare dintre noi. Pentru că ea nu poate naște altceva decât ceea ce este.
Te poți întreba despre ce este povestea.
Despre omenire. Despre toți oamenii, nu doar despre cei cu nuanța corectă a melaninei. Este povestea celor care au fost, sunt și vor veni. A mea. A ta.
de Roxana Drăgănuță