Chartres

Catedrala din Chartres

În 1804, când Napoleon se încorona împărat al francezilor în Notre-Dame de Paris, o altă catedrală a Franței, Notre Dame din Chartres, împlinea opt veacuri de istorie. La Chartres totul începuse cu milenii în urmă, când un dolmen fusese ridicat lângă izvorul sacru al drui­zilor. Mai târziu, „apele miraculoase“ au fost captate într-o fântână de 33 m adâncime, rămasă în subte­ra­nele templului roman peste ale cărui ruine va fi clădit lăcaşul creştin. Dolmen, templu, catedrală… Succe­siune deconcertantă care explică una dintre „anomaliile“ con­strucţiei: plasarea axei sale pe direcţia nord-est. Majo­ri­tatea monumentelor creştine euro­pene sunt orientate către est, spre Ierusalim. Însă Notre Dame din Chartres se înalţă pe fundaţiile străvechiului templu păgân, a cărui poziţie fusese aleasă pentru a foca­liza geoenergii rămase de neînţeles pentru noi.

Nu se ştie aproape nimic despre constructorii catedralelor gotice, dar concepţia lor dovedeşte o cunoaş­tere profundă a geometriei clasice şi a legii armoniei formelor. Înscrise în podeaua edificiilor, nu­mele arhi­tecţilor au fost şterse de secole. Printre aceştia se aflau, se pare, cava­leri din Ordinul Templierilor, ce au adus din Orient cunoştinţe la care europenii nu aveau acces. Însă oricine i-ar fi fost promotorii, apariţia la începutul Mileniului Doi a unei tehnici de construcţie revoluţionare în nordul Franţei (Normandia şi Île-de-France) rămâne o certitudine.

Secolele XI-XII au fost martorele ridicării unor mo­numente religioase menite să învingă timpul: catedra­lele din Mainz (1036), Winchester (1079) şi Durham (1193); bisericile Notre Dame-la-Grande din Poitiers (sec. XI), La Trinité din Caen (1066) şi Saint Jacques din Compostelle (1074). Dacă în Italia se mai construiesc o vreme bazilici în stil bizantin, modelul francez devine predominant în restul Europei Occidentale. Cate­dralele din Trondheim (Norvegia) şi Nicosia (Insula Cipru) sunt inspirate după aceea din Sens; cele din Uppsala şi Visby (Suedia) după Notre Dame din Paris, iar cele din Toledo (Spania) şi Cologne (Germania) după lăcaşurile din Bourges şi Amiens. Toate sunt edificii gotice, toate adăpostesc capodopere ale artei me­dievale. Însă Notre Dame din Chartres – una dintre cele mai vechi şi, poate, cea mai ciudată dintre catedrale – a avut o istorie aparte. 

Însăşi construirea edificiului a fost marcată de o succesiune de de­zas­tre. Un prim incendiu l-a distrus în 1020. A urmat refacerea, apoi al doilea incendiu (1134) a provocat stricăciuni imense. Din nou catedrala a fost renovată şi i s-a adăugat portalul regal, cu inegalabi­lele statui-coloane. Al treilea incendiu (1194) a năruit zidurile late­rale şi bolţile, lăsând intacte doar fântâna din criptă, faţada şi deja celebrul portal regal. În 1240 s-au pus vitralii la cele 156 de fe­restre ale clădirii. Ulte­rior au fost aduse şi montate sculpturile de la poarta de sud, apoi o succesiune de alte elemente artistice. Vas­tele lucrări de restaurare vor dura aproape şapte decenii. Rezultatul? Un miracol arhitectural şi un sanc­tuar al stranietăţii.

Arcade ascuţite, aţintind cerul, ferestre deschise către infinit, magnifică pădure de coloane, străbătută de au­rora boreală a luminii filtrate prin vitralii… Întreaga construcţie evocă o corabie gata să îşi ridice ancora, pornind pe oceane.

Arhitectura gotică nu striveşte, ci înalţă, opunân­du-se fundamental în concepţie stilului oriental. Bolţile rotunde, joase, ale bazilicilor şi moscheilor apasă, înco­voaie spinări şi suflete, îndeamnă la umilinţă. Oamenii sunt copleşiţi de greutatea şi grandoarea cupolei-scut ce îi ocroteşte de imensitatea terifiantă a Necunos­cutului, dar, în acelaşi timp, le interzice accesul la un cer intangibil şi cu atât mai fascinant.

Credincios sau nu, cel care păşeşte într-o catedrală gotică are un şoc – experienţa unei rupturi totale de orice cunoscuse până atunci. De partea cealaltă a por­ţilor de o masivitate menită să asigure o ul­timă legă­tură cu realitatea nu se află un spaţiu interior, definibil; se deschide o lume, o cale de acces dincolo de mărginitul orizont teres­tru. Bolţile în arc, îndepărtându-se parcă în fiecare clipă, straniile irizaţii vibrând în văz­duhul saturat de culorile ce se amestecă şi se desfac în stră­lu­cirea venită de pretutindeni, produc o debuso­lantă stare de imponderabilitate. Ce va urma? Anihilarea sau me­tamorfoza spiritului eliberat din închisoarea-crisalidă? Hipnotizat de jocul luminii, omul nu poate privi decât de sus, continuându-şi ascensiunea imaginară, la capă­tul căreia nu ştie ce va descoperi. Un Dumnezeu neîn­du­rător, care o să îl pedep­sească prăbuşindu-l din ceruri ca pe îngerii răzvrătiţi? Sau alt univers rezo­nând în altele, la nesfârşit, asemeni alveolelor dintr-un stup?

Deschidere infinită, ascensiune, verticalitate – stranii concepte pentru fiii Evului Mediu Întunecat! Pe care constructorii catedralelor gotice le-au obţinut prin două ele­mente de o simplitate genială: ogiva şi fe­reastra-vitraliu. Prin încrucişarea ogivelor şi combinarea lor cu arcuri duble s-a ajuns la o adevărată armătură de traverse, între care se înscriu ferestrele şi pereţii, realizare ce a per­mis înălţarea bolţilor: de la 23 m (catedrala din Noyon), 35 m (Notre Dame din Paris) şi 36,5 m (Chartres), la uluitoarea performanţă a catedralei din Amiens, al cărei naos are 42,5 m şi unde celor 800 m² de vitralii le corespund doar 20 m² de ziduri! Folosind piatra şi lumina – ca termeni într-o ecuaţie pe care arhitecţii de astăzi nu au reuşit încă să o descifreze –, constructorii medievali au redus spectaculos suprafaţa zidurilor în fa­voarea feres­trelor, fără să afecteze rezistenţa clădirilor.

Unul dintre crezurile ctitorilor de catedrale era „de a limpezi spiritele, aducându-le în lumină prin lumină“. Aceasta intra în edificii prin şirurile de ferestre-vitralii dispuse între coloane şi prin marile roze care decupau faţada deasupra portalurilor. Sticlarii medievali au re­des­coperit şi perfecţionat arta pierdută a celor din Anti­chitate. Dacă vitraliile de la Saint-Denis sunt mai vechi şi mai simple, cele de la Notre Dame din Chartres rămân inegalabile prin transparenţa şi puritatea nuan­ţelor, pro­­cedeul de turnare al sticlei lor colorate continuând să reprezinte o enigmă. Cei 2 600 m² de fragmente multi­colore, unite printr-o reţea de fire din plumb, evocă scene din mitologia creştină, dar şi personaje umane sau crea­­turi stranii, înconjurate de meda­lioane cu mi­nia­turi (multe fiind imagini-simbol ori metafore cu sensuri adesea as­cunse pentru noi).

Catedrala din Chartres a fost concepută ca o carte destinată instruirii pelerinilor: cu pagini pictate pe sti­clă ori sculptate în piatră. Dar dacă vitraliile sunt inspirate din Geneză, Apocalipsă sau Vechiul Testament, basoreliefurile şi statuile înfăţişează prea puţini sfinţi sau arhangheli şi foarte mulţi monştri.

Himere, gorgone, dragoni, şerpi înaripaţi… Crea­turi hidoase, feroce, mereu la pândă, încordate, gata de salt. Şi, înfruntându-le, arhanghelii cu chipuri serafice dar cu trupuri la fel de contorsionate, contopiţi cu po­trivnicii lor într-o încleştare fără de sfârşit, perpetua bătălie între Bine şi Rău.

Respinsă de iconografia creştină, ipostaza arhan­ghe­lilor-război­nici a fost înlocuită mai târziu cu o atitudine serenă, contemplativă. Eroii sfârşitului de Ev Mediu par să se fi împăcat cu ei înşişi şi cu soarta – au făcut-o însă ca învingători sau ca învinşi? Dacă sfinţii s-au retras într-o superioară izolare, monştrii au rămas tulburător de activi. Prizonieri ai bestiariilor din piatră, continuă să se răzvră­tească, să se zbuciume într-o încercare disperată de a sparge temniţa încremenirii. Catedralele go­tice sunt pline de asemenea creaturi în­fri­coşătoare, ieşite din coşmarele stră­vechi ale omenirii, cărora creş­tinismul n-a făcut decât să le dea un alt nume. Astaroth – prinţ al Infernului, călărind pe un dragon şi ţinând o viperă în mâna stângă; Baël – monstrul cu trei capete (de broască, om şi pisică), conducător a 66 de legiuni infernale; Mammon – demonul cu trup omenesc şi cap de şacal. Şi alte zeci, sute, umplând Pantheonul groazei.

Unii i-au considerat o reminiscenţă a artei greco-romane, alţii un ecou îndepărtat al credinţelor tribale nordice. Dar animiştii nu s-au aflat niciodată în conflict cu forţele naturii, acceptându-i integralitatea duală, iar anticii concepeau antiteza erou-monstru ca pe un act echilibrând balanţa narativă a mitului, mai degrabă convenţie decât realitate. Şi atunci, de unde abundenţa de creaturi monstruoase în goticul european? Prezenţa lor obsesivă nu poate fi justificată doar printr-un ecou mimetic la culturile primitive ori prin copierea unor motive artistice aparţinând Antichităţii. A existat şi o altfel de sursă, mai apropiată, poate directă, din care să se fi inspirat sculptorii medievali?

Unul dintre paradoxurile catedra­lei din Chartres este lipsa temelor creştine fundamentale legate de Noul Testament. Nicăieri printre scul­pturile originale nu se află vreo scenă a Crucificării – fapt expli­­cabil doar dacă întemeietorii au aparţinut într-adevăr Ordinului Cavalerilor Templieri, care negau divinitatea lui Isus. La fel de stranii sunt simbolurile gravate pe zidurile din subteran, atribuite alchimiştilor secolului al XI-lea; iar semnificaţia unora dintre imaginile de pe vitralii şi basoreliefuri rămâne de neînţeles. Simple mo­tive decorative sau concepte esoterice accesibile numai iniţiaţilor?

„Înalţă, înnobilează şi instruieşte“ îndeamnă una dintre inscripţiile de la Chartres. Ctitorii catedralei erau maeştri ai încifrării, ascunzându-şi tainele la vedere, sub ochii profanilor. Iar în fundaţii exista un labirint de hrube des­părţite de ziduri şi legate între ele prin scări sau galerii. Alchimişti sau cavaleri ai crucii, constructorii de la Chartres au lăsat măr­turia făptuirii lor în ziduri, statui şi coloane. Timpul n-a izbutit să o şteargă, însă cheia înţelegerii limbajului s-a pierdut. Erau simbolurile lăsate de ei pe ziduri, în ba­soreliefuri şi vitralii un mesaj-avertisment către viitor? Şi dacă da, de ce nimeni nu a izbutit să îl descifreze?

Poate că monştrii de piatră cunosc răspunsul – ochii lor orbi văd ce nouă ne rămâne ascuns şi de aceea strâmbătura care le deformează chipurile hâde nu e răutate, ci hohotul home­ric de râs al celor ce știu totul...

de Rodica Bretin