top of page

Cavalerii săraci

Poza scriitorului: Cristian BiruCristian Biru

Tocmai intră în limuzină. Își simți privirea atinsă de o asperitate ca și cum ai mângâia cu mâna suprafața unei mese și la un moment dat pielea este străpunsă de un grăunte ascuțit de nisip. Când întoarse privirea, văzu o pasăre desprinzându-se de silueta soarelui cu un țipăt aproape dureros ca și cum culoarea ciudată a luminii ar fi rănit-o. Zorii aveau o nuanță sângerie de parcă lumina s-ar fi strecurat prin ochii unui muribund. Pasărea continua să se rotească în văzduh evitând soarele, ferindu-se de o primejdie. Ochiul atent al lui Gaetano urmări semnul de pe cer și deodată înțelese că în sat s-a întâmplat ceva. Aprinse luminile limuzinei poliției federale lunecând ca o torpilă printre camioanele încărcate de piatră de la carieră. Neliniștit se îndreptă atent dar în viteză spre Pobres. Scrâșni din dinți ascultând știrile de la radio anunțând că drumul național N155 este închis spre Portugalia. Era cât p-aci să intre pe național când auzi știrea.“ De asta e traficul asta de căcat, iar l-au închis să mai facă niște bani, gândi scrâșnind din dinți.” O luă spre sat înjurând  pe un drum de căruțe suportând șocul gropilor.

 

Satul avea rădăcini înfipte temeinic în istorie. Pe vremuri cavalerii care se întorceau din cruciade și ajungeau acasă cu ultimile puteri, erau atât de săraci că-și vindeau armele pe mâncare. De aceea așezarea s-a numit la început Mercado de Los Caballeros Pobres. O șatră de țigani veșnic căutând un castel, s-a aciuat pe lângă fortăreața din San Martin del Pedro's care domină și acum înălțimile și nobilul i-a pe lăsat pe țigani să ridice corturile în Piața Cavalerilor Săraci. Cu timpul corturile s-au transformat  în cocioabe și peste ruinele pieței de altădată s-a așternut o favelă colorată, un cartier de maghiernițe și rulote care luneca pe dealul sterp spre graniță. Până și numele de altădată care era falnic ca steagul unui regiment era acum aproape monosilabic și semăna mai mult cu o poreclă - Pobres, adică Sărăceni sau Sărăcani. Din pricina aceasta, deși poșta ajungea în localitate, satul nu apărea pe hartă, dar pentru că majoritatea camioanelor venite din Portugalia opreau La Frontera într -un loc în care petreceau țiganii seara, satul apăru pe atlasele portugheze, deși era spaniol.

 

Alejandro opri uluit limuzina. Toată comunitatea aștepta în jurul locuinței bulibasei cu două etaje într-o liniște sumbră. Omaro un țigan cu gâtul de bivol înghiți în sec în fața ușii. O boabă de sudoare se desprinse din rădăcina unui fir de păr și-i căzu pe obraz ca o lacrimă. Când îl văzu venind pe Gaetano, prinse curaj și strigă spre fereastra bulibașei care asculta un duende favorit fumând trabuc și urmărind o emisiune în care chiar el însuși era filmat, dând un interviu vorbind în special de cântecele flamenco

- În viața noastră întâlnim trei femei memorabile,  avem trei șanse să rămânem cu o femeie frumoasă, zise imaginea lui din televizor, o femeie superbă care te lasă fără respirație sau una splendidă care te încremenește. Duende este o femeie mai presus de toate acestea trei. E o femeie pentru care te-ai născut. Trebuie să te naști țigan ca să cânti duende. Duende este perla culturii flamenco. Este o femeie pe care o întâlnești o singură dată în viață, o singură dată ai șansa s-o ștergi cu privirea și dacă în acea fărâmă de clipă nu o recunoști, nu ai nici o altă șansă s-o mai întâlnești vreodată. Atunci trebuie să te duci după ea și ea să nu mai plece de lângă tine. Îți trebuie cinci ani să cânți orice cântec flamenco dar cel puțin 25 de ani să cânți un duende autentic și nici după 25 de ani nu poți spune c-ai învățat tot. De aceea opresc camioanele din toată lumea La Frontera să asculte duende, pentru că un duende o singură dată în viață se poate asculta.

Strigătul se auzi din nou iar bulibașa ducând paharul de rachiu la gură făcu un semn spre fereastră ca și cum ar fi fost deranjat în timpul unui spectacol de cineva care vorbește prea tare câteva fotolii mai încolo.

Dar la un moment dat apăru soția sa în cadrul ușii și bulibașa citindu-i privirea se ridică în picioare sprijinindu-se în baston, lăsând paharul cu rachiu pe o măsuță.

Ieșind pe terasă, văzând mulțimea așteptând, începu să coboare scările cu grijă privind atent în jur prin ochelarii fumurii care-i acopereau o mare parte din frunte. Își aranjă pălăria pe cap simțind o amenințare. Gaetano aplecându-se spre gura unui copil încremeni. Era o liniște s-o ridici de la pământ și s-o arunci înspre cer ca pe o piatră.

- Ce-i, Omaro? Ce strigi așa?!

- Păi strig, zise Omaro înghițind în sec…

  - Unde este Emanuel Asante, fiul meu?

- Aici este, zise Omaro dându-se la o parte lăsând să se vadă o prelată dintr-o remorcă pe  care o îndepărtă cu o singură mișcare ca un toreador care rotește capa în fața unui taur. De sub prelată se ivi o mogâldeață plină de sânge. Când își văzu băiatul, doamna Gigala se ghemui pe pământ de durere ca la rădăcina unui copac. Femeile o prinseră în brațe încercând s-o liniștească. Bulibașa se îndreptă spre remorcă privind silueta însângerată atent ca și cum ar fi privit un șarpe.

- Am întrebat unde este fiul meu!

- Ăsta este, mă, fiul tău, nu-l vezi? zise Omaro.

Fulgerător bulibașa îl lovi cu podul palmei pe Omaro căruia îi apăru o dungă roșie pe față ca și cum ar fi fost lovit cu o biciușcă de mânat caiii.

- Fiul meu, unde este? Fiul meu s-a dus aseară La Frontera s-a asculte duende. Unde este fiul meu?

- Ăsta este fiul tău, zise Omaro arătând spre cadavru. Nu-i vezi lanțul cu cruciulița de argint?! Ăsta este Emanuel.

Bulibașa ridică bastonul ca pe o sabie, iar Omaro văzându-l că dă să lovească înaintă cu ochiul bulbucat spre lovitură, așteptând-o cu demnitate, dar bulibașa se dezechilibră sub un puseu de tuse, refuzând mâinile întinse să-l sprijine.

Rămase drept ca o lumânare așteptând. Se apropie de cadavru cercetându-l cu atenție ca și cum ar fi privit în ochii unui șarpe.

- Dar copilul meu nu a făcut niciodată nici un rău. Este absurd. El își recăpăta mințile râzând și ascultând duende. Înainte de a pleca La Frontera, femeia mea l-a îmbrăcat cu grijă ca pe un prinț. Cine a făcut asta, nu este un om obișnuit, este un demon. Este absurd…

Deodată bulibașa îl văzu pe Gaetano în uniforma de polițist, și se îndreptă spre el de parc-ar fi vrut să tragă cu o armă, iar toată lumea se dădu la o parte în fața lui.

- Eu sunt Diego Hitano Gigala și am trei nume de țigan, zise bulibașa pășind fără să se grăbească. Eu nu sunt romano, eu sunt hitano, eu sunt țigan, țigan m-am născut și țigan am să mor. Gaetano, 4 ani te-am dus pe brațe la Zamora când erai mic cu barca că pe vremea aia nu era autobuz ca azi. Erau zile când pârâul seca și te duceam în cârcă prin mlaștină să nu întârzii la ore pentru că voiai să te faci comisar hermand, ofițer superior de poliție militară care nu ascultă decât de rege. Ai uitat sau nu mai ții minte?

 - Nu, nu am uitat, zise Gaetano ferm stăpânindu-și în ultima clipă un tremur de lacrimi care-i urca în gât prin venele mâinii drepte, simțind durerea bătrânului cum îl mistuie în interior ca o infecție din sânge. Polițistul trecu pe lângă bulibașa și examină cadavrul luând un plumb care atârna de un țesut și punându-l atent într-o pungă pe care o sigilă.

- Dacă nu ai uitat, ascultă aici la mine, spuse bulibașa întinzând bastonul ca pe un sceptru. În satul ăsta nici un clopot nu va mai bate până când nu-mi vei aduce pe ucigașul fiului meu, pe oricine a făcut asta, bărbat sau femeie, creatură de peșteră sau demon, aici în fața mea. Arată ce-ai învățat la școală și adu-l înaintea mea pe ucigașul fiului meu.

- Am să ți-l aduc.

-Ți-l dau pe Hamda să citească urmele, spuse Diego făcându-i semn unui țigan să-l urmeze pe polițist.

  - Deocamdată cadavrul va rămâne în custodia poliției militare. Va ajunge la spitalul militar. Am să te anunț, când … zise Gaetano simțind durerea bătrânului care își cuprinse tandru soția de talie ridicând-o din brațele femeilor înaintând spre casă fără să mai asculte pe nimeni. Privind încă o dată  cadavrul străpuns de o rafală de gloanțe, vru să îl ambaleze într-un sac cu etichetă dar după câteva clipe renunță, deschise fermoarul și-l încredință totuși femeilor să-l spele și să-l pregătească pentru înmormântare, dar își aminti de cuvintele bulibașei să arate ce-a învățat la școală și ceru prin stație un echipaj cu un medic legist pentru stabilirea exactă a orei în care a fost ucis.

 

Când ajunseră în stradă la locul crimei, Hamda începu să citească urmele atingându-le și ducându-le la nas și la gură de parcă ar fi căutat ceva de mâncare, privind cu înțeles traficul intens. Alejandro chemă prin stație o grupă operativă de lucru și opri traficul întinzând o bandă reflectorizantă traversând drumul. Camioanele încărcate cu piatră se buluciră în jurul limuzinei cu luminile roșii aprinse oprind cu dificultate. Un șofer trase de volanul TIR- ului ferind o motocicletă, baricadând drumul național, pur și simplu sigilându-l.

- Aici l-au împușcat, zise Hamda arătând locul cu urme de sânge. În mărăcinii de la marginea drumului fluturau în vânt franjuri dintr-o cămașă înflorată. Insectele țiuiau a secetă. Deșertul strălucea în lumina albă a soarelui ca o sabie.

  - Jegoșii din Zamora…

- Liniște, spuse Alejandro privind cu atenție locul. Cei din Zamora nu ar face asta niciodată. Cine a făcut asta, este un demon, are dreptate Diego.

- Sau un om extrem de orgolios… spuse Omaro. Orgoliul face demoni pe mulți.

- Apoi l-au târât până la buza fântânii, continuă Hamda dar nu au mai apucat să-l arunce pentru că au apărut țiganii La Frontera. Aici, zise Hamda aplecându-se, șuvița asta de sânge vine dintr-o lovitură de cuțit. E posibil ca Emanuel să fi atins pe cineva cu cuțitul, după care a fost doborât de o rafală de armă.

- Mai mult ca sigur Uzi, Open-Bolt, zise Gaetano pipăind glonțul din buzunar.

- Dar mai sunt niște urme acolo… acum înțeleg... O mașină lungă a oprit aici. Emanuel era cu o fată.  Cei din mașină au vrut fata. Emanuel s-a opus cu cuțitul, a rănit pe cineva și a fost doborât de gloanțe.

Gaetano privi atent niște ciulini care-și schimbară culoarea. O fetiță speriată se ridică în picioare și Gaetano o liniști, luând-o în brațe. Întâmpinându-și oamenii care veniseră cu trusele tactice de luat probe le arătă semnele pe stradă și criminaliștii începură să culeagă probele ADN și să le inventarieze atent în sticluțe și pungi de plastic. Când să se întoarcă spre fetiță un camionagiu  începu să claxoneze nervos:

- Mai stăm mult aici, tenente?

Alexandro se întoarse calm  spre șofer, cum se întoarce turela unui tanc în căutarea țintei:

- Eu nu sunt tenente, zise Gaetano imitându-i zeflemeaua, eu sunt Comisar Principal de Policia Armada Mossos d’Esquadra Santa Hermandad de Cataluña, Alexandro Gavrilia Gaetano. Adu-mi actele tale te rog. Ai să aștepți acolo cât trebuie.  Șoferul de camion își mușcă buza de sus – dacă tăcea, filozof rămânea -  pentru că avea inspecția tehnică expirată și nici permisul nu-l avea la el.

Gaetano își continuă cercetările ascultând fetița care povestea ce s-a întâmplat printre lacrimi. Era atât de speriată că i se făcuse frig, deși afară asfaltul strălucea în valurile de căldură. Arătă cu degetul tremurând direcția în care plecase mașina. Gaetano se opri năuc.

  - Ești sigură că încolo au luat-o! Fetița dădu din cap afirmativ.

- Ce e Gaetano, crezi că fata minte?

- Nu minte, dar drumul ăsta dă în drumul național 155, ori drumul național 155 este închis. Vor fi întorși la prima barieră.

- Dacă o iau prin deșert…

- Nu are cum, zise zâmbind Gaetano, nici o mașină nu poate traversa Rio Macas mai ales în perioada asta anului.

 

Limuzina înainta silențios în deșert pe drumul național. Mașina poliției lăsată în mijlocul drumului cu luminile aprinse se putea vedea de departe învăluită în valurile căldurii ridicate dintre dunele stâncoase.

- Șoferul începu să înjure în rusește…что это за херня[1]

- Ce-i Serghei?

- E un polițist în drum, zise șoferul trăgând din țigară.

- Un baraj de poliție? întrebă Semion mijind-și ochii spre parbriz – din cauza drogurilor abia vedea la doi pași. Privindu-și omul de încredere, băieții-și armară pistoalele mitralieră.

            - Ajunge, zise șoferul. O să vorbesc eu. Nu trage nimeni.

- Da, da, nu trage nimeni, confirmă Semion cu un rânjet ascuns în colțul gurii. Serghei vorbește. Vorbește tu Serghei, spuse Semion bătându-și omul pe umăr cu încredere.

- Bună ziua, actele dumneavoastră vă rog, zise Gaetano înaintând spre limuzina care trase silențios pe dreapta lângă șanț.

- Sigur că da, zise Serghei lăsând fereastra să coboare. S-a întâmplat ceva? întrebă politicos șoferul aruncând țigara, privind cu atenție uniforma polițistului pentru că nu mai văzuse un asemenea costum cu o caschetă cu lauri de aur, de general. Sunteți de la Circulație? întrebă Serghei scoțându-și actele dintr-un portofel în care avea cincizeci de euro după permis.

- Nu, sunt de la Poliția Militară Mossos d’Esquadra, zise calm Gaetano luând actele, în timp ce o bancnotă de cincizeci de Euro flutură spre asfalt. Vă cad banii din portofel, zise Gaetano.

- Dar ce s-a întâmplat? întrebă șoferul ca și cum nici nu văzuse bancnota luată de vânt ajunsă acum undeva în spate.

- A avut loc o crimă mai sus La Frontera. Aveți arme în mașină? întrebă ferm Gaetano.

- Arme, se miră șoferul privindu-l pe Semion pe care-l bufni râsul pentru că avea Uzi între picioare. Rușii scoaseră armele pe fereastră gata să tragă, dar limuzina se balansă ca o corabie pe valuri și deodată se răsturnă ca o broască țestoasă pe spate, unii dintre ruși căzând pe fereastră. Omaro își bătu palmele ca un sportiv care se pregătește să ridice greutățile și ridică din nou limuzina răsturnând-o în șanț.  Țiganii săriseră din cealaltă parte a drumului cu armele în mâini, dar chiar nu aveau în cine să tragă pentru că Omaro le răsturnase limuzina în cap și rușii zăceau stâlciți la marginea șanțului. Gaetano păși printre rușii amețiți de izbitură privind cu atenție armele de pe caldarâm, când ajunse în dreptul lui Semion se aplecă ridicându-i Uzi. Îi scoase încărcătorul și glontele de pe țeavă, după care-i băgă arma într-o pungă sigilind-o.  Întinse degetul și-i atinse rana ascuțită de pe față.  Era într-adevăr o tăietură de cuțit.

- Tu nu știi cine sunt, zise Semion țuguindu-și buzele vinete, hlizindu-se tâmp.

- Nu contează cine știi tu că ești, contează cine ești acum în fapt – în fapt ești în custodia poliției militare.

- Ascultă-mă, zise Semion trezindu-se încătușat înainte să fie băgat de Omaro în limuzina poliției federale. Îți dau cinci sute de mii acum, lasă-mă să plec. Îi am în mașină. Sunt jumătate de milion. Cash. Uită-te în altă parte.

- Nu am cum să mă uit în altă parte. Este prea târziu.

Încă de dimineață, comisarul Alejandro trimise la centrul din Zamora o interogare în baza de date – pozele și amprentele rușilor din mașină. Rezultatele nu veniseră încă.

- De ce este așa de calm, întrebă Diego privindu-l pe Semion printre gratii? Ar trebui să fie un pic îngrijorat. Doar este suspect de crimă.

- Este încă sub influența drogurilor, zise Alejandro nepăsător,  privind prin fereastră cele două mașini de poliție federale care opriră în fața sediului.

- Aveți un arestat pe numele Semion Dodon Voronin… zise un căpitan repede în loc de bună ziua ca și cum ar fi fost într-o misiune grabnică.

- Da, dar încă suntem în anchetă…

- Îl vom prelua noi, suntem Poliția Națională din Madrid.  Aveți aici ordinul domnului ministru secretar de stat. De fapt îi vom prelua pe toți.

Alejandro privi ordinul și apoi se uită la bulibașa resemnat.

Era gata să ia cheile din sertar să deschidă arestul, când zări un cercel în urechea unui polițist care tocmai coborî dintr-o mașină și atunci se întoarse spre birou așezându-se pe scaun deschizând un sertar să-și ia arma. Când să se ridice de pe scaun, o notificare îl avertiză că a primit un mesaj și când apăsă o tastă -  computerul îi arătă un cazier stufos al arestatului Semion Dodon Voronin care avea în dosar un alt nume – Semion Junior Mogilevich.

- Deschide ușa arestului, tenente! ordonă superiorul escortei. Nu am timp de pierdut.

- Eu nu sunt tenente, zise Gaetano răspicat să fie înțeles de toată lumea. Eu sunt Comisar  Principal Mossos d’Esquadra de Catalunia, Alejandro Gavrilia Gaetano și nu ascult decât de rege. Prizonierul rămâne în custodia noastră până la terminarea anchetei. Când armă revoverul, cei din escortă încremeniră și pentru ca să fie mai clar, Alejandro împinse fruntea șefului de escortă care se îndreptă spre mașină derutat împiedicându-se. Împins cu arma direct în frunte își simți creierul vulnerabil, aproape lichid, balansându-se ca vinul în pahar în căutarea echilibrului, încât se retrase natural, fără să opună nici un fel de rezistență și fără să gândească prea mult, totul fiind simțit ca o lumină fulgerătoare care-i străbate conștiința amorțită.

            

  În fața sediului poliției militare, țiganii făcură stabor.

Bulibașa se gândea cu degetul la gură.

- Asta este situația, zise Alejandro. Nici nu știu de ce nu am fost sunat până acum. Omaro adu-mi te rog telefonul din mașină, vezi dacă s-a încărcat. Când își verifică telefonul, abia reuși să vadă lista telefoanelor recente care se derula încă. Fusese sunat chiar de la guvern. Avea peste cincizeci de apeluri nepreluate.

Mâine dimineață la prima oră vor fi aici.

- Cine vor fi aici?

- Oamenii lui Mogilevich.

- Cine este ăsta?

- Ți-am mai spus o dată este șeful mafiei rusești.

- Șeful Mafiei rusești din Spania?

- Din toată lumea, zise Alejandro ridicând amplu amândouă brațele. Are afaceri pe toate continentele.

- Aici în Pobres nu are, zise atent bulibașa ridicând un deget.

- Este un om foarte puternic. La prima oră vor fi oamenii lui îmbrăcați în costume elegante sau chiar în uniforme de ofițeri. Îl vor lua de aici, îl vor transfera și pe drum îl vor face scăpat. Omul ăsta este mai puternic decât Putin. Au putere foarte mare, ne pot șterge de pe fața pământului.

- Dar tu spuneai că ești comisar care ascultă doar de rege.

- Așa am învățat la școală. Dar astăzi un polițist este un pion pe o tablă de șah. Un pion este un pion. Șefii noștri sunt aleși din punct de vedere politic. Până și ei sunt niște pioni.

- Ai învățat la școală că asculți doar de rege sau nu ai învățat asta? întrebă Diego strângând mânerul bastonului care scârțâi sub apăsarea inelelor. 

- Eu am învățat asta. Am avut un profesor Laurencio Badalona care a scris chiar o carte ”Decretul 1474”, este decretul prin care Isabella Nostra Primera Reina de Castilia y Leon a înființat Santa Hermadad, Miliția Cavalerilor Hermanzi, Mossos d’Esquadra. Primul articol al acestui decret este clar și limpede -  „Cavalerul Hermand indiferent de funcția din miliție nu ascultă decât de rege sau de regină, dar nimeni nu-i poate împiedica ancheta, nici măcar regele.”

- Și-n cartea asta scrie asta că ofițerul hermand nu ascultă decât de rege?

- Scrie că nici măcar regele nu-i poate împiedica ancheta și asta din respect pentru adevăr. Nimeni nu are voie să ascundă adevărul. Nici măcar regele. Clar scrie asta. Am citit-o de mai multe ori cu plăcere. Este scrisă cu un stil aparte, simți atmosfera epocii cavalerilor hermanzi. Eu de când sunt nu știu un alt act care stă la baza miliției  Mossos d’Esquadra. Eu însumi mi-am dat licența în istoria miliției din care fac parte și nu cunosc nici un act în afară de decretul reginei Isabel care reglemenează organizarea Poliției Militare Mossos d’Esquadra. De fapt eu l-am ajutat în cercetare pe profesorul meu. Am lucrat doar la notele de subsol. În cartea asta este toată bibliografia,  și toate referințele posibile despre poliția noastră catalană.

- Tu, Aran, care ești cel mai bătrân dintre bătrâni, ce spui de asta, întrebă Alejandro o siluetă din grup care se lumină la față când deschise gura lăsând să se vadă un singur dinte galben în gingie. Vocea lui se auzi însă cristalină într-o catalană perfectă:

- De când suntem aici, spaniolii nu s-au băgat peste instituțiile noastre. Ne-au lăsat în pace. Și eu știu că miliția asta este una dintre cele mai vechi instituții. E foarte posibil ca profesorul lui să aibă dreptate și Mossos d’Esquadra să nu aibă alt act de organizare decât decretul reginei Issabela.

- Eu zic… încercă să spună ceva Alejandro.

- Două secunde, zise bulibașa ridicând degetul pentru că tocmai sunase pe cineva care răspunse la telefon. 

Da, da, bine… zise Alejandro. Joakim. Ascultă-mă cu atenție. Da, da… Joakim sunt bine… o singură carte… două secunde.

Cum se numește cartea profesorului tău?

- „Decretul 1474”, anul în care și-a început domnia Issabela de Castilia y Leon.

- „Decretul 1474”… nu, așa se numește cartea, bine… mulțumesc.

Vreau să-l văd pe omul ăsta, pe profesorul tău, zise bulibașa după ce încheie conversația la telefon.

- O să-i dau un telefon mâine dimineață.

- Vreau să-l văd acum.

Alejandro își privi telefonul care începu să sune.

 

- Soțul meu a studiat îndeaproape biografia reginei Issabela de Castilia y Leon. A fost interesat mai mult de sistemul de impozite, zise femeia în vărstă după ce-i invită înăuntru pe țiganii care parcaseră mașinile în fața casei, speriind-o la început. Când văzu însă luminile mașinii de poliției, se gândi să le deschidă totuși ușa, deși se înserase bine.

- Am putea să vorbim cu domnul profesor? întrebă Alejandro politicos. Ne cerem scuze dacă este prea târziu. Avem nevoie urgent de o consultație.

- Știu cine ești, zise bătrâna punându-și ochelarii. Ai fost studentul soțului meu, ești comisar de poliție militară. Domnul Alejandro. Ai fost cel mai bun student al soțului meu. De multe ori, vorbea la masă de tine.

- Mă bucur că vă amintiți de mine. Se poate să vorbim cu domnul profesor?

- Domnul profesor s-a stins de doi ani… dar poate pot să vă ajut eu.

- E vorba de o carte scrisă de domnul profesor Laurencio – „Decretul 1474”.

- O știu, doar am lucrat și eu la era de pe vremea în care la rândul meu i-am fost studentă.

- „Decretul 1474” este istoria miliției catalane Santa Hermandad  Mossos d’Esquadra.

- Da, da, îmi aduc aminte… ciudat dar această miliție datează de pe vremea reginei Issabela. Nu există alt act de organizare, decât acest decret al reginei.

- Sunteți sigură, doamnă, întrebă bulibașa. Eu sunt Diego Hitano Gigala din Pobres…

- Aveam impresia că vă cunosc de undeva, chiar v-am văzut la televizor zilele trecute vorbim despre cântecele flamenco. Încântător interviu, vorbeați cu atâta grație și respect despre cântecele duende.  Sigur nu doriți o ceașcă de ceai?

- Din păcate în această seară suntem într-o misiune urgentă. Ne puteți răspunde, vă rog?

- A, referitor la Mossos d’Esquadra, puteți fi sigur, domnule, nu există decât un singur act de înființare și organizare a acestei miliții creștine – este Decretul 1474 al reginei Issabella de Castilia y Leon.  Nu știu dacă am fost destul de clară.

- Ați fost mai clară ca apa de izvor de pădure, zise cu grijă bulibașa.

În zori o strajă dinspre frontieră îi avertiză pe țigani că în sat intră o limuzină. Limuzina coborî dealurile stâncoase și ajunse chiar în fața casei bulibașei.

Ca și cum l-ar fi așteptat bulibașa stătea afară pe terasă pe un balansoar fumând un trabuc ascultând muzica fină a deșertului care parcă cânta dintr-un flaut de lemn măturând unghiurile caselor din favelă. Pe măsuță avea o carte în care pusese un semn. Tocmai îi adusese cartea ”Decretul 1474” Ioachim venit cu autobuzul de la Madrid de la Biblioteca Națională

- Eu sunt avocatul domnului Semion, un simplu curier, zise un bărbat roșcat în costum elegant strălucitor de parcă ar fi fost îmbrăcat într-o armură de argint, abia coborât din mașină, vorbind o spaniolă perfectă. Am adus pacea și asta… zise punând un geamantan pe asfalt. Sunt 5 milioane de euro în geantă. Puteți să vă cumpărați un sat în Portugalia. A fost un eveniment nefericit. Să fie pace.

Diego Hitano își aranjă ochelarii pe nas. Trase un fum din trabuc și așteptă ca fumul să se ridice deasupra și să dispară în văzduh. Îi plăcea tabacul ăsta, avea un miros proaspăt de mentă și mosc.

Avocatul se apropie încercând să înțeleagă de ce bătrânul, care se legăna în scaunul balansoar, tace.

- Dacă nu luați banii, o să luați altceva, zise avocatul ridicând din umeri, înțelegând că bulibașa nu vrea să vorbească – patru mașini blindate apărură în vârful dealului. Când intrară în Pobres, din mașini coborâră câte patru trăgători care înaintară în unghi spre sat. Alejandro care abia se ridicase din  balansoar se opri o clipă privindu-i pe mercenari cum înaintau în formație cu armele la ochi, dar bătrânul își continuă domol drumul spre casă în timp ce pe acoperișul fiecărei case din Pobres apărură țiganii cu armele în mâini aproape înconjurându-i pe mercenarii ruși ca dintr-un amfiteatru uriaș, iar trăgătorii văzându-se atât de expuși aproape că lăsaseră armele din mâini. Bulibașa mai trase un fum din trabuc înainte să-l arunce și să-l calce atent sub pantof. Mercenarii începură să se retragă precaut mergând cu spatele spre mașini.

Ca să vadă știrile, țiganii făcură o chetă și cumpărară cea mai tare plasmă din supermarketul din Zamora pentru că Pobres era pe toate televiziunile din lume, în fiecare limbă se vorbea despre Pobres și comisarul Alejandro Gavrilia Gaetano care-l arestase pe fiul mafiotului Semion Moglievich, unul dintre cei mai căutați capi ai lumii interlope de pe planetă – iar polițistul catalan susținea că el nu ascultă decât de rege și-și duce ancheta până la capăt refuzând să predea arestatul autorităților. Istorici și scriitori, fel de fel de savanți și comentatori profesioniști apărură pe rând la televizor dezbătând dacă țiganii au sau nu au dreptate. Dar deja satul era înconjurat de trupe militare de elită și se aștepta intervenția armată asupra localității asta după ce fondurile comisarului fuseseră în sfârșit blocate. Încercând să-i blocheze salariul, ministrul de Interne observă cu stupoare că fondurile Mossos d’Esquadra nu vin din trezoreria statului, ci dintr-un fond de rentă al Casei Regale și pentru o clipă ministru se gândi că poate țiganul comisar are dreptate. La știrile de la ora cinci se aștepta intervenția unei somități de la La Real Academia Española care să lămurească lucrurile pentru totdeauna dacă un ofițer Mossos d’Esquadra ascultă sau nu ascultă doar de rege și dacă țiganii au sau nu au dreptate.

Până atunci străjile dădură alarma din toate direcțiile – din deșert începură să vină țiganii din Zamora, din Alicante, din Alcantara și Calatrava, Guadiana și Tietar, cu tot felul de vehicule, tractoare și utilaje agricole și motorhome care puteau străbate dunele stâncoase ale deșertului,  pe toate drumurile de căruțe, pe toate cărările, prin deșert sau prin mlaștina râului Duero.

Bulibașa îi primi pe fiecare cu o îmbrățișare avertizându-i:

- Asta nu este lupta voastră. Vom fi atacați de armata spaniolă. E posibil să ne șteargă de pe fața pământului.

- Mai lasă-ne cu vrăjeala, zise bulibașa din Tietar, doar nu crezi c-o să te distrezi aici de unul singur. Descărcară armele din vehicule să le aibă la îndemână, apoi aduseră cârnați și băutură și încinseră grătare chiar și pe terasa bulibașei, așteptând știrile dansând și cântând duende.

Când începură știrile se făcu deodată liniște. Se auzeau doar cârnații sfârâind pe grătare. În camera de știri apăru deodată imaginea savantului de la Academie care avea cartea „Decretul 1474” în mână, iar bulibașa Diego Hitano Gigala ridică la rândul lui cartea să le arate țiganilor despre ce e vorba.

- Cum comentați ceea ce se întâmplă în Pobres, întrebă reporterul care se afla lângă o comentatoare superbă?

- Vedeți, l-am auzit pe comisarul din Pobres, domnul Alejandro Gavrilia Gaetano vorbind despre această carte „Decretul 1474”. Știu cartea asta pe dinafară. Această carte este biblia sistemului nostru administrativ. Am fost coleg cu onoratul profesor Laurencio Badalona și l-am felicitat când a publicat-o. Mi-a părut rău că nu a publicat-o la noi, la Editura Academiei. Vreau să vă spun că domnul comisar principal din Pobres are perfectă dreptate. Nu există decât un singur act de organizare a Poliției Militare Catalane Mossos d’Esquadra, instituție perfect independentă. Articolul unu al acestui decret este că ofițerul hermand indiferent de funcție din Mossos d’Esquadra de Catalunia nu ascultă decât de rege, dar nici regele însuși nu-i poate împiedica ancheta.

  Țiganii izbucniră în urale ca la un meci de fotbal de parcă echipa favorită ar fi marcat un gol decisiv, iar în tot acest vacarm Alejandro duse telefonul la ureche și pentru că nu înțelegea pe celălalt de la capătul firului, ridică revolverul în aer și trase două focuri de armă. Se făcu liniște deplină ca o lespede de marmură.

- Da, zise Alejandro, da… am onoarea, Maiestate… închise rămânând încremenit ca o stană de piatră privind înspre țiganii de pe terasă care de emoție păreau niște păpuși de teracotă cu grătarul sfârâind în gură.

A fost regele…

- Și ce vrea? întrebă bulibașa.

- Vine încoace, șopti Gaetano privind orizontul prin fereastra larg deschisă, deșertul clipind masiv ca ochiul unui lunetist văzut din cealaltă parte a lunetei.


[1]      Rus. Ce p… mea este asta?!

de Cristian Biru

164 afișări7 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate
Julie Bonnie

Julie Bonnie

Corinne Royer

Corinne Royer

7 comentarios

Obtuvo 0 de 5 estrellas.
Aún no hay calificaciones

Agrega una calificación
Petrescu Victor
acum 6 zile
Obtuvo 5 de 5 estrellas.

Cristian Biru uimește din nou cu o poveste captivantă. Felicitări!

Me gusta

Anka
02 feb
Obtuvo 5 de 5 estrellas.

Remarcabil ca întotdeauna, Cristi Biru își etalează talentul literar , creând imagini ca de film ce redau cu intensitate un crâmpei din viața unor țigani mafioți prinși între bani, dar și pierderi, durere, poliție. Stilul său unic a transformat fiecare pagină într-o scenă cinematografică, captivându-ma și purtându-ma într-o lume brutală, dar profund umană. Super! Mi-a plăcut!

Me gusta

Invitado
02 feb
Obtuvo 5 de 5 estrellas.

O poveste foarte bună , ce te face să pierzi noțiunea timpului citind-o .

O poveste care parcă “trece prin tine “.

Me gusta

Reader
01 feb
Obtuvo 5 de 5 estrellas.

Citind, ai senzația că urmărești un film care te tine cu sufletul la gura, care te face sa trăiești durerea bulibașei care și-a pierdut fiul sau framantarea polițistului, care trebuie sa descopere făptașul... Pentru o clipă, textul m-a dus cu gândul la "Un veac de singuratate"...

Me gusta
Invitado
01 feb
Contestando a

Am revenit, deoarece mi am dat seama că, cel mai probabil, comentariul meu pare haotic, pornind de la percepția unei povestiri polițiste, însă textul mi-a trezit, pur și simplu, un amalgam de impresii și cum nu sunt critic, nu am știut cum să le leg... Comunitatea pare una arhaică și ciudata, ceea ce m-a dus cu gândul la Macondo, atât atmosfera, cât și stilul povestirii m-au făcut să mă gândesc la capodopera lui Garcia Marquez. Sper că asocierea cu stilul acestui scriitor reflecta și afinitățile autorului, ale cărui noi scrieri le așteptăm cu interes!

Me gusta

Invitado
29 ene
Obtuvo 5 de 5 estrellas.

O povestire ca un wstern de clasa!

Me gusta

  Pentru a fi la curent cu noutățile noastre, te invităm să te înscrii mai jos.

bottom of page