* * *
Ne apropiem de cușcă. Animalul sălbatic
își întinde labele printre gratii, parcă ar
vrea să ne îmbrățișeze. Precauți, îi aruncăm,
de la distanță, hălci de carne crudă. Le privește
indiferent, pare a-și aminti vînătorile regale
de altădată. Pe neașteptate, ni se face milă de noi
înșine și, spre mirarea fiarei, ne strîngem în brațe.
Cîtă libertate poate îndura omul înainte de
a înnebuni? Apoi plecăm, fericiți, la casele noastre.
Seara, cînd ne privim în oglinzi, fiecare găsește
pe piele urmele adînci ale ghearelor celuilalt.
* * *
O, foi albe, mirese ale lui Cristos, cu voi păcătuiesc,
noapte de noapte! Vă las urme stranii pe trupuri,
vă scald în laptele îngroșat al minciunii. Sînt odios.
știu, însă nici voi nu aveți blîndețea mieilor
sau răcoarea dimineților pierdute. Vă repeziți la mine
cu gheare înmuiate în miere ori mă ademeniți cu otrava
liniștii. În preajma voastră, ca-ntr-un muzeu al viitorului,
se poate întîmpla orice. O, foi albe, mirese ale lui Cristos,
în inima cuvîntului încă nu am găsit nimic!
* * *
Umbla prin oraș cu o cheie în mînă.
Unde se află casa mea? întreba neliniștit.
Se obișnuiseră cu el, îl lăsau să le încerce
încuietorile ușilor, nu se deschideau.
Poate casa ta e în vis, îl ironizau.
Atunci la cine este cheia de la visul acela?
insista bărbatul. Și tot așa, ani de-a rîndul.
Într-o zi l-au găsit pescarii, înecat.
Aproape îl uitaseră cînd, din senin,
apele s-au retras. În albia rîului,
o casă cu cheia în broască.
* * *
Tot singurătate este și atunci cînd te trezești
dimineața și îți găsești pantofii desperecheați.
Cînd doar o mînă se întinde pentru a îmbrățișa
trupul de pripas al noii zile. Singurătatea e
vicleană: se împrietenește întîi cu animalele
tale de companie. Le hrănește cu amăgitoarea
ei carne, le potolește setea cu dulcele-i lapte.
Apoi își strecoară între ele propriul pui. Iar tu,
nefericitul, începi să îl îndrăgești de parcă ar
fi al tău. Singurătatea este sala de oglinzi,
unde nu știi ce să alegi dintre nenumăratele-ți
chipuri. Un imperiu fără granițe, funia clopotului
marin. Pînă și fiul lui Dumnezeu i-a simțit gustul,
o clipă, pe cruce și s-a speriat. Totuși, singurătatea
este roata de rezervă a vieții, nu pleca la drum
fără ea. Îți va fi de folos, te va salva, uneori,
chiar de tine însuți. Dar nu te grăbi să o
recunoști. Ești singur cu adevărat abia cînd
mingea aruncată în zid nu îți mai vine înapoi.
* * *
Fiecare îi este sieși jucăria preferată
O ține, cîteva zile, ascunsă,
nu vrea să o împartă cu ceilalți.
Apoi se plictisește, o demontează și dăruiește
prietenilor cîte o bucată. Aceștia o pun
în buzunar și uită de ea. E plină lumea de
jucării descompuse! Trece timpul. Rareori
își mai amintește cineva să deschidă ochii păpușilor.
să le sufle aer proaspăt în nări, să învîrtă
cheia trenulețului cu arc. Nu vă învinovățiți,
prieteni! Cîndva ne vom întîlni să reîntregim,
piesă cu piesă, jucăria fără formă a morții.
de Costel Stancu
Comments