Cinci poeme

Cine știe de când ai plecat din poemul meu

E în regulă să nu fii în regulă

când toate merg anapoda și un nor de musculițe

îți intră în ochi de cum îi deschizi,

să nu mai vezi ce este –

deși n-ai nicio garanție că este.

M-am rătăcit într-un peisaj cu depresivi și cu sonde petroliere

și mă întreb ce naiba caută toate astea aici, din moment

ce nimeni în afară de mine nu le inventează, din moment

ce eu sunt cea care pune piulițe și ancore în decor.

Iar dacă vreau să plouă,

plouă.

Fusese cea din urmă zi. Știu că a fost ultima, fiindcă

la rădăcina pământului ni se-mperecheaseră umbrele.

Doar umbrele, fără noi, prevestind furia apelor

și trenurile cu navetiști.

Gata cu văicăreala și cu barurile ieftine

unde intru să jelesc, dar scaunele sunt ocupate

de esteticieni obosiți și de poeți pe care, din empatie,

tot eu i-am adus, să împart cu ei o sticlă de whisky,

apoi să ne aplaudăm.

Mă așez pe locul proaspăt eliberat,

de parcă libertatea mi-ar fi dar,

de parcă ea n-ar exista nicăieri,

iar tu ai fi venit doar să strângi în chingi haosul

și să clădești din lumină

un cap de pod.

Uite, acolo am așezat rotund o iubire părăsită,

iar aici, când ai trecut cu mâna prin părul meu,

am mutat stâncile din loc.

Afară cu voi, afară cu voi! strig înainte să mă răzgândesc,

apoi îi pun pe toți la colț și-mi întorc privirea...

Însă tu... cine știe de când ai plecat din poemul meu?

Pentru că de atunci nu te-am mai văzut niciodată.

E în regulă să nu fiu în regulă

în distribuția asta cu musculițe,

cu sonde petroliere și cu navetiști.

Pasărea de lapte

Aș fi preferat să ne despărțim dimineața.

După miezul nopții nu suntem decât pretexte,

și pretextele trebuie folosite.

Ți-am plecat devreme din vis.

Eram goală, aveam vânătăi

și târam după mine o pasăre de lapte flămândă,

pe care o știam din copilărie,

de când îi cususem aripi cu tiv.

Nu puteam să fac zgomot –

zgomotul urcă,

iar tu aveai un somn atât de dulce,

în timp ce pasărea îmi cerea tot timpul

s-o iert.

Mă împiedicam din doi în doi pași,

ca și cum aș fi uitat

cum să merg singură.

Ți-am plecat devreme din vis, n-am apucat

nici măcar să închid ușa camerei noastre de tortură

din hotelul Savoy.

La marginea Croației

O durere de ochi și oboseala unui sfârșit estival –

vara mi se termină la marginea Croației.

Acolo, într-o parcare, mă așteaptă doi cerșetori; le dau ceva,

iar ei îmi spun din toată inima živeli,

de parcă așa trebuia să mi se întâmple.

Și chiar am noroc când te întâlnesc pe străzi fără să te caut.

Asta nu vine așa, aiurea, ci pentru că am nevoie uneori să mă prăbușesc,

și mi-e prea rușine să cer orice, cu atât mai mult ajutor.

Ultima dată mi-ai strâns fruntea atât de tare, încât te-a înțepat forma ei dadaistă,

iar tu ai început să-mi vindeci hazardul, repetând obsesiv: da, da, mă ocup de asta.

Și chiar cu asta te ocupi, mai ales când mi se termină vara și mă găsești

la marginea Croației, fără să-mi pese dacă mi-a mai rămas vreo amintire

cu halucinațiile lui Hemingway.

Tot pământul este alunecos, însă noi îl numim acasă, în timp ce el

nu face altceva decât să ne încolăcească picioarele.

Ce sens are să te împotrivești?

Mai bine oprește radioul, să nu auzim cine a mai fost rănit,

și bea apa din pahar cu cealaltă jumătate de Xanax.

Te va ajuta să visezi treaz și să-ți fie mai ușor

când ni se termină vara și rămânem la fel.

Dar mai singuri.

Revoluția durerii

Habar n-aveam să calculăm șansele de a ne întâlni,

așa cum nu ne păsa nici cât de vechi erau pijamalele,

atâta vreme cât nu ni se vedea coșmarul.

Dacă-am fi știut de tunetul negru,

dacă vraciul bătrân ne-ar fi spus că sufletul ne-a trădat,

poate că aveam timp să aprindem lumina –

să ne dăm seama că abia scăpaserăm din revoluția durerii

și că miroseam puternic a iod.

Acum, pe stâlpi s-au lipit anunțuri despre noi:

dispăruți fără urmă.

Nu te întrista, într-o zi vom fi celebri.

Ni se vor ști poeziile pe de rost, mai ales alea cu perdelele trase,

unde ardem tot, iar cei de afară ne numesc blând izgoniții.

Deja am cumpărat pijamale noi,

în care nimeni nu a îndrăznit să viseze,

și suplimente anti-oboseală am cumpărat.

Pentru ce vom simți mai târziu n-am luat nimic.

Ne-a mai rămas puțin iod.

Cârjă pentru suflet

Suntem bătrâni, ne simțim singuri,

și poate chiar suntem singuri –

pentru că am trăit pe vremea minunilor,

cu mult înapoi.

Aveam vreo doi ani în plus

când mi se părea că nimeni nu mă vede.

Tot în aceeași iarnă, tu mi-ai acoperit umerii

și mi-ai dat o cârjă pentru suflet.

Am plecat amândoi în direcții opuse,

numai pentru a nu uita să ne întoarcem,

dar ne-a izbit ultimul ger și ne-au găsit lupii

cu fața în sus.

Dă-mi voie să mă odihnesc puțin,

aici, pe locul ăsta cald,

de unde tocmai mi-a plecat îngerul.

de Carmen Secere