Ciocolata domniței

Vă oferim un fragment din volumul „Când macii leagănă povești” de Corina Ozon, publicat recent la Editura pentru Artă și Literatură, Colecția „Violet”.

16. Ciocolata domniței

Soarele abia se zărea peste acoperișurile caselor învăluite de fumul din zona gării, când Anastasia și-a aranjat mai bine pălăria pe cap, ca să nu o ia vântul, și a pășit în curtea fabricii. Era martie 1924, iar Bucureștiul, cu tramvaiele lui scârțâind și vânzătorii de ziare strigând știrile dimineții, părea că respiră cu mai multă poftă decât în anii grei de după Marele Război.

Fabrica „Zamfirescu & Fiii” nu era cea mai mare din oraș, acel titlu îl deținea „Regina Maria”, vestita ciocolaterie de pe Calea Victoriei, dar era iubită pentru ceea ce producea: ciocolată densă, parfumată, ambalată cu gust și respect. Rețeta fusese adusă de bătrânul Zamfirescu din Elveția, pe când ucenicea în Lausanne, iar fiul său cel mare, Victor, adăugase un aer modern, introducând linii mecanizate aduse de la Viena.

Anastasia se calificase la turnare și dorise să rămână în același loc. Însă, periodic, angajații se roteau la benzile de lucru, pentru a învăța cât mai multe etape din procesul de fabricare. Era o strategie a patronului, ca să se poată înlocui unii pe alții la nevoie. Avea 20 de ani, dar știa deja fiecare pas al drumului ciocolatei: de la boabele crude, prăjite în praf de zahăr brun, adus de la Brașov, până la ultima ștampilă cu monograma „Z&F”.

În pauza de masă, femeile ieșeau în curte. Se așezau pe bănci și-și înfășurau palmele în jurul cănilor de ceai, încălzindu-se. Se povestea despre rochii văzute în vitrine, despre filmele de la Cinema Volta, despre bărbați, unii plecați, iar alții, întorși schimbați. O țigară aprinsă era dată din mână în mână, ca o pipă a păcii, iar Anastasia a intrat și ea în acest joc. În scurt timp, a cumpărat un pachet de țigări din care le-a oferit colegelor. A constatat că îi plăcea să fumeze, iar Mihai a făcut ochii mari când a văzut-o că-și aprinde o țigară la una dintre întâlnirile lor. După ce s-a dezmeticit, și-a aprins și el una, mulțumit că avea companie.

În acea zi, zvonul cel mare era că o mostră din „Ciocolata Domniței”, un sortiment nou, cu cremă de alune și esență de trandafir, urma să fie trimisă la Paris, la Expoziția Internațională.

Pe la ora două, domnul Zamfirescu a coborât în hală. Avea întotdeauna o batistă de in apretat la buzunar și lăsa după el un miros fin de pin. A trecut prin secție, oprindu-se lângă Anastasia. A luat o tabletă turnată de ea, din care răsăreau petale de trandafiri și bucăți de nucă, a privit-o prin lumina becului, a zâmbit și a spus simplu:

— Asta! Pe asta o trimitem în Franța!

Anastasia nu a spus nimic, dar obrajii s-au înroșit. A simțit pentru prima dată că, în lumea aceea încă dură și schimbătoare, munca ei avea gust. Gust de ciocolată bună, la care contribuiseră mâinile ei.

La finalul zilei, cu oboseala agățată de umeri, a ieșit în stradă. Tramvaiul trecea pe bulevard, iar aerul mirosea a fum, a iarnă târzie și a visuri dulci.

Într-o vitrină, o reclamă proaspăt pictată strălucea sub o lampă cu gaz: „Ciocolata Domniței – delicatese românești pentru domnițe și doamne de pretutindeni.”

Anastasia a zâmbit. Știa că mâine va face din nou același lucru. Iar ciocolata ei urma să meargă la Paris.

În capătul opus Bucureștiului, în nordul țării, peste două săptămâni, surorile Rozenberg citeau cu emoție scrisoarea sosită de la favorita lor.

București, 23 martie 1924

Dragi Mume,

Vă scriu cu inima plină. Astăzi e duminică și am o clipă de liniște, după o săptămână în care am simțit că am trăit cât într-o lună!

Săptămâna trecută, domnul Zamfirescu a ales o tabletă făcută de mine să fie trimisă în Franța! La Paris! O ciocolată pe care am turnat-o chiar eu, cu mâinile mele, va ajunge acolo unde eu probabil n-am să pun niciodată piciorul, dar parcă am trimis o parte din mine.

Fetele de la fabrică sunt vesele, chiar dacă muncim mult. Unele vin de la țară și au povești de viață tare triste.. Mâncăm împreună în curte, bem ceai din căni de tablă și mai gustăm câte un colț din resturi de ciocolată, ne lasă șefii. Mai ales doamna Viorica, supraveghetoarea noastră, e tare bună.

Antoneta crește și Silvia mă ajută mult. O iubește atât de tare, că ar sta numai cu ea. Mihai e tot în misiuni, ne mai vedem duminica. Sper că la voi este bine. Să-i spuneți lui tata că îl îmbrățișez.

Mi-e dor de voi.

Cu drag,

Anastasia