top of page

Convorbiri - fragment

Actualizată în: 10 apr.

(Con)vorbiri despre lumi interioare


Fragment dintr-o nouă carte de dialog (în pregătire) pe care scriitorul Cosmin Neidoni o realizează împreună cu Nina Corcinschi, critic literar și conferențiar universitar doctor.


Cosmin Neidoni: Copilăria mea a fost paradisul, eram, poate fără să știu, fericit. Pentru că veni vorba de fericire, permite-mi să te întreb ce este pentru tine fericirea și ce anume te face fericită?


Nina Corcinschi: Dragă Cosmin, întrebarea ta, venind de la un om cu formație filosofică, cum ești tu, mi-a dat ceva frisoane. S-ar putea ca nimic din ce-aș divaga despre fericirea mea să nu se regăsească în speculațiile filosofice la acest subiect. Oare ce-o fi fiind fericirea? Sentimentul acela de împlinire, de căldură în suflet, de ușurătate a ființei, nu? Cel puțin în cazul meu, de așa-zisa fericire se apropie poate doar starea de plinătate, opusă golului ființei. O stare termică, căci mi se asociază cu căldura. E ceea ce simt, bunăoară, când îmi cuprind copiii și imediat mi se umple sufletul de o bucurie molcomă, blândă și luminoasă. Stările mele de bine sunt stări calde și – de când am pierdut-o pe mama, într-un octombrie sumbru și friguros – tot ce e angoasă, durere și tragism mi se asociază cu frigul și golul. O împlinire, de această dată spirituală, o simt când citesc o carte care-mi place și, mai ales, când scriu un text care se întâmplă (nu atât de des cum mi-aș dori) să fie maximum ce am putut să produc. Când reușesc să găsesc ritmul, suflul frazei, nuanța potrivită. Și când acest text e mai mult decât sunt, decât am încercat să transmit (acel scris – știi tu – care te duce unde n-ai bănuit să ajungi), când mă transcende, cu alte cuvinte. Când e și al meu, dar și îndepărtat de mine, prin autonomia pe care o capătă, într-un mod magic, aproape inexplicabil.

Probabil te întrebi de acea fericire pe care ne-o dă iubirea. Sunt o femeie divorțată, ar fi potrivit să vorbesc, mai curând, despre eșecuri. Dar, în tot răul este și un bine: eșecurile au rolul de-a ne înțelepți (înțelegerea aparține exclusiv vieții, spunea într-un eseu formidabil Aurel Codoban) și de-a ne determina spre examene de conștiință și căutări identitare. Dacă privesc în urmă, înțeleg perfect ce m-a făcut împlinită-aproape-fericită atunci când starea aceea încă nu avea un nume, pentru că nu mă gândeam la ea. Era ritualul somnului în doi, când mă lipeam de bărbatul meu și brațele lui mă cuprindeau protector. Adormeam în acea stare blândă de promisiune, de confirmare... Foarte multe amintiri ale vieții în doi s-au topit între timp, dar mi-a rămas perfect în nări mirosul corpului lui, pe retină – albul brațelor lui mari, vânjoase, în care îmi plăcea să mă pierd. Încă le mai visez, nopțile: mirosul, culoarea, senzația aceea de siguranță și tandră ocrotire care-mi veghea adormirea. E unica stare de care mi-e dor, e unicul lucru care-mi lipsește, cu adevărat, din ceea ce s-a numit viața mea de cuplu.

Fericirea e o fată capricioasă, care se joacă cu noi, cu iluziile noastre preaomenești. Ne promite marea și sarea, dar nu ne asigură niciodată de nimic. Mi s-a întâmplat, adeseori, ca ceea ce mi-am dorit foarte mult timp să vină prea târziu pentru a mai căpăta o expresie a fericirii. Iar stările de împlinire să-mi vină de la alte lucruri decât îmi veneau cândva. Acum, bunăoară, după ce-am adunat o oboseală cronică, sunt fericită dacă pot să dorm dimineață mai mult. Și mai fericită sunt când am în preajma mea oameni buni, în care umanitatea capătă cele mai senine forme. Oameni al cărui relief sufletesc este blând, calm, iubitor și odihnitor. E o mutare de accente, pe care mi-a adus-o timpul, cu decepțiile sale inerente, care nu ne scutesc pe nimeni dintre noi și se constituie în lecții ale vieții. Acum nu mai pun mare preț pe inteligența minții, ci pe cea a inimii. Pe înțelepciunea, care asigură nu cunoașterea, ci înțelegerea. În preajma oamenilor înțelepți, lecuiți de vanitate – cred că alte două calități esențiale, umorul și bunătatea de acolo vin, din înțelepciune – mă simt în largul meu.

În ritmurile mele de acum, mi-e dor de micile mele fericiri de cândva. Mi-e dor să regăsesc răgazul reveriei în fața unui amurg de vară-toamnă, să mă bucur serile de o plimbare în voie, fără să stau cu frica în sân a agendei încărcate. Să mănânc zmeură direct de pe tufele din grădina de la Dișcova, să caut perele mici, zemoase de sub pomul care-mi veghea lecturile și sub care mă jucam nesfârșit cu păpușile. Să simt din nou mirosul fânului din mansarda, de unde citeam în adolescență și credeam că satul care se vede în depărtare e Rădeni, acolo unde se măritase iubita lui Vasile din Frunze de dor... E acea fericire a timpului care are încă răbdare cu tine, care îți îngăduie bucuria, mirarea, exaltarea, jubilația în fața vieții.

Pe tine, dragul meu prieten, ce te face fericit, în afară de cărți, mă grăbesc să adaug?


Cosmin Neidoni: Am citit gândurile tale despre fericire și mi-am dat seama că sunt un om fericit în pofida multor incongruențe de care am avut parte. Filosofii, aproape toti, de la presocratici până la cei existențialiști, utilitariști și postmoderni, s-au pronunțat asupra fericirii. Tema aceasta are un orizont speculativ foarte generos. Îmi aduc aminte de o carte de dialoguri numită Cea mai frumoasă istorie a fericirii” , scrisă la trei mâini de trei gânditori contemporani – Andre Comte-Sponville, Jean Delumeau, Arlete Farge – care au luat in discuție cele mai importante reprezentări despre fericire ivite de-a lungul istoriei. Știi ce mi s-a părut interesant in dialogul celor trei francezi - un filosof, un teolog și un istoric? Faptul de a nu fi exclus din ecuația fericirii neajunsul, sincopa sau căderea și, aproape la unison, ideea că obsesia fericirii este mai degrabă un mod de a rata împlinirea ei. Mă întrebi ce mă face fericit? De un timp încoace, adică de la 40 de ani în sus, am nevoie de puține lucruri, din ce în ce mai puține, pentru a fi fericit. Și, de fapt, nu atât lucrurile cât mai degrabă o mână de oameni, cu alcătuiri sufletești domoale și cu mintea limpede, adică prietenii, nu foarte mulți la număr, sunt cei care îmi potențează fericirea. Cum? Prin bucuria de a sta de vorbă cu ei, de a râde din tot sufletul și prin șansa de a mă alătura cu năzuințele mele năzuințelor lor. Mi-a plăcut teribil de mult cum ai spus – consonez deplin cu formula ta – că ești fericită când ai în preajmă oameni buni, în care umanitatea capătă cele mai senine forme.

Urmând exemplul celor mai buni decât mine, nu exclud din osatura lecției despre frumos infirmitățile și neajunsurile vieții. Fericirea se trăiește prin contrast. Un licăr de lumină se vede cel mai frumos în întuneric după cum un om cu mintea limpede, care mă ajută sa mă dumiresc și eu, se distinge cu atât mai mult într-o lume de smintiți. De-a lungul timpului am deprins arta de a nu complica peste măsură lucrurile și de a învăța să mă bucur de ele așa cum îmi sunt date, apoi am observat că fericirea sau starea de bine are de a face și cu un fel de dexteritate a uitării inconveniențelor și a limitării dorințelor. Un fel de amestec, filosofic vorbind, între stoicismul lui Marcus Aurelis și utilitarismul lui John Stuart Mill. În altă ordine a ideilor am găsit potrivită asocierea pe care tu o faci între fericire și căldură. Corespondent analogiei tale eu asociez fericirea cu liniștea, dar nu în sensul muțeniei sau al tăcerii cât mai degrabă al armoniei pe care mi-o poate induce un om, o muzică bună sau o carte. Ceea ce în mod categoric se opune fericirii – din unghiul din care o privesc eu - este zgomotul asurzitor al lumii și vanitatea oamenilor. Eu, pentru a fi fericit, nu am nevoie, în cele din urmă, decât de o calmă așezare a sufletului în apropierea oamenilor cordiali care știu să practice surâsul renunțând la vanitate și emfază. Spuneam că obsesia fericirii nu este bună. În sensul acesta îmi amintesc de un gând al lui Henry Thoreau care asemăna fericirea cu un fluture. Cu cât îl urmărești mai mult, cu atât mai mult va fugi de tine, iar dacă vei știi să îți îndrepți privirea înspre alte lucruri el va veni și se va așeza pe umărul tău.

Nina, prieten drag, mi-am propus să amân puțin întrebările tehnice despre literatură și scris, fiind mai degrabă preocupat de ipostazele tale sufletești pe care, iată, le descopăr cu încântare. Îmi place cum te povestești, cum developezi stările tale lăuntrice și cum te așezi în siajul întrebărilor cu un firesc nemaipomenit de frumos. Îmi plac oamenii educați și felul lor de a fi. Tu ești cel mai adesea înconjurată de astfel de oameni, de aceea permite-mi să te întreb cum vezi tu educația și edificarea omului în era tehnologiilor de azi? Ce este esențial atunci când vorbim despre educație? Cum definești tu omul educat?


Nina Corcinschi: M-ai întrebat de educație și m-am gândit imediat la Rousseau, la Emil sau despre educație, celebra carte a iluminismului francez, care făcea conexiuni revoluționare, pe atunci, ale omului cu natura, prin educație. E eseul care a dat primele jaloane pedagogice gândirii filosofice iluministe. Noi suntem o sumă de pulsiuni, instincte, fantasme care se așază în normalitate doar prin instruire. Marchizul de Sade avertiza în închisorile în care l-au băgat indecențele sale – le-am putea numi ultragieri ale simțurilor educate – că fiecare om este un depozit de violențe care abia așteaptă să iasă la lumină. Instruirea, educația, ne învață să controlăm umorile, furia, răutatea. Ne rafinează simțurile până la snobism, uneori. Nici măcar în iubire nu suntem excluși din instruire sau tocmai în iubire avem nevoie cel mai mult de o ars amandi , pentru a ne putea exprima sentimentele plastic, convingător, pentru a da glas acelei guri, ce după a ei cântare... Și pentru a evita greșelile de cuplu. Cele mai multe divorțuri, traume ale intimității, de aici vin – din lipsa de educație sentimentală. A trebuit să scriu Narațiunile erosului și să trec eu însămi printr-un divorț ca să înțeleg că eșecul erotic ține de necunoașterea mecanismelor intimității de cuplu, de incapacitatea de-a ne ajusta în mod armonios orizontul de așteptări la celălalt. Ei, dar aceasta e o discuție aparte.

Dacă privesc în urmă, în copilăria și adolescența mea (etern prelungită), înțeleg că cele mai luminoase momente și cele mai bune realizări ale mele au ținut de ceea ce am apucat să învăț de la alții – oameni sau cărți. Nu o învățătură conștientă, ci o asimilare prin imitație, prin exemplul celuilalt. Mama mi-a predat lecția bunătății, a toleranței și a iertării, verișoara mea, care a avut un impact deosebit în dezvoltarea mea spirituală, mi-a predat lecția rafinamentului, mi-a cultivat interesul pentru artă, ea m-a îndrăgostit de parfumuri, de Operă și de Klimt. Alți învățători – prietenii mei, colegi, dușmani – mi-au oferit importante lecții de viață. Am un prieten la Brașov, dl. Profesor Mircea Ivănoiu, un om foarte atașat de Basarabia și de basarabeni, care mi-a dăruit numeroase cărți, transmise prin studenții lui basarabeni. Când am mers la o conferință, la Brașov, a fost ghidul meu prin oraș, mi-a oferit tot timpul și grija sa. Copleșită, l-am întrebat cum pot să răspund la atâta bunătate din partea domniei-sale: făcând și tu la fel pentru alții, mi-a răspuns domnul profesor. Pentru că dacă nu ar fi făcut și alții pentru mine gesturi frumoase – aș fi fost azi o brută.

De aceea, dragă Cosmin, pentru mine, un om cu adevărat educat este un om bun, empatic, generos, care răspândește lumină și care-i poate inspira și motiva pe ceilalți.


Cosmin Neidoni: Sunt copleșit de frumusețea simplă a răspunsului tău, de eleganța cu care vorbești despre oamenii care, iubindu-te, te-au modelat, făcând din tine un reper de cumsecădenie și bunătate. În aproape toate răspunsurile tale ai invocat-o nostalgic pe mama ta și mă încumet să spun că ea, mama, a devenit peste timp eșafodajul invizibil al frumuseții tale sufletești. Nu mă înțelege greșit, nu vreau să te flatez cu orice preț și nu vreau să formulez complimente de conjunctură, însă nu pot să nu spun că mă consider un om privilegiat care, se bucură, iată, de farmecul discret al expozeurilor. Cred că, odată ajuns la finele dialogului nostru, voi putea extrage paragrafe care vor avea forma unor exerciții de gratitudine la adresa mamei. Mă bucur că, vorbind despre educație, nu ai pomenit de aspectul formal al ei, despre cultura înțeleasă ca o acumulare de dexterități retorice, ci despre felul în care antrenarea minții și a sufletului produce în noi o mică explozie solară cu efect radiant. Ai radiat lumină și asupra mea. Mi-am propus să mă comport maieutic, să îți pun multe întrebări, să aduc la lumină ipostazele mai puțin știute ale omului Nina Corcinschi și, angrenat fiind, în dinamica discuției noastre nici nu știu care anume ar fi ordinea potrivită a întrebărilor. Din întrebarea referitoare la educație încerc să desprind o altă întrebare. O voi formula ex-abrupto: care este cea mai înaltă calitate a unui om? Apoi, te întreb, care este cea mai înaltă calitate a unui om care spune despre sine că este un om de cultură?


Nina Corcinschi: Întrebarea ta, Cosmin, mi-a amintit de un studiu al unui filosof german, de origine coreeană, Byung Chul-Han, autorul Agoniei erosului, care semnala cu îngrijorare boala secolului nostru – narcisificarea lumii. Narcisismul, spunea filosoful, nu e iubire exagerată de sine, e neputința de-a ieși din sine. E handicapul de-a nu ne putea raporta la alteritate. Contemporaneitatea a cultivat o grijă exagerată a omului față de sine, o preocupare furibundă pentru a conserva tinerețea, sănătatea, calitatea vieții. Or, spune filosoful, o permanentă preocupare de sine blurează privirea către celălalt, în spațiul intim eul se dilată, așa încât nu mai este loc și pentru altul. Această incapsulare în sine nu ne scutește de decepții, de frustrări și depresii. Industriile frumuseții nu pot lupta până la capăt cu biologia, orizontul de așteptare al celui care investește prea mult în sine crește disproporționat cu posibilitățile din planul realului. De aceea, cea mai înaltă calitate a omului mi se pare a fi generozitatea de-a ieși din sine, de-a se denarcisifica, de-a fi pentru celălalt. Iubește-l pe celălalt ca pe tine însuți – e porunca biblică, care pune în echilibru raportul eului cu lumea. Grija pentru celălalt, altruismul, empatia – sunt jaloanele dăruirii de sine, ca act suprem de umanitate. Și am văzut cu toții, în aceste momente de război, câte rezerve de umanitate s-au reactivat în semenii noștri. Refugiații din Ucraina sunt primiți cu căldură în R. Moldova și România, sunt găzduiți și ocrotiți de români. Acest suprem gest de solidaritate mă emoționează nespus și-mi redă încrederea în umanitate, în capacitatea omului de-a fi pentru celălalt. Situațiile-limită ne pot scoate din amorțirea narcisiacă și ne pot îmblânzi privirea îndreptată spre celălalt. Și aici trec la partea a doua a întrebării tale: „care este cea mai înaltă calitate a unui om care spune despre sine că este un om de cultură?”. Dragă Cosmin, nu cred că bunătatea fundamentală a ființei umane are prea mare legătură cu cultura. Sunt oameni buni prin definiție, dincolo de orice achiziții culturale. Și sunt oameni de cultură vanitoși, malițioși, răuvoitori. Un om de cultură este obligat – prin însăși calitatea lui de a genera cultură – să aibă discernământ, adică filtru critic. Un om de cultură este un reper social, nu-i așa?



Nina Corcinschi este critic literar, doctor habilitat în filologie, conferențiar universitar. Născută la 20 septembrie 1979, în Dișcova, Orhei. Este fiica Vioricăi (n. Morozanu) și a lui Ion Maler. Face studiile gimnaziale în satul Dișcova. Își ia licenţa în filologie, limba şi literatura română / latină, la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”. Este cercetător științific principal și, din 2019, director al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al Universității de Stat din Moldova. Din 2016 predă la Catedra de Limbă și Literatură Română a UPS „Ion Creangă” mai multe cursuri, printre care: „Aspecte ale romanului”, „Literatura contemporană”, „Literatura interbelică”, „Strategii și tehnici narative”, „Introducere în teoria literaturii”, „Analiza literară a textului” etc.. Este director de proiecte naționale și internaționale, preşedinte al Consiliului ştiinţific al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu”, președinte al Seminarului ştiinţific de profil la Literatura română 622.01. Coordonează 4 teze de doctorat, la specialitatea Literatura română. Este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România. A publicat volumele: „Poezie și Publicistică. Interferenţa limbajelor” (Tipografia Centrală, 2008); „Arcul voltaic. Textul ca realitate (i)mediată” (Eikon, 2016); „Publicistica literară din Republica Moldova” (în colab., Institutul de Filologie, 2015); „Cărțile care mă iubesc” (Junimea, 2016); „Cartea din mâna lui Hamlet. Andrei Țurcanu de vorbă cu Nina Corcinschi” (în colab., Cartier, 2017), „Narațiuni ale erosului” (Cartier, 2019), „Realitatea ca hologramă” (Cartier, 2022). A îngrijit edițiile „Alexandru Robot. Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Eseu” (Știința, 2018), „Alexandru Robot. Scrieri. Eseu. Publicistică. Cronici. Interviuri” (Știința, 2019) și a pregătit (selecție și prefață) antologia „Rost”, de Andrei Țurcanu (Cartier, 2018). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2008, 2013), Premiul Academiei de Ştiinţe a Moldovei pentru critică literară (2010, 2012), Premiul Salonului Internațional de Carte de la Chișinău (2015), Premiul Academiei de Științe a Moldovei în domeniul literaturii „Grigore Vieru” (2018), Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova (2018, 2020), Premiul „Ioan Strat” pentru management cultural, acordat de Revista „Convorbiri literare” (2019), Premiul „Ion Creangă”, al Muzeului Național al Literaturii Române, Iași (2019).


Cosmin Neidoni este eseist, poet și prozator. S-a născut în 8 Martie 1975, la Timișoara. A absolvit Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie din cadrul Universității de Vest din Timişoara. În ultimul an de studenție a fost bursier „Erasmus” al Universității din Köln. A făcut studii de Politică Europeană în cadrul Şcolii Masterale „Jean Monet”, cu o teză de absolvire despre problematica Războiului Rece. Scrie și publică în română și germană. Din 2016 este prezent în antologia de fragmente și aforisme a autorilor de limbă germană. În 2018 a prefațat un studiu de artă fotografică „Territorien des Selbst” al Academiei de Artă din Klagenfurt. A tradus și prefațat în limba română cartea autorului elvețian Adrian Morgenstern „199”. Din 2017 este contributor al platformei jurnalistice „Republica”. Din anul 2020 este contributor al platformei literare „citestema.ro”. A publicat volumele: „Das Schattenspiel” (2004), „Scrisoare către fiul meu” (2014), „Raport către Don Quijote” (2017), „Viața la 40 de ani” (2017), „Regatul celor mai frumoase depărtări” (2018), „100 de poeme de iubire și un cântec de disperare” (2019), „Ca o zi de duminică, dialog epistolar în compania lui Cristian Muntean” (2020), „Surâsul fetelor din Dublin” (2021), „Despre cunoaștere și Marele Anonim în filosofia lui Lucian Blaga” (2021), „Farmecul discret al mirării. Dialog in compania lui Cristian Muntean” (2022).



218 afișări1 comentariu

Postări recente

Afișează-le pe toate
bottom of page