top of page

Corinne Royer

Poza scriitorului: Simona FerranteSimona Ferrante

Actualizată în: 22 ian.


Cea de-a șasea propunere a proiectului Revistei „Epithet” împreună cu scriitoarea și traducătoarea Simona Ferrante este romanul lui Corinne Royer, „Ceux du lac”, © Éditions du Seuil, 2024.




Corinne Royer s-a născut în 1967 la Saint-Etienne, oraș pe care îl părăsește la șaisprezece ani pentru a deveni jokey. După terminarea unor studii de publicitate și comunicare, la doar optsprezece ani creează o agenție de comunicare TV&Co pe care o conduce timp de trei decenii. În această perioadă realizează mai multe documentare în domeniul umanitar și al mediului. În ultimii ani se consacră în totalitate scrisului. În prezent, trăiește într-o veche fermă situată în Parcul natural Pilat, unde scrie mai ales noaptea. Publică în 2009 primul său roman, „M comme Mohican”, Éditions „Héloïse d’Ormeson”, și la același editor, în 2012, „La vie contrariée de Louise”, roman care e recompensat cu premiul Terre de France – La Montagne 2012 și tradus în limba spaniolă. În continuare îi apare „Et leurs baisers au loin les suivent”, „Actes Sud”, 2016, roman care vorbește despre căutarea de sine, despre iubire și îmbătrânire, despre transmiterea intergenerațională și despre minciună. Următoarele romane militează pentru cauze care o mișcă pe autoare și pe care aceasta le apără cu o emoție palpabilă, transmisă în fiecare rând al cărții și în poezia stilului, între ficțiune, realitate și fapt divers: „Ce qui nous revient”, Actes Sud, 2019, are în centru o femeie medic și cercetătoare, Marthe Gauthier, al cărei rol determinant în descoperirea cromozomului responsabil de trizomia21 a fost trecut sub tăcere de către colaboratorii săi; „Pleine terre”, „Actes Sud”, 2021, un roman inspirat dintr-o întâmplare reală, cea a agricultorului Jérôme Laronze, ucis de polițiști în 2017. Cartea povestește cavalcada unui agricultor hărțuit de către administrația franceză, care decide să scape de urmăritorii lui. Autoarea condamnă politicile agricole ale statului, injoncțiunile ce apasă pe umerii agricultorilor de a produce întotdeauna mai mult, de a alege monocultura, de a industrializa creșterea animalelor, până la practica absurdă de a le găuri stomacul în folosul științei. Romanul este recompensat cu mai multe premii.


Cel mai recent roman, „Ceux du lac” (Locuitorii lacului), © Éditions du Seuil, 2024, se bazează pe un fapt real, îndelung prezentat în presa românească a vremii : Gică Enache, capul unei familii de țigani cu unsprezece copii, trăiește împreună cu aceștia în delta Văcăreștilor de aproape douăzeci de ani, până când într-o zi prefectura Bucureștiului le pune în vedere să părăsească baraca în care locuiesc și lacul de care toată familia este foarte atașată pentru că delta va deveni un parc natural protejat. Dezrădăcinarea forțată din sânul naturii produce în cadrul întregii familii o adevărată dramă, tatăl cade în depresie si în alcool, iar copiii au dificultăți enorme de adaptare în mediul citadin. Povestea familiei Enache, Șerban în romanul lui Corinne Royer, a fost ecranizată, Acasă My Home, filmul documentar de debut al lui Radu Ciorniciuc, urmărește parcursul acestei familii de la expulzarea ei din delta Văcăreștilor până la instalarea în oraș și dificultățile uneori insurmontabile cu care membrii ei se confruntă în această „junglă de beton” cum o numește realizatorul. În roman, „ceux du lac”, locuitorii lacului, sunt Șerbanii, un tată solitar și cei șase copii ai săi, între care Sasho, fiul cel mai mare, un câine Moroi și o mătușă intelectuală, îndrăgostită de Franța și de limba franceză pe care o transmite și nepoților ei de suflet. Toți trăiesc într-o natură primitoare care este pentru ei un membru al familiei, care îi hrănește și le conferă libertatea unei existențe aproape sălbatice, echilibrate și fără griji. Dezrădăcinați și replantați într-un sol necunoscut, ostil, copiii se vor lupta cu intoleranța celorlalți, cu diferențele care îi separă, cu legi și reguli care îi constrâng și îi sufocă. Dar Șerbanii au alte resurse, au talente, au o natură profund umană ce îi va ajuta să își găsească măcar parțial un loc al lor. Încă o dată, Corinne Royer alege să militeze pentru o cauză nobilă, aici pentru atașamentul față de natură, pentru acceptarea diferenței, îndeamnă la solidaritate și la compasiune. „Ceux du lac” (Locuitorii lacului) este un roman profund uman, pe teme universale și foarte actuale: acceptarea diferenței, toleranța și empatia față de semeni, prezervarea legăturii indestructibile a omului cu natura.


Ceux du lac, Corinne Royer © Éditions du Seuil, 2024


(Locuitorii lacului)



















I. Văcărești



1

De departe ar fi putut fi luat drept un câine. O pată întunecată. Un cap ieșind la suprafața apei, dar nu în întregime, doar craniul, sau mai exact partea lui din spate, acoperită de păr negru; iar pletele negre pluteau făcând un cerc larg, despicat de curenți părând neobișnuit de abundente față de mărimea craniului.

Un câine deci. Iată prin urmare ce se vedea.

Urca râul. Dacă ne apropiam, reușeam să îi urmărim avansarea. Formele se precizau, imaginea devenea tot mai completă. Prima impresie se dovedea în acel moment înșelătoare, căci ceea ce lovea repetat suprafața apei nu avea nimic în comun cu labele unui animal. Erau brațe și picioare de om. Înota. Mâinile loveau valurile și picioarele le agitau, creând încontinuu bulboane în jurul lui. Totul lăsa aparența că înotătorul avea doar o singură pereche de brațe și o singură pereche de picioare, căci un singur craniu nu putea fi asociat mai multor membre, dar în realitate era imposibil să le numeri atât de rapide le erau mișcările.

Se mai văzuseră și alții pe aici, ființe ciudate ieșite din închisoare sau de la mănăstire, sau chiar din lac și din mlaștini. Legendele Văcăreștilor erau populate de creaturi diforme, la fel ca alte numeroase legende ale lumii. Se spunea că cinocefalii care traversaseră Dunărea în vechile timpuri aveau nu doar cap de câine, dar și patru picioare și patru brațe. Se spunea asta și în același timp contrariul său. Se spuneau atât de multe lucruri. Ciudățeniile despre care se depusese mărturie în trecut, fiind transmise din gură în gură, de la un secol la altul, de la un mal la altul, deveniseră mituri; și mărturiile vor continua atâta timp cât vor trăi pe aceste pământuri oameni însetați de povești.


De pe ape se ridica ceața. Aceasta îl urmărea pe înotător. Apoi se îndepărta și revenea iar, ca până la urmă să-l încercuiască mai îndeaproape. El înota, fără să-i pese de acest prădător cu fața palidă. Înota ca un câine. Ceafa rămânea la suprafața apei. Doar brațele despicau aerul. El continua să bată apa. Continua să se agite. Fără să-i pese de vârtejurile care îl trăgeau la fund, fără să-i pese de spectrele nopții care dispăreau treptat în zorii ce se ridicau. Își continua cursa disciplinat și cu încăpățânare.

Dintr-o dată, corpul se întoarse lateral, malaxând Dâmbovița pe toată lățimea ei, ca apoi să se întoarcă din nou cu fața înspre curenți. Și din nou această luptă teribilă împotriva șuvoaielor puternice. Ceafa dispăru cu totul, înotătorului nu i se mai vedea capul. Când reuși să își recapete suflul, țâșni câteva secunde deasupra apei și își aruncă părul pe spate. Atunci pletele i se revărsară ample pe umeri formând o trenă de un negru-abanos pe care valurile o sparseră în timp ce obrazul i se culca pe suprafața lor. Privit mai îndeaproape, erau mai ușor de imaginat chipul și corpul încercuite de apă, concentrarea hipnotică, atenția cu care scruta adâncul tulbure, tenacitatea cu care își doza eforturile într-un dans ce părea haotic, dar care în realitate cerea o coordonare perfectă.

Picioare. Brațe. Respirație.

Căci trebuia să creeze unda potrivită, nici prea puternică, nici prea ușoară. Știa foarte bine ce făcea, Sasho: își depăna firul gândurilor și în același timp îl urma pe cel al râului. Toată determinarea și forța sa interioară erau multiplicate de apele Dâmboviței. Nu mai simțea lipsa aerului strângându-i plămânii, nici pulsațiile sângelui bătând în tâmple, nici măcar nămolul care îi intra în ochi. Se lăsa complet în voia dorințelor, iar dorințele erau impetuoase și numeroase: să-și bată propriul record de apnee, să-și forțeze corpul să-și depășească limitele, să împingă peștii în capcana mortală, să-și impresioneze frații care îl așteptau pe mal.

În timp ce repeta în minte Întărește-ți spatele, Sasho, întărește-ți brațele, întărește-ți picioarele, era invadat de o senzație de putere deplină pe care nu o mai cunoscuse până atunci. I se părea că ar fi putut să înghită tot ce îl înconjura, încă și încă: nu într-un acces de furie, ci calm, cu tot calmul din lume. Să înghită broaștele și peștii. Să înghită iarba și pietrele. Să înghită cerul și norii. Să-și înghită frații. Să înghită totul. Îi era foame, o foame care nu cobora în stomac. Rămânea în creier ca o pungă cu sevă încă intactă. Simțea nevoia să înmugurească, să iasă la lumină. Voia să ia înapoi teritoriile cucerite de către sufletele rătăcitoare în timpul unor atacuri nocturne. Voia să pună capăt fatalității și injoncțiunilor tatălui său autoritar căruia nu-i mai suporta excesele.

Adesea visa la o revanșă strălucitoare.

În visul lui se lupta ca un diavol, se imagina mult mai puternic decât era în realitate. Ieșea învingător din această confruntare de forțe care ritma mersul lumii și care modela viețile oamenilor astfel încât să nu existe decât învinși și învingători. Fără jumătăți de măsură, nimic mediocru. El voia să fie învingător. Voia să aibă puterea de a domina, chiar dacă aceasta s-ar dovedi fratricidă, pentru că știa că frații săi ar fi pretins imediat și ei la momentele lor de glorie și de eroism. Fiecare dintre ei se considera la rândul lui îndreptățit să reprezinte neamul Șerbanilor, să încline destinul de partea lor pentru a consolida contururile unui viitor devenit nesigur de când tatăl depusese armele și își procurase o sticlă de țuică.

Nici unul dintre copiii Șerban nu-l văzuse încă bând, însă de data asta, doar pentru că îl cumpărase, litrul acesta de alcool de prune, tatăl își pierduse dreptul de a mai însemna modelul tutelar ce fusese până atunci, un bărbat respectat de ai săi, ferm în fiecare decizie; nu întotdeauna înțelept, dar călăuzit de instinctul său sigur. Un bărbat de câtva timp distrus. De nerecunoscut. Un bărbat lovit drept în inimă, după ce angajații de la primăria Bucureștiului îi puseseră în vedere că trebuie să plece din delta Văcăreștilor, țintă a unui important proiect de creare a unei rezerve naturale. Era obligat să părăsească lacul și cabana, să renunțe la viața pe care o trăia în acest colț de ape și de pământ pe care îl considera cel mai frumos din lume doar pentru că era al lui. Să renunțe la libertate și la spațiile întinse, la ritmul calm al scurgerii anotimpurilor înscris în albeața lăptoasă a lunii, sa renunțe la mândria de a nu datora nimic nimănui.

Ca un răspuns la durerea tatălui, amenințarea își găsise drum până în vintrele lui Sasho și îi apăsa pe stomac. Îl transformase într-un căpcăun. Tatăl va renunța până la urmă dacă se apuca să-și dilueze curajul în alcool. Dar Sasho nu renunța. Iată de ce îi venea să înghită totul. Să devoreze până la măduvă. Să-și mănânce frații dacă ar fi fost nevoie, își spunea. Să devoreze viața, înainte ca ea să-l mestece și să-l înfulece.

Întărește-ți stomacul, Sasho, întărește-ți pieptul.

Încăpățânarea întărește-o.


Făcu o pauză și se ridică în picioare, solid fixat pe fundul pietros. Coloana ieși din valuri într-un imens jet. Trunchiul îi rămânea în continuare în contact cu suprafața apei pe care o răscolea pentru a-și păstra poziția în echer. De pe buze îi țâșni un strigăt ciudat ce ricoșă pe unde.

Cu-cu-cu-curigu-cucuriguuu!

Apoi începu din nou să înoate cu aceleași bătăi de brațe, cu fața și cu corpul scufundate.

Și în cap cu aceeași foame.

Îl chema Sasho. Era poreclit Sash. Porecla și-o datora spiritului plin de fantezie al mătușii Marta. Aceasta nu aparținea cu adevărat familiei lor, era mai degrabă o mătușă de substituție. Pentru frații Șerban, ea reprezenta ancorarea în lumea adevărată; o lume victimă a ritmului infernal, a tentațiilor modernității, a săptămânilor de vacanță sâcâitoare scump plătită. Un mod de viață normal al unor persoane normale în tumultul unor orașe pe care Sasho le vedea ca pe niște furnicare alienate.

Sash, cel care știe! spunea Marta într-o franceză perfectă, pe cât de mândră de porecla găsită, pe atât de mândră de acest elev strălucitor căruia îi preda o limbă ce nu era a țării sale de origine, ci a marii ei iubiri. Aici sunt cele două mari pasiuni ale mele, patria mea română și Franța mea iubită! se entuziasma aceasta, adesea, râzând ascuțit, ridicând cu ambele mâini partea stângă a pieptului de sub care inima bătea ca o apucată acoperită de greutatea cărnii.

Sash știa. Sash era un înțelept. Vorbea românește, înjura și insulta puțin, însă întotdeauna pe țigănește ca tatăl lui, iar de acum cunoștea limba franceză la fel de bine ca mătușa Marta. Când nu era cu nasul băgat în cărți, pescuia folosind tehnica ce se mai numea și înotul câinelui sau strigătul cocoșului.

Mult timp s-a bâlbâit; apoi poeziile lui Gherasim Luca, pe care mătușa Marta îl poreclea „fantasticul poet bâlbâit”, l-au vindecat.

Era cel mai mare dintre frați. Avea șaptesprezece ani.

Era primul născut din copiii Șerbanilor.

Traducere de Simona Ferrante

38 afișări1 comentariu

Postări recente

Afișează-le pe toate
Julie Bonnie

Julie Bonnie

Cavalerii săraci

Cavalerii săraci

1 Comment

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
Guest
acum 3 zile

Romanul "Ceux du lac" este deja tradus în romana?

Like

  Pentru a fi la curent cu noutățile noastre, te invităm să te înscrii mai jos.

bottom of page