Irina Teodorescu

Cea de-a opta propunere a proiectului Revistei „Epithet” împreună cu scriitoarea și traducătoarea Simona Ferrante este romanul Irinei Teodorescu, Ni poète ni animal (Nici poet nici animal), ©Flammarion, 2019.

Irina Teodorescu s-a născut în 1979 la București. Avea 10 ani în momentul revoluției și al căderii regimului comunist. A părăsit România în 1998 pentru a se stabili la Paris, unde a lucrat ca graficiană și a fondat o mică agenție de comunicare împreună cu doi colaboratori. Din 2014, se dedică exclusiv literaturii. Scrie în limba franceză un volum de povestiri, Treize, publicat în 2010 la editura Emue. În 2014, îi apare primul său roman, La malédiction du bandit moustachu (Blestemul banditului mustăcios), la Editura Gaïa. La începutul secolului XX, undeva în Europa de Est, Gheorghe Marinescu îl ucide pe banditul cu mustață lungă — un haiduc ce fură de la bogați pentru a da săracilor – și își însușește toate bogățiile acestuia. Dar banditul mustăcios îl blestemă pe Gheorghe și pe urmașii lui de-a lungul a mai multor generații. Romanul este o saga de familie picarescă, cu personaje uneori trăsnite, fiind totodată o critică a societății și o analiză subtilă a sensului tragic al vieții. În 2016, publică Les étrangères - Străinele (Editura Gaïa). Deși este româncă și franțuzoaică, și poate circula liber sub regimul comunist, Joséphine se simte respinsă, străină  atât la București, cât și la Paris. Fetița se întreabă: poți să fii îndrăgostită de profesoara ta de vioară? Apoi devine fotografă, cunoaște succesul. O întâlnește pe Nadia. Pasiunea lor este arzătoare. Zidul a căzut, viața, ca și Palatul Poporului, devine din ce în ce mai puțin gri. Dar iubirea, oarbă, mistuie totul. În 2018 îi apare Celui qui comptait être heureux longtemps (Cel care voia să fie fericit multă vreme), la Editura Gaïa. Bo, care s-a născut și a crescut într-un regim totalitar, este nevoit să plece pentru a-și salva fiul. Se află în fața unei alegeri: să plece ca agent al regimului sau să rămână și să-și condamne fiul. O poveste deopotrivă luminoasă și sfâșietoare, pe care autoarea o conduce cu mult umor, ironie, creând o ambianță românească autentică. În 2020, Irina Teodorescu petrece mai multe luni în Pădurea Białowieża. Experiența trăită acolo dă naștere romanului La Forêt, désormais, de l’intérieur publicat în 2023, la editura La Grange Batelière. Pădurea Białowieża cunoscută în limba română și sub numele de pădurea Belovej, este una dintre ultimele păduri primare din Europa, situată pe teritoriile Poloniei (regiunea Podlachia) și Belarusului. Situl este înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO din 1979 și este recunoscut ca rezervație a biosferei încă din 1976. În 2016, contrar avizelor Uniunii Europene și UNESCO, guvernul polonez decide să deschidă largi zone ale pădurii pentru exploatarea forestieră industrială.  Uniunea Sovietică instalase încă din anii 1980 un gard metalic pe cei 184 km de frontieră care traversează pădurea, în iunie 2022 a fost ridicat un zid anti-migranți din beton, oțel și sârmă ghimpată, înalt de 5,5 metri, echipat cu senzori și detectoare de mișcare, pe o lungime de aproximativ 187 km, chiar în masivul forestier. Acest zid — sursă de fragmentare ecologică și forestieră — îngrijorează naturaliștii și ecologii responsabili de Parcul Național, care denunță în special alterarea caracterului natural al sitului și blocarea circulației Est-Vest a zimbrilor, lupilor, râșilor și altor specii. Potrivit unor asociații de sprijin pentru migranți, aceste „porți de serviciu” ar fi de fapt folosite pentru a-i respinge în Belarus pe migranții care au reușit să treacă frontiera.

Am cunoscut-o pe Irina Teodorescu în 2018, în calitate de ambasadoare a României, invitată de către Festivalul primului roman pentru a întruchipa acest omagiu adus „Sezonului Încrucișat”: autoare de origine română, locuind în Franța și scriind în limba franceză, în unele romane despre România. Cu acest prilej, i-am descoperit cărțile și am vizitat expoziția sa intitulată „Ghid spre vestul unei țări aflate la est” care combina grafică și text poetic. Cred că am întâlnit-o de fapt cu adevărat prin prezentarea pe care a făcut-o la vernisaj: „Povestea unei tinere femei care se plimbă prin viețile ei, fie ele reale sau imaginare. Povestea unui gând care străbate orașe și sate, a unui spirit într-o țară, a unei femei într-un trup, a unei mame, a unei singurătăți. Povestea unei multitudini de ipostaze ale sale (inclusiv copii) împrăștiate ici și colo.” În toamna lui 2023, m-am întâlnit a doua oară cu ea, și de data aceasta am păstrat-o cu mine. Întâlnirea cu o carte este ca un vis, te cuprinde și decide să te locuiască, devine realitatea ta paralelă căreia trebuie să îi găsești sensul. Cel mai recent roman al Irinei Teodorescu, La forêt désormais de l'intérieur, m-a emoționat până la lacrimi. Irena, personajul-narator, se pierde, se dizolvă și se recreează în interiorul pădurii. Să-i dai pădurii ceea ce îi aparține, sau mai degrabă ceea ce îți cere, să te contopești cu ea, să te confunzi cu ea, să ieși altfel. Aceasta este magia pădurii și cartea Irinei Teodorescu stă mărturie. Pădurea este VIAȚĂ, abundentă, luxuriantă, sălbatică și uneori crudă, își impune legile ei își apără cu gelozie dominația. Este amețitoare și înfricoșătoare în același timp, pentru că odată ce a pătruns în tine, nu vei mai putea trăi niciodată fără ea. Ai apoi responsabilitatea de a păstra în tine memoria ei. Ca un copil pe care l-ai purtat și care lasă în interiorul corpului tău urma lui pentru totdeauna. „Și pădurea, acum, o purtați în interiorul vostru, oriunde ați fi, va străluci prin voi.” Un roman pe care l-am citit dintr-o răsuflare, plângând la final, pentru că războiul ucide toată magia, pentru că uneori, oriunde te-ai întoarce, te confrunți cu aceeași violență, cu aceeași nedreptate, și chiar și atunci când te îndepărtezi și crezi că ai scăpat de ea, violența te ajunge din urmă. Poate că ceea ce ne salvează este această pădure magică, minunată, pe care o păstrăm cu grijă în interiorul nostru.

Ni poète ni animal, romanul din care am tradus câteva capitole de început, este publicat în 2019 la editura Flammarion. Carmen, avocată de origine română, trăind la Paris, află că un prieten foarte drag român, marele poet, a murit. Cum spune autoarea într-un interviu, relația dintre ei era cea pe care o întreții cu speranța. Marele poet reprezenta pentru ea încrederea în viață și în viitorul României. În momentul în care află trista veste, Carmen își rememorează evenimentele anului 1989 în care l-a cunoscut pe poet, pe atunci ea având zece ani. Narațiunea se întinde pe o perioadă de câteva luni, din martie până în decembrie, și este întreruptă de înregistrările pe casete audio ale mamei sale Ema, ce se adresa astfel unei prietene fugite în străinătate, și de dialogurile bunicii „nebune” cu medicul său psihiatru. Animalele ocupă un loc aparte în peisajul narativ și au rolul de a transmite un mesaj. Cartea se deschide cu imaginea înfiorătoare a berzelor înghețate de frig pe un lac, în picioare, cu labele prinse în gheața nemiloasă. Așa cum afirmă în interviu, autoarea a scris povestea unei revoluții, cum ajunge să izbucnească o revoluție, din ce val de melancolie sau neliniște interioară se naște, cum acest val explodează și sfârșește prin a declanșa o revoluție. Este ea un impuls animalic sau poetic ?se întreabă. „Am scris această carte pentru că am văzut în jurul meu acest curent care urcă, dar este mai ales despre cum începe o revoluție și ce se întâmplă după ce are loc.” Romanul povestește premisele acestei revoluții, orbirea și strălucirea protagoniștilor ei.

 Irinei Teodorescu, Ni poète ni animal, ©Flammarion, 2019.

(Nici poet nici animal)

De la tatăl meu am moștenit îndrăzneala, ador să conduc noaptea printre pâlcuri de copaci – în limba mea maternă există un cuvânt care denumește arborii la care mă gândesc, dar în traducere, pâlcuri se apropie cel mai mult. 

Alaltăieri am aflat dintr-un ziar online, și apoi din altul, că un mare poet din țara mea natală a murit. Poate că nu era cel mai mare, dar eu îl cunoșteam personal, și atunci m-am pus să caut detalii legate de dispariția sa subită. Vestea tristă era anunțată în diverse publicații: marele poet, erou al revoluției, gânditor al primei Constituții libere, ex-Prim ministru, ziarist, talentat om de afaceri și oenolog, s-a stins din viață, înmormântarea în ziua cutare, ora cutare, slujbă, discursuri, etc.

Deoarece nimeni nu era la curent despre prietenia noastră, niciuna dintre persoanele apropiate lui nu m-a sunat ca să mă anunțe că marele poet plecase dintre noi, din ce cauză, în ce circumstanțe, dar aș fi dorit să știu de ce, pentru că nu era nici în vârstă, nici bolnav. M-am simțit fără motiv izgonită, o paria, ca o amantă ascunsă sau ca o fiică dezmoștenită.

Frustrată, am plecat la Sologne, cunoșteam pe-acolo niște drumuri sălbatice.

Marele poet avusese un rol foarte important în viața mea, mai întâi în decembrie 1989, când, văzându-l la televizor, revoltat și atât de frumos cu genele lui lungi și cu stiloul ridicat în aer, crezusem că din acea zi poezia va conduce destinul nostru național. Apoi când devenisem prieteni -era mai degrabă mentorul meu decât prieten, dar în ce privință? – și fusese unicul meu reper în țara mea natală.

Am condus la întâmplare ca un vitezoman pe șoselele comunale din Sologne spunându-mi neîncetat că la viteza asta aș putea omorî o căprioară sau un porc mistreț. Pe la ora opt seara, când începuse deja să mi se facă foame, am lovit o vulpe. Am oprit mașina și am alergat până la corpul inert și zdrobit al animalului. Nu mai respira, iar un ochi îi rămăsese deschis, mirat parcă.

Mort prin orbire.

Oare acesta fusese și cazul prietenului meu, marele poet?

Am tras vulpea pe marginea șoselei, am lăsat-o la rădăcina unui carpen și m-am întors acasă (locuiesc la Paris, în apropierea unei frumoase biserici ortodoxe ruse cu cupole aurite. Când am descoperit-o acum doi ani, la scurt timp după ce mă mutasem în zonă, proximitatea acesteia m-a inspirat, m-am apucat să învăț rusește, este o limbă care mă atrage, iar o limbă e ca o oglindă, mă privesc în rusa mea de începătoare și mă văd schițată, și totuși întreagă și această imagine îmi place).

Pe drum, într-o /margine /intersecție, am văzut un grup de oameni stând în picioare în jurul unui foc alimentat cu paleți și am reușit să citesc: Cetățenii au ieșit în stradă. În fața gării, alte grupuri, alți contestatari, alte focuri, alte materiale inflamabile. Am mâncat un sandviș, în fața unui afiș colorat în roșu, reprezentând o clepsidră pe care scria extinction-rébellion. Am petrecut un sfert de oră ca să caut cuvintele respective în limba rusă, dar nu le-am găsit.

Când eram mică, în cealaltă țară a mea, a avut loc o revoluție. Un moment de grație, am crezut o perioadă că vremea dictatorilor se terminase și că începea era poeților.

Mai târziu – când oare? – am înțeles că mă înșelasem. Tocmai aceasta este definiția orbirii: alterarea judecății din cauza unei străluciri puternice, a unei luminozități insuportabile.

Clepsidra n-are decât să se golească, m-am gândit în timp ce îmi terminam sanvișul în fața afișului, eu n-am să mă las păcălită a doua oară – de un an m-am reprofilat pe animale, animalele sunt cinstite, nu scriu poezie, bineînțeles, dar nici nu mint. Și așa am omorât o vulpe și am pierdut un prieten poet. În aceeași zi, am putut observa cu atenție poporul gata să răstoarne totul și am resimțit cu tristețe acel sentiment de déjà-vu. Simultan am simțit în mine ceva care se zbătea să iasă, o ființă sărmană și minunată, își desfăcuse deja parțial legăturile care o țineau prizonieră și în curând va fi liberă pentru că a găsit momentul oportun, cel în care a murit prietenul meu.

O parte din mine se emancipa, sinapsele amorțite se reanimau, regnul poeților nu venise încă, nici cel al animalelor, cât despre noi – care noi? -, noi pierdeam timpul mințindu-ne, de parcă viața n-ar fi decât un joc, un joc aberant al orbirii.

Voi încerca să descriu aici, în amintirea luminii stinse în ochiul acestei biete vulpi și în memoria tuturor poeților morți robi, etapă cu etapă, și din interior, derularea completă a unei partide de joc.

Martie

Totul a început cu Dani.

Îmi amintesc foarte bine, se apropia cea de-a zecea mea aniversare, era în 21 martie. Afară era un timp frumos și blând pentru anotimpul acesta, speram să merg la țară duminica viitoare. Când mama îi spuse tatălui meu ”Am internat-o pe Dani la Numărul Nouă pentru câteva zile, a încercat să se sinucidă”, mă aflam în bucătărie, iar ei erau pe hol. Încercam să văd dacă jos în curte erau vecine, nu erau prietenele mele, dar aveam chef să mă joc elasticul. Uitându-mă pe geam, am simțit – îmi amintesc cum m-a cuprins emoția – o bucurie foarte mare probabil datorită vânticelului cald care adia deasupra orașului de câteva zile.

Am repetat cuvântul sinucidere.

„Sinucidere, sinucidere”, am șoptit în fața ferestrei gândindu-mă dacă nu cumva era un sinonim al cuvântului siestă.

Mă îndoiam totuși, așa că am ciulit urechea. Am înțeles rapid că nu, mă înșelasem, și cum fac totdeauna copiii, nu m-a mirat greșeala, am tras doar o concluzie: doar ceva foarte grav putea să o convingă pe mama să o interneze pe bunica la Numărul Nouă.

Numărul Nouă era – și mai este încă – marele, principalul și poate unicul spital psihiatric din țară, sau în orice caz din partea de sud, și știam acest lucru deja de la vârsta mea de atunci pentru că treceam pe lângă el uneori duminica dimineața când mergeam, singură, la grădina zoologică să mă întâlnesc cu prietena mea Daria, sau venind înapoi – mama Dariei era dădacă de animale. Îmi era de altfel destul de frică trecând prin fața spitalului pentru că poarta era întotdeauna deschisă. Ce inconștienți sunt!, îmi spuneam, nebunii ar putea să evadeze! și grăbeam pasul.

Am aflat câteva zile mai târziu că Dani luase o sticlă de Spirt (alcool medicinal de 90 de grade, de culoare albastru curaçao, într-un flacon transparent de o jumătate de litru, pe care e lipită o etichetă albă cu o cruce roșie desenată și numele scris cu litere mari, negre, iar dedesubt în limba fabricantului e marcat „A nu se înghiți, a nu se lăsa la îndemâna copiilor” ) și o spărsese de marginea mesei din sufragerie. Apoi luase de pe jos un ciob și încercase să-și taie venele, cu mâna dreaptă pe cele de la brațul stâng.

Am văzut cu ochii mei restul sticlei sparte și cioburile răspândite pe masă (mama mă dusese cu ea până acolo ca să strângă, „Trebuie să facem curat, Dani iese mâine din spital”, mi-a spus ea, așa că ne-am urcat împreună în autobuz), dar și sub masă și pe covor – persan, însă de fabricație locală, cu flori roșii, maro, bej și albastre -, amestecate cu tije de fasole verde necurățate peste care plutea mirosul persistent de alcool care încă se simțea.

Înțelesesem între timp: sinuciderea înseamnă întreruperea voluntară a vieții de către sine însuși. Explicația aceasta îmi dădea bătaie de cap, aș fi preferat de o mie de ori să nu mă fi întrerupt. Mă gândeam să plec la ceilalți bunici la sat, imediat, a doua zi. De altfel, îmi telefonaseră, mie personal, ca să îmi spună că vor trece pe la noi la sfârșitul săptămânii viitoare, (azi era vineri) și că tocmai cumpăraseră un porc, că animalul era foarte simpatic, iar cățelușa de la oraș îl îmblânzise deja, - da, ca o regină – și se ducea adesea să doarmă cu el.

„Cât de adesea ?” am întrebat, de teamă ca micuța cățelușă de oraș să nu abandoneze, în favoarea unui culcuș de paie, patul larg familial în care, vara, ne înghesuiam ca să dormim uneori șase : bunicii, cățelușa, pisica, verișorul meu și cu mine.

„Adesea adică așa un pic, mi-a răspuns bunica.

— Dar noaptea, nu ? am întrebat-o din ce în ce mai îngrijorată.

— Nuuu!, a exagerat bunica. Nu, scumpa mea, noaptea cotețul porcului e închis.”

Am încercat atunci să îi povestesc, în șoaptă, că se întâmplase un lucru atât de ciudat care mă împiedica să plec de acasă, dar ea nu înțelegea șoaptele mele, așa că a insistat pe lângă fiul ei, tatăl meu, să mă lase să vin sâmbătă după școală la țară. Nu știu de ce, deși aveam un chef teribil să merg la ei, am refuzat.

Mă cheamă Carmen. Astăzi am două naționalități, deci două țări, două încăperi în apartamentul în care locuiesc singură cea mai mare parte din timp. M-am născut în 1 aprilie în străinătate. Sunt avocată și împart un cabinet de avocatură de pe strada Lafayette, din Paris, cu doi colegi, toți suntem specializați în cauze generale de drept civil, un fel de auxiliari ai dreptului clasic. Avem o secretară și o stagiară. Uneori ni se atribuie din oficiu clienți săraci care beneficiază de ajutor jurisdicțional – un ajutor acordat de către stat persoanelor cu venituri modeste -, iar altădată vin în consultanță oameni foarte înstăriți. Obsesia mea - și toți avocații au una – este să evit pe cât posibil un anumit procuror. La Înalta Curte de Casație și Justiție din Paris, bulevardul Palatului, scara D la dreapta, secția pentru cauze de familie este condusă de această magistrată originară nu doar din aceeași țară ca și mine, ci efectiv din același imobil.

În toată perioada copilăriei am locuit la etajul opt al aceluiași bloc, în timp ce actuala judecătoare pentru cauze de familie locuia la etajul trei. Pe același palier, lângă ușa apartamentului nostru, era o altă ușă pe care atârna agățat un ciocănel cu cap de leu. Înapoia acestui leu –  ceea ce a declanșat iritarea mea față de judecătoare – locuia un cuplu cu cele două fiice gemene, mai mici decât mine cu un an. Împărțeam același balcon, separat în două de o placă galbenă din plastic, opacă, și uneori, când era frumos afară, ne jucam toate trei, întotdeauna separat, fiecare în partea ei de balcon, în timp ce jocurile noastre și imaginația ne erau compartimentate de acest zid galben din plexiglas.

Niciodată nu am schimbat o vorbă cu cele două surori, nici măcar în momentul cel mai dramatic al vieții lor, când am aflat că mama lor murise. Nu le cunoșteam mai mult de atât, nu știam nici măcar cum se numeau, nu mai țin minte cine mă pusese la curent, nu o văzusem niciodată pe mama lor, iar pe tată abia dacă îl zărisem – știu că avea mustață -, dar îmi amintesc perfect de spaima pe care am resimțit-o când am aflat vestea aceasta îngrozitoare. Cele două gemene își pierduseră mama. Oroarea. Moartea lovise aici, alesese etajul opt al acestui bloc, moartea hotărâse să ia cu ea o mamă de pe acest palier, și nu exista decât o placă din plastic galben ca să o salveze pe a mea și în loc, să o facă să dispară pe a lor.

Probabil că am aflat în momentul în care ieșeam din lift, pentru că îmi amintesc că mă gândisem uitându-mă la capul de leu: Aici, chiar aici în spatele acestei uși, cum reușesc ele să suporte o asemenea absență?

Astăzi încă mi se spune: moartea unei mame, mă gândesc: cap de leu. Mi se spune: cap de leu, mă gândesc: moartea unei mame.

Domnul văduv nu s-a recăsătorit. Fiicele lui au crescut. Într-o zi, au revenit să se joace pe balcon. Dintr-o dată erau trei. Știu acum că o invitaseră pe vecina de la etajul trei, actuala judecătoare pentru cauze de familie de la Înalta Curte de Casație și Justiție din Paris. Stăteam așezată pe scăunelul din lemn negru, scăunelul de copil, singurul pe care aveam dreptul să îl duc pe balcon.

Nu făceam nimic. Stăteam acolo și le ascultam.

Judecătoarea și vecinele mele se jucau cu păpușa. Se jucau de-a mama cu păpușa lor. Eram înghețată de spaimă. Cum își permiteau asta?

Cap de leu scrâșnitoare.

Apoi am recitat în minte poezia aceasta:

Fără mamă

Pauză

Cap de leu cu gura deschisă

Pauză, zidul alb din balcon, lumină, lumină

Cap de leu

Fără mamă.

Mai rapid:

Fără mamă, cap de leu.

Cap de leu, fără mamă.

Și din ce în ce mai rapid. Flip flap. Flip flap. Foarte foarte rapid: fără mamă/cap de leu/fără mamă/cap de leu/fără cap/mamă de leu/nu. De la capăt. Mai lent: fără mamă, cap de leu, fără mamă, cap de leu, în ritmul bătăilor pendulei așezată pe mobila de televizor la prietena mea Daria. Când reușesc să spun corect, accelerez. Din ce în ce mai repede acum ca și liniarul lenticular al Dariei. Îl înclini în sus, apare Bambi în pădure, îl înclini în jos, apare Bambi printre flori. În sus: în pădure, în jos: printre flori.

Cum pot ele să se joace de-a mama?

Eu n-am avut niciodată un liniar fermecat ca al Dariei. Nici un penar cu fermoar magnetic mi cu capac pe care sunt imprimate imagini lenticulare. \nici un ghiozdan cu un curcubeu pictat pe el. Mă fascinau furniturile școlare ale Dariei, dar mai ales faptul că erau ale ei și nu ale mele. Obiectele acestea nu corespundeau în nimic vieții mele, nici a părinților mei, nici a bunicii mele nebune, nici vieții bunicilor mei cu gândire sănătoasă, nici a celor patru sau cinci frați și surori ale mele, nu se potriveau în nimic, nicicum, și tocmai de aceea erau fascinante. Erau dovada tangibilă a unei lumi paralele. Îmi plăcea să le ating. „Pot să îți împrumut echerul?” „Da”. Unghiurile erau trasate drept cu echerul ei. „Și creionul verde?” „Da”. Desenele mele erau mai colorate.

Tatăl Dariei a plecat să lucreze în Libia. De acolo a revenit cu un pendul mic, care de atunci e așezat pe mobila de televizor. Nu știu unde este Libia, dar mi-l imaginez pe tatăl Dariei revenind acasă, de parcă ieșea dintr-un tunel lung și se îndrepta spre lumină cu pendulul în brațe, ținându-l așa cum ai ține un iepure.

Cap de leu/ fără mamă.

Iar judecătoarea – care nu era încă judecătoare, care nu vorbea încă franceză, care nu cunoștea nimic despre legi nici de aici, nici de acolo – se juca de-a mama cu păpușile altora, deci umbla deja cu afaceri familiale, iar eu, care nu eram încă pariziancă, nici avocată, care nici nu îmi imaginam că peste ani mă voi afla uneori la aceeași distanță de ea ca în acele timpuri, la un metru, un metru douăzeci, și că în locul unei planșe opace din plastic galben între noi va sta o masă din lemn sau un barou, sau pretoriu, îmi construiam deja prin metonimie discursul.

Fără mamă, cap de leu.

Subsemnata Carmen I., avocată la baroul din Paris, mărturisesc că nu doresc să mă prezint în fața acestei compatrioate pentru a apăra drepturile clienților mei, pentru că această femeie care s-a jucat de-a mama într-un loc unde erau două fetițe orfane, care s-a jucat de-a familia cu cele fără familie, această femeie care, la fel ca un monstru orb, - și chiar dacă nu s-a întâmplat decât de data aceea, o unică singură dată e de-ajuns -, nu și-a dat seama de nimic, n-a înțeles nimic, nu s-a gândit la nimic, n-a observat nimic, în concluzie, a judecat greșit.

„Prietenii mei își dau mâna și, văzându-mă gata, îmi spun: „Hai, vino și tu cu noi, o luăm de la capăt!”„O luăm de la capăt cu ce?” îi întreb, ca să fiu sigură că ne-am înțeles, iar ei sunt fericiți să-mi vorbească din nou despre această idee fixă care ne înflăcărează, despre această sclipire care ne atrage spre mai departe — tabăra artiștilor și tabăra sălbăticiunilor uniți împotriva lipsei de imaginație și împotriva acestui dresaj numit de prea mult timp educație, uniți, animalele și poeții, uniți pentru a gândi, pentru a inventa, îmi explică prietenii mei. Dar eu insist: „O luăm de la capăt cu ce ?” Iar ei: „Cu viața asta, pur și simplu. O refacem, o regândim”. „Mergem?” strigă ei cu entuziasm”. 

    Traducere de Simona Ferrante