Cosmin Neidoni

Cosmin Neidoni este eseist, poet și prozator. A publicat volumele: „Das Schattenspiel” (2004), „Scrisoare către fiul meu” (2014), „Raport către Don Quijote” (2017), „Viața la 40 de ani” (2017), „Regatul celor mai frumoase depărtări” (2018), „100 de poeme de iubire și un cântec de disperare” (2019), „Ca o zi de duminică, dialog epistolar în compania lui Cristian Muntean” (2020), „Surâsul fetelor din Dublin” (2021), „Despre cunoaștere și Marele Anonim în filosofia lui Lucian Blaga” (2021), „Farmecul discret al mirării. Dialog in compania lui Cristian Muntean” (2022), „În nevăzutul minții celuilalt. Cosmin Neidoni în dialog cu Nina Corcinschi” (2024) . Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 2023.

Luna aceasta, „Editura pentru Literatură și Artă” a publicat volumul „Frumosul din lumea lui van Gogh și alte eseuri”, din care ne-a oferit eseul de mai jos:

O călătorie în căutarea lui Isus

În urmă cu de 27 de ani, pe când eram student în ultimul an de facultate, am dat de o carte cu un titlu intrigant: Oameni de însemnătate criucială. Socrate, Buddha, Confucius, Isus[1] scrisă de Karl Jaspers, filosoful ale cărui idei m-au urmărit îndelungată vreme, mult timp după absolvirea facultății. Am cumpărat cartea și am citit-o cu un fel de curiozitate pătimașă, aproape devoratoare. În volumul amintit Jaspers chestionează, cu minuție de filosof german, deopotrivă teolog și psihiatru, imaginea istorică, dezvoltarea spirituală și gândirea celor mai atipice modele existențiale, care au modelat și influențează, și în prezent  lumea –  Socrate, Buddha, Confucius și Iisus – în încercarea de a dobândi o perspectivă cât mai obiectivă asupra semnificației acestor figuri despre care s-a scris enorm de mult și - cu toate acestea – potențialul lor hermeneutic este departe de a fi epuizat. Fiecare din cei patru îşi are propria măreţie, propria a(l)titudine, propriul mod de a privi și înțelege lumea. Între ei există anumite înrudiri, mai cu seamă între Socrate și Isus, dar și diferențe paideice considerabile. Felul în care Jaspers îl privește pe Isus, exclusiv dintr-o perspectivă filosofică, m-a făcut să îmi construiesc proprile interogații al căror răspuns, așa credeam, îmi va revela definitiv, dincolo de orice ambiguitate, chipul marelui Invățător, al celui care a redefinit lumea, așezând-o pe temeiul exigenței universale a iubirii aproapelui. Nu am înțeles, eram prea tânăr, că a-L căuta pe Isus cere nu doar o bine articulată curiozitate, ci, mai ales, o deschidere a inimii și o disponibilitate de a trăi întrebările mai mult decât de a le răspunde. Cartea lui Jaspers, chiar dacă nu am consonat întru totul cu ideile ei, și-a atins menirea: m-a provocat îndeajuns de mult încât să-mi reevaluez propriile convingeri, să-mi pun întrebări noi și să mă aventurez în teritorii ale gândirii pe care poate le ignorasem până atunci. Aceasta este, de fapt, menirea unei cărți bine scrise: nu să ofere răspunsuri definitive, ci să aprindă scânteia dialogului interior. Nu mă mulțumesc cu acel Isus al preoților, al teologilor, al filosofilor, al literaților și al antropologilor,  ci  mă întreb cum arată Isus al meu? Este o asemenea întrebare legitimă? Da, nu doar din perspectiva curiozității individuale, ci întru totul legitimă din perspectiva lui Isus însuși. „Cine spuneți voi că sunt eu?” această întrebare este menționată în toate cele trei Evanghelii sinoptice (Matei, Marcu și Luca)[2]. De ce nu apare și în relatarea evanghelică a lui Ioan? Pentru simplul motiv că aceasta din urmă se deosebește prin stil, structură și conținut de celelalte trei[3]. Isus al meu este si titlul unei cărți publicată în urmă cu câțiva ani de Gabriel Liiceanu[4]. O carte controversată, aprobată de unii, dar respinsă mai cu seamă de preoții ortodocși pentru simplul fapt că viziunea filosofului român nu coincide cu imaginea dogmatică unanim acceptată de preoți și transmisă în cursurile de hristologie a facultăților teologice. Am citit cartea lui Liiceanu ca pe un demers întru totul onest din punct de vedere intelectual. Ea, din capul locului, nu a fost scrisă pentru cititorul instalat în certitudini, pentru cel evlavios și habotnic, ci pentru acel om care își asumă cu deplină sinceritate paradoxurile și nedumeririle propriei credințe. Mă subsumez acestui din urmă categorii. Credința nu este pentru mine o formă absolută a confortului sufletesc, nu este starea comodă a lui a fi, ci este asociciată cvasipermanent cu un regim de interogativitate și căutare, un itinerar dubitativ hrănit de propria lui neliniște. Totuși, în absența dimesiunii consolotare a actului de a crede, religia, ca formă organizată a ritualurilor despre transcendență, ar fi o imensă metaforă insuficient revelatoare și dispensabilă. Încercarea de a contura chipul unui Isus al meu este modul în care aleg să răspund, cu umilitate și smerenie, la dragostea Lui. Cum îl pot iubi pe cel care mă iubește nemărginit de frumos? Aceasta este, în eseul de față, întrebarea cardinală. Toate celelalte întrebări vor fi subordonate acesteia din urmă.

Voi încerca să mă apropii de cel mai mare Învățător al lumii, punând la îndoială nu doar actul final al Invierii Sale, ci, ducând totul până la ultimele consecințe, voi pune sub semnul întrebării existența lui Isus însăși. Voi proceda cartezian, îndoindu-mă de tot ce știu, pentru ca apoi, din actul dubitativ radical să pot extrage, ultimativ, cea mea înaltă certitudine. Deconstruiesc pentru a construi. Această îndoială, nu este un scop în sine, ci un mijloc de a ajunge la dumbrava liniștită a cunoașterii nuanțate. Dacă aș fi fost un matematician aș fi apelat la absurd, dar având o instrucție filosofică, voi apela la Decarstes. Vă amintesc succinct demersul filosofului francez. Care a fost scopul final al scepticismului său metodologic?  De ce, în mod sitematic, a pus totul la îndioală? Miza întregului său efort dubitativ a fost de a identifica un punct de certitudine absolută care să servească drept temelie pentru o cunoaștere veritabilă. Descartes pornește de la premisa că tot ceea ce considerăm cunoaștere poate fi supus îndoielii. El decide să pună sub semnul întrebării toate opiniile, credințele și cunoștințele care nu sunt absolut sigure. Se îndoiește de propriile senzații, de realitatea lumii exterioare. Chiar și raționamentele aparent evidente pot fi puse la îndoială, întrucât un geniu rău ar putea să ne înșele. După ce pune sub semnul întrebării totul, Descartes descoperă un punct de certitudine deplină: faptul că îndoiala însăși implică existența unui eu cugetător. Mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc deci exist[5]. Plecând de la această certitudine fundamentală, Descartes reconstruiește cunoașterea, având ca temelie rațiunea și claritatea ideilor. 

Mă întreb așadar, a existat Isus cu adevărat? Care sunt acele surse care pot întemeia existența Sa istorică? Pănă la a chestiona natura dumnezeiească a făpturii hristice e cale lungă. Tot ce știm azi despre Isus, despre viața și învățăturile Sale, știm din scrierile Noului Testament, în special din Evanghelii, care sunt principalele surse ce ne povestesc despre viața, moartea și învierea Lui. Totuși, pentru a întemeia existența istorică a lui Hristos, trebuie să privim și dincolo de aceste texte sacre, către surse externe, independente de tradiția creștină. Ce conțin Evangheliile? Când au fost scrise, cine le-a scris și, mai ales, sunt ele cu adevărat credibile? Dincolo de lectura propriu-zisă a textelor evanghelice, cu creionul de însemnări, cu fișele de lectură și analiză, am citit cartea lui Brant Pitre: Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus[6]. O carte de splendidă erudiție teologică, istorică și hermeneutică, iar autorul ei un cunoscut profesor teolog din Lousiana care și-a făcut cercetarea doctorală pe tema legăturilor dintre Noul Testament și iudaismul antic. Cum citim, așadar, textele evanghelice, ce sunt ele, când sunt datate istoric? Primii Părinți ai Bisericii din perioada creștinismului timpuriu[7] - ne spune Brant Pitre - deschid o fereastră fascinantă înspre originile si parternitatea celor patru Evanghelii. Ele au fost scrise nu în timpul vieții lui Isus, ci în decursul primului secol d. Hr. la o distanță de câteva decenii după moartea Lui. Prima dintre Evanghelii, cea a lui Marcu, a fost scrisă între anii 65-70, iar ultima dintre ele în ordine cronologică, cea a lui Ioan, este datată în preajma anilor 80-90 d.Hr. Au trecut, deci, 40 de ani până la scrierea primelor relatări.[8] Cum se explică acest decalaj? Evenimentele și învățăturile lui Isus au fost transmise oral în primele decenii de către apostoli și discipoli. Pe măsură ce generația martorilor oculari dispărea, a apărut necesitatea scrierii textelor pentru păstrarea memoriei și învățăturii lui Isus. Distrugerea Templului din Ierusalim (anul 70 d.Hr.) și răspândirea creștinismului în afara Palestinei au contribuit la scrierea și organizarea acestor texte. Ce calitate au avut autorii lor, Matei, Marcu, Luca și Ioan? Matei a fost un vameș și unul dintre cei doisprezece apostoli. Marcu a fost asociat cu apostolul Petru, fiind considerat interpretul său. Luca, un medic și companion de încredere al apostoului Pavel, iar Ioan, cel prea iubit, unul dintre cei mai apropiați discipoli ai lui Isus. Așadar avem de a face cu martori oculari, Matei și Ioan, ori cu apropiați ai discipolilor lui Isus, Marcu și Luca[9]. Relatările evanghelice pot fi înțelese și citite – o sugerează mulți exegeți contemporani[10] – drept biografii antice, însă pentru a evita orice confuzie trebuie să fac precizarea că, altfel decât biografiile moderne și postmoderne, cele vechi, în alcătuirea lor nu respectă o linie cronologică stricto sensu și nici nu ne spun totul despre o persoană, ci se concetrează mai degrabă pe acele aspecte biografice considerate esențiale. Noi, cei de azi, obișnuiți cu înregistrările audio-video, punem accentul pe relatarea fidelă, ad literam, a realității, însă pentru cei vechi conta mai mult relatarea selectivă a datelor și a faptelor cu adevărat relevante. Ce alte surse de documentare, independente de tradiția creștină, putem folosi pentru a valida existența istorică a lui Isus? Existența lui Hristos este susținută și de surse externe tradiției creștine, deși acestea sunt limitate ca număr și detaliu. Ele provin din istoriografia romană, literatura evreiască și alte documente ale vremii. Acestea nu oferă relatări detaliate despre viața lui Isus, dar confirmă existența Sa ca figură istorică și impactul Său asupra societății din acea perioadă. Analele lui Tacitus, cel mai renumit istoric al romanilor, menționează persecuția creștinilor sub împăratul Nero și afirmă că aceștia erau adepții unui Christus, care a fost executat în Iudeea sub guvernarea lui Pontius Pilat în timpul domniei lui Tiberiu. Suetonius, istoric, biograf și scriitor roman din secolul al II lea, menționează expulzarea evreilor din Roma sub împăratul Claudius, afirmând că aceasta a fost cauzată de agitațiile provocate de Chrestus. Aceasta este interpretată de unii ca o referire indirectă la Isus și la conflictul dintre evreii creștini și ceilalți evrei. Pliniu cel Tânâr, guvernator al provinciei romane Bitinia, descrie practicile creștinilor, menționând că aceștia cântau imnuri în onoarea lui Hristos ca unui zeu. Deși nu oferă detalii despre viața lui Isus, mărturia indică devotamentul față de o figură istorică centrală. Pe lângă aceste surse, considerate de istoricii moderni ca fiind credibile, nu pot să nu menționez Talmudul iudaic.[11] Unele texte din Talmud menționează un personaj numit Yeshu care a fost executat pentru blasfemie și vrăjitorie. Deși aceste referințe sunt mai târzii și uneori ostile, ele confirmă indirect existența unei figuri precum Isus. Toate aceste surse plasate în afara ariei de influență creștină, desi sunt rare și conțin referințe scurte, confirmă existența istorică a unei figuri numite Isus, care a avut un impact suficient de mare pentru a atrage atenția istoricilor și oficialilor romani. Am, deci, surse multiple și convingătoare care să-mi alunge îndoiala referitoare la existența istorică a lui Isus. Iată primul temei de care am avut nevoie în demersul căutării mele. De acum pot spera că drumul către Isus al meu a trecut de prima răscruce. Dar mai vin și altele.

Cum a trăit Isus? Ce pot afla despre viața Lui citind din Evangheliile sinoptice (Matei, Marcu și Luca)? Spuneam că prima și ce mai importantă sursă de documentare, pe care noi, modernii și postmodernii, o avem despre viața și răstignierea lui Hrisots o găsim în textele evanghelice. Aceste texte surprind atât dimensiunea umană, cât și cea divină a existenței Sale. Dimensiunea umană a lui Isus este prima asupra căreia vreau să zăbovesc, căci cea din urmă, deși importantă mai ales în ordinea edificării credinței creștine, solicită, spuneam, mai mult decât o simplă curiozitate de timp intelectual. Din dubla cetățenie a lui Isus, cea dintâi, îmi este mie, accesibilă și devine far călăuzitor al celeia din urmă. Am citit Evangheliile lui Matei, Marcu și Luca, însă lectura mea, admit cu totală sinceritate, nu a avut dublajul permanent al credinței ferme. Expresia relatată de Marcu 9:24  - Cred, Doamne, ajută necredinței mele! – m-a însoțit ca o umbră difuză pe parcursul întregii lecturi din textele Noului Testament, dar nu ca semn al neputinței, ci al unei autentice trăiri de credință și îndoială, de lumină și penumbră. Expresia aceasta servește și ca motto al cărții lui Nicolae Steimhardt, Jurnalul fericirii, iar acest fapt m-a liniștit. Dacă el, Nicoale Steinhardt, infinit mai dumirit, mai așezat și mai rodnic în materie de credință decât aș putea fi eu vreodată, s-a regăsit în aceste cuvinte, atunci eu, un biet muritor, sunt cu atât mai îndreptățit a mă așeza sub oblăduirea lor. Tăciunii credinței mele mocnesc fără a se stinge niciodată cu totul. În mine zace un Petru, cel dintâi credincios, dar mai ales un Toma care nu crede până nu vede. Nu sunt - vai mie! – din categoria celor cu adevărat fericiți care nu au văzut și au crezut. (Ioan 20:29)

Am citit despre Nașterea miraculoasă a lui Hrisots, conceput prin Duhul Sfânt și născut din Fecioara Maria în Betleem, așa cum este ea relatată de Matei și Luca, ca despre un text cu virtuți ficționale, căci, la fel, admit că mi-ar fi nespus de comod să invoc actul credinței pentru a mă arăta pe deplin convins de neobișnuitul, de suprafirescul unui act al nașterii care suspendă legile biologicului uman, însă procedând așa, aș abdica în fața pricipiului sincerității și nu aș mai fi vrednic să-L caut pe acela care, ca nimei altul până la El, a cerut, pentru a-l urma, recunoașterea propriilor slăbiciuni. A mă preface că înțeleg sau că accept fără rezerve ceea ce îmi depășește rațiunea ar însemna să construiesc o credință fragilă, clădită nu pe căutare autentică, ci pe o comoditate intelectuală care ocolește întrebările esențiale. Tocmai de aceea, lectura acestor texte mă provoacă să nu mă grăbesc, să nu caut certitudini facile, ci să pătrund mai adânc în misterul pe care ele îl sugerează ca primă condiție, poate, a situării umane în aria radiantă a misterului hristic, cel mai sublim din câte există. Nu pot să-l caut pe Hristos fără să-mi recunosc limitele: slăbiciunea de a nu înțelege totul, îndoiala care mă încearcă și dorința de a vedea dincolo de aparențe. Este acesta, poate, primul pas către ceea ce El însuși a cerut – o inimă deschisă, capabilă să accepte că adevărul nu este întotdeauna evident și că uneori este nevoie să pășim în penumbra bulversantă a credinței pentru a găsi lumina.

Astfel, Nașterea lui Hristos, mai mult decât o relatare de început, este un punct de plecare pentru căutarea mea. Nu pot să-i înțeleg pe deplin sensul, dar pot să continui să-L caut pe Acela care, născut într-o iesle, a răsturnat întreaga ordine a lumii, chemându-ne nu la certitudini ușoare, ci la curajul de a crede și de a iubi necondiționat.

Din relatările evanghelice citesc despre copilăria lui Isus, despre anii formării Lui până la vârsta de 12 ani, apoi, ca într-un salt peste timp, ajung la acel moment al vieții Sale, cel mai important de altfel, care îmi vorbește într-un limbaj uluitor de frumos despre viața publică a lui Isus și, în cele din urmă, despre punctul culminant al parcursului Său prin lume, răstignirea. Această discontinuitate aparentă, acel gol din anii tinereții lui Isus, a stârnit de-a lungul secolelor curiozitatea credincioșilor și cercetătorilor deopotrivă. Este ca și cum Scriptura ar fi lăsat în mod deliberat un spațiu alb, un mister, care să ne provoace să contemplăm mai adânc semnificația vieții lui Isus nu doar ca om, ci și ca Mesia. Când ajungem la relatarea vieții sale publice, vedem un Isus matur, conștient de misiunea sa. Începe să predice cu o autoritate care uimește mulțimile, să vindece bolnavi, să mângâie sufletele zdrobite și să aducă o veste care transcende orice limită a lumii obișnuite. Isus, asumându-și în mod deplin condiția umană și fragilitatea ei, cu toate neajunsurile care decurg din acest fapt, nu a fost în posesia apriorică a înțelepciunii, ci, fiind de o condiție cu omul, a trebuit să învețe. De la cine a învățat Isus, Învățătorul cel mai blând și mai empatic din câți a cunoscut vreodată istoria umană? Maria și Iosif au fost primii Săi învățători. De la Maria, Isus ar fi învățat sensibilitatea, iubirea necondiționată și empatia. În Iosif, tâmplar tăcut și drept, probabil a văzut modelul muncii cinstite, al disciplinei și al ascultării. Viața lor simplă, dar profund credincioasă, l-a format în primii ani, oferindu-i baza umană necesară pentru misiunea Sa de mai târziu. Din dorința de înțelege cât mai bine anii formării lui Isus am căutat bibliografii suplimentare, adiacente la textele evanghelice, și am dat de o carte al cărui titlu mi-a captat atenția încă de la început: Ce a învâțat Isus de la Femei semnată de James F. Mc Grath.[12]  Pe parcursul a peste 300 de pagini, fascinant scrise și documentate la cel mai înalt nivel academic, autorul american, specialist în problematica Noului Testament, face un inventar al lecțiilor învățate de Isus de la femei. Intrigant titlu, nu-I așa? Subiacent aflăm nu doar că Isus a învățat ceva de la oameni, fapt nu tocmai de la sine înțeles în contextul excepțional al naturii Sale divine, deși, spuneam, Isus, a fost deopotrivă om, ci prezumăm, împreună cu autorul cărții, că a învățat ceva de la femei. Acest fapt, permiteți-mi să remarc, este întru totul extraordinar. Spunând acest lucru nu minimalizez nicidecum importanța femeilor și aportul lor paideic, ci excepționala atitudine a lui Isus în raport cu femeile. Ce vreau să spun? Societatea în care a trăit Isus, în Palestina secolului I, era profund patriarhală. Aceasta însemna că bărbații dețineau puterea și controlul asupra majorității aspectelor vieții sociale, religioase și economice, iar femeile aveau un statut secundar. Normele culturale, religioase și legale impuneau limitări stricte asupra rolului și locului femeilor în societate. În societatea patriarhală iudaică, bărbații erau capii familiilor și aveau autoritate deplină asupra femeilor, copiilor și sclavilor. Femeile erau considerate parte a gospodăriei bărbatului și aveau puține drepturi legale sau sociale independente. Rolul lor principal era de soții și mame, iar autoritatea le era limitată la treburile casnice. În contextul religios, femeile aveau un statut inferior.[13] Deși participau la viața religioasă, ele erau separate de bărbați în sinagogă și aveau acces limitat la ritualurile religioase. Doar bărbații erau obligați să participe la pelerinaje religioase, să studieze Legea și să ofere sacrificii la Templu. Învățarea Torei era considerată în principal o activitate rezervată bărbaților. Unele școli rabinice chiar considerau că învățarea Torei de către femei era o risipă. Femeile aveau un statut legal subordonat. În tribunale, mărturia feminină era considerată mai puțin valoroasă decât cea a unui bărbat. De asemenea, femeile erau adesea izolate de activitățile publice și de deciziile politice. O femeie care apărea prea des în spațiile publice putea fi considerată imorală sau iresponsabilă. Ei bine, în acest context patriarhal, Isus a acordat femeilor o atenție deosebită. Nu doar prin respectul acordat, prin atenția cu care le trata de fiecare dată, ci prin deschiderea Lui deplină față de prezențele feminine ca sursă de formare, îmbogățire și edificare spirituală. Evangheliile sinoptice oferă numeroase exemple care subliniază relația remarcabilă a lui Isus cu femeile, o relație ce contrastează cu normele sociale ale vremii. Isus a demonstrat o deschidere, o compasiune și o apreciere față de femei care erau întru totul neobișnuite în contextul iudaismului din primul secol.

Maria, este, în mod firesc, cea de la care pornim în explorarea a ceea ce a învățat Isus de la femei. Influența mamei asupra copilului o precedă pe cea a oricărui alt om. Izvoarele antice, cu deosebire cele grecești, obișnuiesc să înfățișeze mamele ca pe cele care cresc copiii, iar tații ca pe educatori, însă cazul Mariei a fost, se pare, cu totul deosebit. Felul în care Isus tratează femeile ne spune ceva despre mama Lui, despre faptul că a fost crescut și educat de o mamă extraordinară.

În Evanghelia după Luca, Maria este reprezentată ca urmând poruncile din Tora, dar și supunându-se revelației divine. Ea îi oferă un exemplu parental poliform al unei femei care intercaționează direct cu divinitatea și cu Scriptura și care își asumă responsabilitatea pentru ascultarea sa. Faptul nu ar trebui disociat de accentul pus în literatura creștină timpurie pe Isus ca om care ascultă și se supune lui Dumnezeu de exemplul paradigmatic al mamei sale, care a procedat la fel[14].

Darul deosebit de a spune parabole, tot de la mama Sa l-a invățat care, ne relatează Luca 1:46-55, acorda o atenție deosebită cuvintelor. Mai tâziu, în acei ani ai vieții publice a lui Isus, parabolele au jucat un rol esențial în transmiterea învățăturilor.[15] Nu doar Maria, ci și alte femei cu care a interacționat Isus, au avut un rol semnificativ în formarea Lui. Aș spune chiar că lecțiile cardinale, cele despre înțelegerea profundă a iubirii, a iertării și a suferinței, a devotamentului și a fidelității, au fost învățate de la femei, tocmai cele care au fost trecute cu vederea de o societate care le-a redus la tăcere, tratându-le marginal. Cine a rămas alături de Isus în momentele crucificării, a suferinței îngrozitoare și a disperării Sale, în timp ce mulți dintre discipolii săi bărbați fugiseră? Relatările lui Matei 27:55-56, Marcu 15:40-41 și Luca 23:49 stau mărturie a devotamentului feminin.

De la ce alte femei, în afara mamei lui, a învățat Isus? Din întâlnirea cu femeia păcătoasă (Luca 7. 36-50) care i-a spălat picioarele cu lacrimi, a învățat că, uneori, iubirea se exprimă cel mai bine prin gesturi tăcute, că iertarea nu este un privilegiu al celor puternici, ci o necesitate pentru cei care cunosc adâncimile suferinței. Prin curajul ei de a se apropia, deși stigmatizată de lume, Isus a înțeles că inima omului, atunci când este sinceră, poate trece dincolo de orice bariere. De la femeia cananeeancă (Matei 15: 21-18) care i-a cerut vindecare pentru fiica sa, a învățat stăruința credinței. Deși inițial respinsă, această mamă a refuzat să cedeze, iar determinarea ei a fost o lecție despre puterea iubirii neobosite. Isus a văzut în ochii ei reflecția unei lumi care nu renunță, a unui suflet care crede dincolo de limitele impuse de oameni sau tradiții. Maria Magdalena, cea eliberată de povara demonilor (Luca 8:1-3), a devenit pentru El o lecție vie despre transformare. În viața ei a văzut cum harul poate schimba un suflet zdrobit într-o ființă nouă, capabilă de devotament și curaj. Lângă cruce, când mulți dintre ucenici fugiseră, Maria Magdalena și alte femei au rămas. Din acest gest de fidelitate absolută, Isus a învățat că iubirea adevărată nu pleacă nici în fața fricii, nici a durerii. De la femeia care a atins haina Lui pentru a se vindeca (Matei 9:20-22 și Marcu 5:25-34), Isus a învățat taina credinței discrete. Nu a fost nevoie de cuvinte; atingerea aceea a fost suficientă pentru a arăta că speranța nu cere permisiunea de a se manifesta, că este un gest simplu, dar plin de putere. Femeile nu au fost doar martore ale misiunii lui Isus, ci și oglinzi în care El a văzut reflectate lecții de curaj, credință și iubire fără margini. Biserica, cu deosebire cea ortodoxă, ar trebui, la o recitire atentă a textelor evanghelice, să-și revizuiască atitudinea față de femei. Din păcate Apostolul Pavel (Corinteni 14:34-35, Efeseni 5:22-24) a contribuit la o întemeiere a unui fel de misogisim nejustificat, deși există nuanțări și înțelegeri  diferite în lectura textelor paulinice.

Isus nu a învățat, desigur, doar de la femei, deși am vazut cât de mare a fost înrăuirirea lor asupra Lui. El a învățat, cu o formidabilă deschidere, de la toți cei din proximitatea Sa. De la bărbați, de la copii și chiar din tăcerea naturii, Isus a extras lecții care au îmbogățit misiunea Sa pământească. Cu o inimă plină de iubire și o minte deschisă, El a învățat nu doar din cuvintele sau acțiunile celor din jur, ci și din ceea ce nu era spus – din fricile, dorințele și frământările pe care le descifra în sufletele oamenilor. De la Ioan Botezătorul, Isus a învățat curajul de a proclama adevărul fără teama consecințelor. Întâlnirea cu acest profet aspru și devotat i-a întărit misiunea de a chema lumea la pocăință, dar i-a arătat și puterea unei vieți trăite în slujba unei cauze mai înalte. Umilința autentică a lui Ioan m-a impresionat, el a recunoscut că rolul său este doar de a pregăti calea pentru Isus și că „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3:30). Acest exemplu de smerenie a completat mesajul lui Isus despre slujirea celorlalți. Citiți, cu tihnă, vă rog, textele evanghelice, ele ne oferă imaginea Fiului lui Dumnezeu și lectura, chiar însoțită de îndoială, chiar percepută, în primă instanță, ca text ficțional al antichității din zorii primului secol creștin, va avea rolul ei, acela de a ne deschide gândirea și inima spre realități îndepărtate de noi, realități ce par neverosimile. Continuând lectura și având în subsidiarul ei un amestec permanent de curiozitate, suprindere, uluire și îndoială, am aflat cum de la apostolii Săi, Isus a învățat profunzimea și complexitatea naturii umane. În Petru a descoperit forța credinței (Matei 16:16), dar și fragilitatea omului prins în mrejele fricii. În Iuda Iscarioteanul a văzut durerea trădării (Matei 26:50), dar și chemarea iertării, chiar și în fața celui care te respinge. În Ioan, ucenicul iubit, a găsit un devotament care i-a oglindit propria iubire nemărginită pentru omenire. (Ioan 19:26-27). De la copiii care se înghesuiau să fie aproape de El, Isus a învățat puritatea inimii și sinceritatea unei credințe lipsite de îndoială. Lăsați copiii să vină la Mine (Luca 18:16) nu a fost doar o chemare pentru cei mici, ci și un testament despre frumusețea inocenței și despre cum fiecare suflet, indiferent de vârstă, are un loc în Împărăția lui Dumnezeu. Din întâlnirea cu Pilat, guvernatorul roman, Isus a învățat cât de slabă poate fi puterea lumească atunci când este lipsită de principii. Pilat, simbol al autorității umane, a arătat cum frica și presiunea mulțimii pot corupe chiar și cea mai mare funcție de conducere. În final, din tăcerea naturii și din frumusețea creației, Isus a văzut semnele grăitoare ale Tatălui Ceresc. Crinii câmpului, păsările cerului, semințele care rodeau pământul (Matei 6:28-30) – toate acestea i-au oferit lecții despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, despre renaștere și despre armonia care poate exista în lume atunci când omul se conectează cu Creatorul. Astfel, viața lui Isus a fost un continuu schimb de învățături, în care fiecare persoană și fiecare situație au contribuit la împlinirea misiunii Sale. El a învățat, pentru ca noi, la rândul nostru, să putem învăța din exemplul dat.

Ajuns în acest punct el expozeului meu nu pot să nu invoc cartea călugărului augustinian Thoma a Kempis, Imitatio Christi,  scrisă la început de secol XV. Este una dintre cele mai citite și traduse cărți creștine, după Biblie. Multe secole până la noi a servit, deopotrivă laicilor și oamenilor monastici, drept ghid existențial și îndreptar de credință. Pentru noi, cei de azi, impactul va fi, cu siguranță altul. Nu este o carte unanim aplaudată[16]. Am citit-o, inițial în germană[17], în perioada studenției mele din Köln, ca pe o carte de pedagogie neconvențională. Cartea, tradusă și în limba română[18], este, în cele din urmă, reductibilă la îndemnul de a imita, cu pietate, atitudinea lui Christos. Mărturisesc onest, nu îmi reușește întru totul acest lucru, însă eu, neînțelegând pe de-a întregul geometria virtuților creștine, nu sunt un model de credință, ci, în cel mai bun caz, de consecvență a dorinței de a înțelege.    

În pofida excepționalismului Său, Isus nu a fost scutit de înfrângeri sau dezamăgiri. Mai ales în perioada vieții Sale publice a cunoscut întristarea, dezamăgirea și eșecul. Dezamăgire și eșec? Da, ambele, deopotrivă cu triumful sublim, au fost parte a vieții Sale pământești. Am ridicat sprâncena când, dorind să găsesc bibliografie adițională, am dat de cartea lui Mauro Orsatti, Eșecurile lui Isus[19]. Nu voi face aici inventarul dezamăgirilor sau eșesurilor lui Hrist. Ele, deși nenumite ca atare, sunt relatate în Evanghelii. Voi spune doar că de-a lungul vieții Sale publice, Isus s-a confruntat cu numeroase dezamăgiri. A predicat Împărăția lui Dumnezeu, dar a văzut cum mulți dintre cei care îl ascultau l-au abandonat când cuvintele sale li s-au părut prea grele. A făcut minuni, dar s-a izbit de scepticismul fariseilor și al cărturarilor. Chiar și în mijlocul celor doisprezece ucenici, cei mai apropiați de El, a cunoscut fragilitatea umană: Petru, cel care a jurat loialitate, L-a renegat; Iuda, unul dintre cei aleși, L-a trădat pentru treizeci de arginți. Răstignirea, care părea o înfrângere finală, se dovedește a fi biruința supremă. Prin cruce, Isus nu doar că salvează lumea, dar și redefinește natura victoriei: nu ca pe o dominație asupra celorlalți, ci ca pe o supunere totală în numele iubirii, o dăruire de sine nemaiîntâlnită până atunci în istorie. Acest eșec, această prăbușire a tot ceea ce construise, devine, paradoxal, cheia întregii Sale misiuni. În deznădejdea crucii, în strigătul „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46), Isus se află în solidaritate absolută cu suferința umană. Este momentul în care Dumnezeu, prin Fiul Său, coboară în cele mai adânci abisuri ale durerii omenești.

Am vorbit până acum de calitatea umană a lui Hristos. Voi încerca, cu modestele mele priceperi, să vorbesc și despre dumnezeirea Sa căci altfel efortul de a-l contura pe Isus-ul meu nu ar fi întreg. Ce misiune delicată, câtă subtilitate și fler teologic este necesar pentru un asemenea demers! Sursa primară a documentării mele au constituit-o, la fel, ca până acum, textele evanghelice, însă pe lângă acestea, pentru o mai adâncă înțelegere am apelat, pe lângă cartea lui Brant Pitre[20], la nimeni altul deccât Lev Tolstoi. Cartea sa, Evanghelia pe scurt[21], controversată și provocatoare, m-a ajutat. Isus a fost, spuneam, deopotrivă, uman și divin, iar acest amestec ontologic, această alcătuire ființială, este unică, scandaloasă din punct de vedere logic, perplexă și uluitoare sub toate amănuntele. Această dualitate, în care umanitatea și dumnezeirea se împletesc fără să se anuleze una pe cealaltă, reprezintă esența misterului creștin. Cum poate un om, supus foamei, oboselii, lacrimilor și suferinței, să fie în același timp Dumnezeu atotputernic, izvorul vieții și al iubirii nesfârșite? Este o întrebare care depășește logica umană. Lucian Blaga, vorbind despre dualitatea ontologică a lui Isus, a invocat o logică aparte, pe care a numit-o dogmatică[22], deși ea nu are nimic în comun cu înșelesul religios al dogmei creștine. Nu voi intra în amănunte, deși, sub raport filosofic, analiza antinomiilor logice este fascinantă. Întocmai acest punct, când sunt atinse limitele rațiunii pure, vorbind în termeni kantieni, când intelectul abdică, declarându-și neputința în fața paradoxului, este necesară credința. Dar să revin, spunând că textele evanghelice oferă numeroase indicii ale acestei alcătuiri paradoxale. În umanitatea Sa, Isus a trăit experiențe comune: a fost obosit (Ioan 4:6), a simțit foamea (Matei 4:2), a plâns (Ioan 11:35). Dar în același timp, învățăturile și faptele Sale dezvăluie o putere divină de neegalat. El iartă păcatele, un atribut rezervat doar lui Dumnezeu (Marcu 2:5-7), liniștește furtuna cu un singur cuvânt (Marcu 4:39) și învie morții (Ioan 11:43-44). Isus nu a ascuns niciodată această natură divină, dar a prezentat-o cu o delicatețe care să respecte libertatea celor care îl urmau. În afirmația „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30), El proclama o unitate de esență cu Dumnezeu, o declarație care i-a adus, în cele din urmă, acuzații de blasfemie. În același timp, în rugăciunea din Grădina Ghetsimani, vedem un Isus care își asumă cu toată umanitatea slăbiciunea și spaima, dar care rămâne perfect supus voinței divine: „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22:42). Un alt moment esențial care subliniază această dublă natură este Schimbarea la Față (Matei 17:1-8). Acolo, pe munte, Isus își dezvăluie gloria divină în fața ucenicilor, arătând că, dincolo de înfățișarea omenească, El este lumina veșnică a lui Dumnezeu. În această revelație, vedem strălucirea Dumnezeirii Sale, dar și dragostea care îl determină să rămână printre oameni, acceptând suferința și crucea. Învierea este momentul culminant al dumnezeirii lui Isus. Prin înfrângerea morții, El dovedește că nu este supus legilor firii, ci că le transcende. Dar chiar și în Înviere, umanitatea Sa rămâne vizibilă. El le arată ucenicilor rănile Sale (Ioan 20:27), confirmând că Cel care a înviat este același Isus care a pătimit pe cruce. Acest scandal logic – al unui Dumnezeu care devine om fără să înceteze să fie Dumnezeu – reprezintă esența credinței creștine. Este paradoxul iubirii absolute: Dumnezeu coboară la nivelul nostru, pentru ca noi să putem urca la El. A-l înțelege pe deplin înseamnă a accepta și a admite, fără rezerve, dubla cetățenie de care, unic și irepetabil, s-a bucurat Isus. Cum mă raportez eu la dualitatea ființei Sale, dar mai ales la momentul înalt al Invierii? Cu îndoială și credință deopotrivă, cu umire și perplexitate, cu dorința de a-L iubi, de a-L integra în metabolismul intim al convingerilor mele. Mă raportez la acest moment ca la un mister care îmi depășește rațiunea, dar care îmi atrage inima. Îndoiala nu mă părăsește complet. Sunt prins în mrejele ei, captiv între dorința de a crede și nevoia de a înțelege. Acest balans între îndoială și credință, este locul în care Îl caut cel mai intens pe Isus, dar mi-l amintesc pe Toma, care a cerut să vadă rănile pentru a crede (Ioan 20:24-29) și găsesc în povestea lui o mângâiere: chiar și cei care se îndoiesc pot fi primiți în iubirea fără margini a lui Hristos.

Mi-l amintesc pe prințul Mîșkin și nu rezist tentației de a nu vedea în el, ca atâția alții,  pe  hristul ficțional al lui Dostoievski. Mîșkin este un personaj de o bunătate desăvârșită, lipsit de orice interes egoist. În ciuda statutului său nobiliar, el trăiește modest, acceptând suferințele vieții fără resentimente, el iubește pe toată lumea, chiar și pe cei care îl disprețuiesc sau îl exploatează cu mârșăvie. E blând și umil până la anularea de sine, e un suflet care pare să trăiască dincolo de logica lumii, într-o dimensiune a iubirii necondiționate și a jertfei de sine. Prințul Mîșkin nu doar că nu se apără împotriva răutății sau a ipocriziei celor din jur, ci le întâmpină cu o seninătate care sfidează orice așteptare. În această blândețe dezarmantă văd - iar aici consonez perfect cu textul lui Gabriel Liiceanu[23] -  lumina iubirii lui Hristos, Cel care a îndurat batjocura și suferința fără a răspunde cu aceeași monedă, alegând în schimb să ierte, să iubească și să înțeleagă. Mîșkin nu este însă un salvator triumfător. Spre deosebire de Isus, a cărui jertfă culminează în Înviere, Mîșkin este captiv în logica frântă a condiției umane. El nu poate schimba lumea din jurul său, nu poate vindeca pe deplin sufletele rănite ale celor care îl înconjoară. În încercarea sa de a iubi fără condiții, el devine un străin într-o societate care nu știe ce să facă cu bunătatea sa nefirească. Ceea ce fascinează la Mîșkin este tocmai această înfrângere aparentă. El nu are armele lumești ale puterii, nu știe să manipuleze sau să joace jocurile sociale. În schimb, își trăiește viața ca pe o jertfă continuă, iubind pe Nastașa Filippovna chiar și atunci când dragostea lui este respinsă și umilită, întinzând o mână prietenească lui Rogojin chiar și în fața ostilității acestuia. Mîșkin iubește până la capăt, chiar dacă iubirea lui nu este înțeleasă și, uneori, nici măcar binevenită ori luată, de-a dreptul în derâdere și batjocură. Această iubire necondiționată, care pare să încline spre absurd, este ceea ce îl leagă pe Mîșkin de Hristos. Dar, în același timp, tocmai aici se manifestă diferența: în timp ce Hristos transcende suferința, Mîșkin este copleșit de ea. El este un om al durerii, un "idiot" într-o lume care nu știe să prețuiască darurile spirituale pe care el le oferă cu nesfârșit de multă generozitate.

Dostoievski, prin formidabilul său personaj, conturat cu o maiestrie lietarară greu de egalat, poate doar de Tolstoi sau de Shakespeare, reușește să creeze nu doar un individ, ci o paradigmă a umanității. Personajul Mîșkin transcende logica unei figuri ficționale, devenind un fel de oglindă în care cititorii își pot recunoaște propriile contradicții, aspirații și slăbiciuni. Autorul rus a ilustrat un om cu adevărat frumos, adică un personaj care trăiește conform idealurilor creștine într-o lume profund imperfectă. Prințul Mîșkin reprezintă o încercare de a testa dacă un ideal hristic poate supraviețui în realitatea umană. Vă las, desigur, libertatea de a conchide pe măsura convingerilor voastre!

Eu nu pot fi un Mîșkin, ci mai degrabă fiul din parabola[24] lui Isus care rătăcește – vai! - iar și iar, prins între dorința de a înțelege și incapacitatea de a crede neabătut până la capăt, între chemarea înaltă a unui ideal și povara totuși firească a propriilor slăbiciuni. Idioțenia mea nu este o lipsă de înțelegere, nici absența unei sensibilități morale, ci este dată de incapacitatea de a urma in totum exemplul binelui așa cum mi-a fost întruchipat de cel mai empatic om din istoria umanității. Între ceea ce văd că ar trebui să fiu și realitatea dezamăgitoare a ceea ce sunt este o prăpastie, un drum a cărui distanță poate fi, daca nu pe de-a întregul anulată, atunci, pe cât mai mult posibil, micșorată. Am de șlefuit bucata de suflet cu care m-a îzestrat Dumnzeu la naștere pănă ce în transparența ei îmi voi oglindi propriul chip, al omului care a învâțat că a crede se poate așeza, ca o blândă mântuire, în prelungirea a ceea ce nu poate fi înțeles cu mijloacele rațiunii pure.

Isus este singurul om capabil să trăiască în deplin acord cu exigența cristalină a proprilor învățături. Nimeni, în afara Lui, nu a putut atinge un asemenea grad al excelenței morale, nimeni în toată istoria umanității nu a fost mai solidar cu fragilitatea ființei noastre și cu întreaga noastră condiție, cu luminile și penumbrele care ne alcătuiesc. Hulit și batjocorit de cei mai mulți contemporani ai săi, adorat și urmat doar de o neputincioasă minoritate, scuipat, bătut, umilit în cel mai josnic mod și, în cele din urmă, răstignit, a ales să răspundă nu cu asprimea celui care se putea răzbuna, ci cu o nemaiîntâlnită dragoste. Ne-a iertat fără a impune condiții, ba mai mult și-a rugat Tatăl, pe însuși Dumnezeu, să ne ierte. Nu a cerut nimic pentru sine, ci ne-a dat un îndemn - cel mai înalt și mai frumos din câte s-au rostit vreodată - acela de a ne iubi apropele ca pe noi înșine[25]. Suntem noi, oamenii, capabili să-l punem în aplicare?

„În Isus, Dumnezeu devine prietenul nostru. El nu ne privește doar ca pe niște creaturi imperfecte care trebuie corectate, ci ca pe niște prieteni care trebuie salvați. Dragostea Lui nu este doar compasiune, ci o dorință profundă de a ne aduce aproape de El, așa cum un prieten adevărat își dorește să împartă totul cu cei dragi.”[26]

„Despre Isus nu știu să spun decât atât: e ființa care a suferit cel mai mult din pricina felului în care arătăm noi, oamenii. I-a păsat de noi ca nimănui pe lume. De aici și încercarea lui de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată, nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură.“[27]

Ajuns la finele expozeului meu sunt pe deplin conștient că nu am surprins imaginea întreagă a chipului lui Isus. Pretențiile mele au fost mult mai modeste. Am vrut doar, folosindu-mă de câteva propte de înțelegere oferite de alții, să ajung la un Isus al meu, încercând să răspund dragostei Lui cu dragostea mea, fragilă, neputincioasă și umilă. Isus-ul meu este cel care umblă cu mine în întuneric și mă asistă cu o iubire nesfârșit de mare. Nu sunt capabil să-mi iubesc semenii, deopotrivă pe cei buni și ticăloși, pe toți fără excepție, așa cum m-a îndemnat El, dar pot, activându-mi resursele de afecțiune și bunătate, să nu premeditez răul, să nu judec pripit, să nu-i reduc pe oameni la greșelile lor, amintindu-mi de povara ascunsă și lupta nevazută a fiecăruia.  Nu sunt capabil să iubesc cu măreția lui Hristos, dar pot, cu micimea ființei mele, să refuz să urăsc. Isus-ul meu conține în făptura sa - umilă, blândă și iertătoare - zarea frumoasă a unei umanități în care eu, cu scepticimsul și penumbrele mele agnostice, nu voi păși niciodată, dar lumina acelei îndepărtate zări ajunge până la mine, învăluindu-mă neobosit cu mireasma ei.

 [1] Karl Jaspers, Oameni de însemnătate crucială: Socrate, Buddha, Confucius, Isus, Editura Paideia, 1995

[2] Matei 16:13-16; Marcu 8: 27-29; Luca 9: 18-20

[3] În context biblic, termenul sinoptic este folosit pentru a descrie Evangheliile după Matei, Marcu și Luca, deoarece ele prezintă viața și învățăturile lui Isus Hristos dintr-o perspectivă similară și pot fi comparate ușor una cu cealaltă. Cuvântul sinoptic provine din greaca veche, din cuvântul „synopsis”, care înseamnă „privire de ansamblu” sau „vedere împreună” (syn- = „împreună” și opsis = „vedere”).

[4] Gabriel Liiceanu, Isus al meu, Editura Humanitas, 2020

[5] Dubito ergo cogito. Cogito ergo sum. Intregul demers este formulat de René Descartes în lucrarea sa „Meditații despre filozofia primă” Meditationes de Prima Philosophia, apărută în anul 1641

[6] Brant Pitre, Fiul lui Dumnezeu? Pledorie pentru Isus, Editura Humanitas, 2017

[7] Clement Romanul, Ignație al Antiohiei, Irineu de Lyon, Tertulian, Origen, Ciprian al Cartaginei sunt cei mai cunoscuți din perioada timpurie a creștinismului.

[8] Brant Pitre, Fiul lui Dumnezeu? Pledorie pentru Isus, Editura Humanitas, 2017, pag. 101-122

[9] Evangheliile apocrife – relatări ale lui Petru, Iuda sau Toma -   merită și ele menționate chiar dacă sunt considerate pierdute sau non-canonice.

[10] Ibid. Op cit. pag. 86 - 95

[11] Talmudul este una dintre cele mai importante lucrari religioase si juridice ale iudaismului. O colectie vasta de traditii, comentari și relatari rabinice considerata ca fundament al gandirii iudaice post-biblice.

[12] James F.McGrath, Ce a învățat Isus de la femei, Editura Humanitas, 2023

[13] Ibid. Op. Cit. pag. 13 - 28

[14] Ibid. Op. Cit. pag. 44

[15] Merită cittă cartea lui Andrei Plesu, Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, 2024 – pentru o înțelegere nuanțată a rostului parabolelor în transmiterea învățăturilor hritice.

[16] Sfântul Ignație Briancianinov, teolog rus, o consideră o adevărată erezie și recomandă preoților să o pună pe foc. Constestatrii ei sunt de găsit și în rândul unor teologi catoloci sau protestanți.

[17] Thomas von Kempis, Nachfolge Christi, Benzinger Verlag,  1995

[18] Urmarea lui Hristos. Editura Bunavestire, 1997, reeditare a traducerii lui Gavril Munteanu.

[19] Mauro Orsatti, Eșecurile lui Isus, Presa Universitară Clujeană, 2022

[20] Brant Pitre, Fiul lui Dumnezeu? Pledorie pentru Isus, Editura Humanitas, pag. 159 - 178

[21] Lev Tolstoi, Evanghelia pe scurt, Editura Humanitas, 2021, pag 37 - 164

[22] Lucian Blaga, Eonul Dogmatic, Editura Humanitas, 1993, pag. 21

[23] Gabriel Liiceanu, Isus al meu, Editura Humanitas, 2020, pag. 88

[24] Luca 15: 11-32

[25] Indemnul lui Isus apare relatat în toate cele trei Evanghelii sinoptice (Matei 22: 37-39, Marcu 12: 30-31, Luca 10:27, dar si in Galateni 5:14 sau Romani 13:9

[26] C.S. Lewis, Creștinism, pur si simplu, Editura Humanitas, 2023, pag. 27

[27] Gabriel Liiceanu, Isus al meu, Editura Humanitas, pag. 95