Povestea Ninei Moica

Vă invităm să citiți un fragment din volumul „Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica”, Alin Mureșan, Clara Mareș (editori), apărut de curând la Editura Polirom, cu un cuvânt‑înainte de Ruxandra Cesereanu.

„Doamna Nina Moica este – un avantaj al cărții – o povestitoare dăruită și dăruitoare, care știe să narativizeze scenele din Gulag și să le descrie amănunțit. Hrănirea, spălarea, somnul, vestimentația, anchetele, prieteniile, coafura, sărbătorile religioase, bolile, nevoile fiziologice, tensiunile și înfruntările, discuțiile, crizele – toate acestea sunt relatate pas cu pas, ca într-un studiu microscopic de caz. Cine vrea să cunoască, zi de zi, viața unei deținute politice la tinerețe o poate face în mod real citind această carte plină de nuanțe și portrete, cu scene din detenție, care narează sub lupă viața în Gulagul românesc. Nu e doar viața Ninei Moica. La fel de importantă este și viața celorlalte femei întâlnite în închisori – fie ele prietene sau străine –, devenite surate în Gulag.” (Ruxandra Cesereanu)

FRAGMENT

A.M.: Ați fost vreodată pedepsită?

N.M.: Am fost pedepsită la Arad. Lucram la atelier și trebuia să aducem apă de la cișmeaua din curte, din fața atelierelor. Atelierele aveau geamurile vopsite 3/4, deci noi la înălțimea noastră nu vedeam afară. Trebuia să ieșim cu căldările, să luăm apă ca să punem în jgheabul pe care-l aveam în atelierul unde înmuiam răchita. Eram în atelier și țin minte că la geamul care dădea spre curte era o găurică, căzuse varul sau îl zgâriase cineva. Uitându-mă pe acolo – nu știu cum de am putut, trebuie să fi fost doar noi deținutele în atelier – am văzut‑o pe Iuliana Holicsko, cu care stătusem la Securitate. Am bătut în geam să mă vadă și să o văd. N-am reușit. Ea nu m-a văzut, dar m-a văzut gardianca, m-a raportat și m-a pedepsit. Și pentru asta am făcut o zi sau trei de izolator. Pentru toate prostiile găseau motive să te pedepsească. Acum, ce avea dacă o vedeam?

A.M.: Cum arăta izolatorul?

N.M.: Era o încăpere mică, de o persoană, cât bagi un om. Poate mai pătrățoasă puțin.

A.M.: Era ceva înăuntru?

N.M.: Îți scoteau patul și ți-l dădeau seara la culcare. Izolatoarele sunt asemănătoare. Dar erau unele cât se poate de severe, în care erau lanțuri și „minunea” aia pe centru de care se fixa lanțul, ca să nu te poți mișca în voie. Diverse. În altele turnau apă pe jos ca să-ți înghețe picioarele de frig sau să dormi direct pe ciment. S-a întâmplat la Sighet, la Gherla și la alte închisori. Cât se putea să fie de rău.

A.M.: Regimul alimentar era modificat sau era același?

N.M.: În general era mâncare o dată la trei zile, între timp îți dădeau ceva apă. Salteaua scoasă, patul scos.

A.M.: Mai țineți dacă ați avut mâncare la trei zile?

N.M.: Eu nu mai țin minte dacă am stat o zi sau trei! În orice caz știu că mi-era cam foame, dar foame mi-era mereu. Și salteaua mi-au scos-o ziua, mi-au adus-o seara. Erau unele care au făcut multă izolare, cum era Mărioara Bulinschi, cu care am stat la Arad. Era recunoscută. Lua vina asupra ei pentru multe deținute. A fost foarte curajoasă. De prin Vatra Dornei – Ciocănești, de prin zona aia era. Nu mai știu nimic despre ea, atât aș fi vrut să aflu despre ea... Era prietenă cu Nuți Boeru, originară tot de undeva din Satu Mare – Baia Mare. Și aia era la fel, dar, din câte țin minte, a murit. Cu ele am stat la Arad.

A.M.: Acestea le-ați aflat ulterior?

N.M.: Am stat cu ele la Arad și oricine a pomenit numele lor a povestit despre asta. Și cu Nuți Boeru am stat la Oradea atunci când ne-au dus pe celular.

A.M.: Aveați vreun mod de a ști cum trece timpul, știați în ce zi sunteți?

N.M.: Încercam să mai păstrăm că azi e luni, mâine-i marți, nu știam care e data exactă, că-i mai sau septembrie... Paștile v-am spus că știam a-l calcula pe degete. Erau două metode învățate de pe la măicuțe și de la deținutele vechi. Bănuiesc că și călugării știu metodele. Eu le-am știut pe amândouă și le-am uitat. Mi-e ciudă! Dacă penitenciarele erau pe lângă orașe, se mai auzeau clopotele. Mai știam că e vecernie, că e slujbă de duminică. Deduceam și noi.

A.M.: Se întâmpla asta în Arad oare? Era cât de cât în oraș?

N.M.: În Arad nu țin minte, în Oradea țin minte. Eram foarte central „cazați”. Când am fost la un eveniment acolo, le-am spus că am locuit și în Oradea fără buletin (râde – n.m.) Râdeau cei din sală.

A.M.: Ați știut când ați împlinit cei 18 ani?

N.M.: Da. Păstrasem eu oarecum evidența. Păstrând legătura cu vecinele, mai păstram evidența zilelor, cât de cât.

A.M.: Vă aduceți aminte la ce v-ați gândit când ați făcut 18 ani în închisoare?

N.M.: Făceam calculul cât mai am de stat. Era trist, ce să mai spun. Bine, când eram singură nu știam chestia asta, dar apoi se obișnuia ca de sărbători sau de zile de naștere să ne facem câte un tort, să ne sărbătorim.

Alin MUREȘAN este licențiat în jurnalism la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, absolvent al masteratului de istorie contemporană, Universitatea din București, și doctor în istorie, Universitatea din Oradea. Cercetător și președinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană (din 2012), a lucrat timp de 13 ani la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (2007-2020), unde a fost inclusiv director general (2015-2018). Lucrări publicate: Pitești. Cronica unei sinucideri asistate (2007, 2010, 2017), Experiențe carcerale în România comunistă (coeditor, 6 vol., 2007-2013), Casa terorii. Documente privind penitenciarul Pitești (coeditor, 2009), Memorialul închisoarea Pitești (coeditor, 2018), Ultimul cuvânt. Retrăind fenomenul Pitești (2021), Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în communism (coeditor, 2022).

Clara MAREȘ este licențiată în istorie și absolventă a masteratului de relații internaționale, Universitatea din București. Cercetător, a lucrat la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (2000-2005), Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (2006-2020) și Centrul de Studii în Istorie Contemporană (din 2020). Lucrări publicate: Membrii CC al PCR. Dicționar (coautor, 2004), Nicu Steinhardt în dosarele Securității 1959-1989 (editor, 2005), Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967) (coautor, 2008), Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității (2011) și Morfologia (ne)vinovăției. Alfabetul detenției feminine în communism (coeditor, 2022).