inima hiperkinetică

Vă oferim câteva poeme din volumul „inima hiperkinetică” de Cristina Bogdan, în curs de apariție la Editura „Eikon”.

întâlnire

lui Mircea Ivănescu

nu cred într-un scaun gol

orice dialog e o șansă

de a umple golul

mâna întinsă așteaptă

răbdătoare

să fie strânsă

plutind într-un aer

cu diamante

inima nedumerită

speră să găsească

înțelesul în palpitul

celuilalt cord

să intre în rezonanță

să bată ca ceasurile

cetăților medievale

din Franța

la unison.

nu cred într-un scaun gol

ca o tăcere de piatră

peste o întrebare abia

înverzită

pe buzele tale

orice întâlnire

e mai mult decât o despărțire

și orice prăpastie

apare doar ca să-ți pună

mintea la încercare

podul e aici

puntea e aici

niciodată distanța dintre

cuvintele rostite și cele tăcute

nu ajunge să fie prea mare

dacă te așezi la timp

acolo unde ești așteptat

știind că tu ți-ai dat

întâlnire

cu cel care ești

turnat în bronzul

altui aluat.

scaunul lui

Mircea Ivănescu

e un fel de-a ajunge

„tot la ceea ce te interesează pe tine

– la tine adică –”

la mine.

depositio

lui Nicolae Steinhardt

Poezia nu e o stare de spirit,

ci un sentiment crucificat.

Iar cel care citește poezie,

un Iosif din Arimateea,

coboară strigătul de pe cruce

si-l așază în grabă

în peștera memoriilor sale.

o îmbrățișare de ceară

lui Serghei Parajanov

De mai bine de opt sute de ani,

într-o pădure din Armenia

– iată cronotopul –,

două biserici gemene își țin de frumos.

Pietrele de mormânt au crescut în jur,

ciuperci gigantice după potop,

semn că timpul are instrumentele lui

pentru a ne readuce cu picioarele pe pământ

și, la urma urmelor, cu tot trupul sub țărână.

Copacii au murit și-au înviat de câteva ori,

așa cum le stă lor bine,

ca să scape de blestemul vreascurilor de foc.

E momentul acela al zilei

când câinele își simte lupul între coaste,

iar lupul alege moartea îmblânzirii,

când dragostea se desface din tine

și-ncepe să se plimbe nestingherită

prin toți cei ce-și dorm somnul

cu mâinile încrucișate pe piept,

ciupindu-i a viață.

Prin cupola nepictată, ceruită cu albastru,

aterizează pe umerii mei cuvinte de neînțeles,

se sting la fel de repede precum fulgii,

lăsând în urmă o dâră de tămâie

și scâncetul unor povești nou-născute.

La jumătatea distanței dintre cele două biserici

un tort aniversar scânteiază în semi-întuneric,

o găleată albă în care cineva a înfipt

o mână de lumânări galbene.

Morții sunt prietenii mei,

nu contează ai cui au fost,

de ce și când au murit,

cine i-a iubit, cine i-a jelit,

cine i-a uitat, cine i-a pomenit,

imediat ce-i întâlnesc îi recunosc

și le dau o îmbrățișare de ceară,

aprinzându-le la căpătâi o lumânare,

ca și cum le-aș face focul în sobă

sau le-aș pune o sticlă cu apă fierbinte în pat,

să nu-i mai zgâlțâie frigul din subpământuri.

Nimeni nu știe ceasul și locul,

în vis ți se șoptește

nu, nu a sosit încă vremea,

însă într-o pădure din Armenia

în toiul iernii toți copacii au înflorit

și fiecare mormânt s-a desfăcut din sine însuși

ca să-ți scoată întru întâmpinare

un capăt auriu de lumânare.

Încă un an trage să moară

iar tu, în loc să-l împuști la miezul nopții,

cum te-au învățat vânătorii în copilărie,

îi ții aprinse luminile,

în toate încăperile prin care-i mai respiră timpul,

să nu care cumva să plece dincolo,

cu bezna din tine.

Pororoca

lui Gellu Naum

picătura clipei

e rotundă și grea

ca o lacrimă de marmeladă

și timpul curge invers

dinspre deltă spre mare

vinul se-ntoarce-n pahare

mesenii își ciocnesc capetele

pe deasupra bucatelor frumos aranjate

și din orice răspuns

o altă întrebare răsare

la capătul firului

centralista a făcut legătura greșit

a sunat la cineva

care nu s-a născut încă pentru tine

în viața aceasta a mea.

eclipsă totală de lună

lui Serghei Rahmaninov

 Te-ai trezit speriat

cu gândul că nu exist

că visele tale

au erodat fildeșul argintiu

din care era plămădită femeia,

căreia unii i-au spus, prin povești,

Galateea.

Culcă-te liniștit

– ți-am șoptit,

e doar o eclipsă totală de lună,

oamenii au ieșit pe străzi

să-i jerfească lui Iuno cea bună,

ca la Kalendaele romane, nu grecești,

uitând că azi sunt, de fapt, Nonaele,

iar mâine,

adevăratele serbări împărătești

Noi însă știm,

scânteietoare crăiasă,

că jertfa care ni se cere

nu mai e, de mult, sângeroasă,

deși ar fi fost mult mai simplu

să fie.

Când îți pui cuvintele pe altar

ca o ardere de tot – holókausta,

luna se-ndură și-ți promite să vie,

să ți se arate iar – și cu asta basta,

ca o iubită pitită de-un Pontifex Maximus

sub o literă dintr-o poezie.

Cristina Bogdan (n. 1976, București) este scriitoare și conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, al cărei prodecan și decan a fost în perioada 2016-2024. Specialistă în istorie și antropologie culturală (cu un doctorat în co-tutelă româno-franceză), a publicat numeroase studii în aceste domenii și a coeditat 10 volume colective, apărute în România, Franța și Germania, printre care „Regarder la Mort en face. Actes du XIX^e congrès international de l’association Danses macabres d’Europe” (2021), „Obiecte și urmele lor. Priviri istorice, povești antropologice” (2018), „Călători și călătorii. A privi, a descoperi”, vol. 1 și 2 (2016), „Patrimoine, création, culture. A l’intersection des dispositifs et des publics” (2015), „Pentru o istorie culturală a cărții și a practicilor de lectură” (2015) ș. a. m. d.. A scris „Imago mortis în cultura română veche (secolele XVII-XIX)” și „Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate” (Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, respectiv, 2016), cel de-al doilea volum fiind nominalizat la Premiile „Observator Cultural” (2017). A fost editorul-șef al revistei culturale „OPT motive”, devenită, ulterior, „Ficțiunea” (2020-2024). A publicat proză, eseuri și poezie în antologii și volume colective apărute la Editurile „Humanitas”, „Paralela 45”, „Vellant”, „Litera”, „Eikon”, „Peter Pan„ și „Cărțile Tango”. A scris eseuri pentru revistele „Dilema”, „Cultura”, „Observator cultural”, „Infinitezimal”, „OPT motive / Ficțiunea” ș. a. m. d.. În 2010 a primit titlul de „Profesor Bologna”, din partea Asociației Naționale a Studenților din România, iar în 2012 a fost unul dintre cei 5 români desemnați prin campania „Eroi locali. Pasiuni care schimbă vieți” să poarte Torța Olimpică, cu prilejul Jocurilor Olimpice din Marea Britanie.