Ioana Scoruș

Am primit de la Ioana Scoruș un fragment din cel mai recent volum „Drumul spre sine”, recent apărut la Editura „Humanitas”.

„În spațiul discret al cabinetului, acolo unde cuvintele se caută și tăcerile capătă sens, se conturează o formă de a fi. Între ascultare și interpretare, psihanaliza devine, treptat, nu doar o practică, ci o manieră de a locui lumea. Cine sunt eu? Ce să fac cu ceea ce sunt? Care este rostul meu în viață? sunt întrebările la care ajunge mai devreme sau mai târziu orice terapie. Acest jurnal de idei se naște tocmai din apropierea de ele: din tensiunea dintre gând și trăire, dintre minte și corp, dintre luciditate și iubire. Scrisă ca un drum fragmentar, săltat și viu, această „carte de steluțe“ adună reflecții despre sine, despre ceilalți și despre felul în care ne construim – sau ne pierdem – în relație. Un jurnal de idei și de traversări interioare, în care gândurile capătă uneori asprime, alteori se lasă simțite mai degrabă în corp decât în cuvinte. Prin experiențele altora și prin propria cumpănire de sine, Ioana Scoruș urmărește firul discret care leagă suferința de iubire, viața de pierdere, începutul de sfârșit. O carte despre ceea ce înseamnă să fii, să iubești și să suporți tensiunea dintre viața care se deschide și viața care se stinge”.

Plecând, luase cu el ceva ce până atunci existase în cabinetul meu și care acum, când închisesem tulburată ușa în urma sa, dispăruse. Lăsase în urmă ceva ce aș fi putut numi vid. Turul de forță al discursului său furios fusese cea mai uluitoare întrupare a unui suflet rănit pe care-mi fusese dat s-o văd și s-o aud. Însăși simpla lui prezență – ca și cum emana o forță căreia nu i te puteai împotrivi – mă așezase, dintru început, în singura postură potrivită acelui spectacol de ființă. Vibrația ei îmi indusese din prima clipă un acord, în care calibrarea pe care trebuie să o caut la întâlnirea cu fiecare nou pacient nu mai fusese necesară. Așa încât, bine instalată încă de la început, l-am lăsat să vorbească atât cât a avut nevoie, fiind atentă, până la a-mi anula răsuflarea, să nu întrerup transa în care părea că intrase, cu toate că vedeam bine că nu transă era. Încercam să-mi păstrez luciditatea, atentă nu doar la discurs, ci și la limbajul corpului – la mimică, gestică, respirație, la variațiile infinitezimale ale freamătului interior –, neputând să-mi dezlipesc privirea de pe fața lui, ai cărui ochi nu m-au privit nici măcar o clipă. Căutam să „prind” tot ce trimitea spre mine. Ca pe o scenă aflată în fața unui auditoriu scufundat în beznă, la un moment dat s-a ridicat în picioare, căci tensiunea căreia-i dăduse voie să iasă la iveală nu putea fi ținută la cota necesară rămânând așezat, lejer, în fotoliu. O asemenea tensiune avea nevoie să fie susținută de arcul încordat al trupului, cu atât mai mult cu cât aducea pe scenă propria viață. Vedeam perfecțiunea intricării trup-minte, iar asta mă uluia. Era cu adevărat pe scenă, iar spațiul acela în care se așezase era aflat la jumătatea distanței dintre lumea lui interioară și cea exterioară, iar eu eram privilegiatul martor al spectacolului. De aceea se afla aici, în cabinetul meu, și nu în altă parte. Tentația era să mă las dusă de vârtejul amețitor de cuvinte care, rostite într-o limbă care invita la levitație, părea că încifrează un discurs simbolic cu efect contrar. Mă cufundase într-o vagă stare de confuzie, în care nu știam prea bine cum să înțeleg ce transmitea cu și din toată ființa sa, dintr-un prea-plin grăitor. Atenția pe care mi-o trezise într-un grad nemaiîncercat cerea o anume așezare în raport cu inimitatea pe care – oare pentru prima oară la asemenea cote? – o scosese pe scenă. Nici asta nu mai întâlnisem. Mă obliga nu doar să văd, să aud și să încerc să înțeleg. Era acolo, în ceea ce rostea și în felul în care rostea, o invitație către alt undeva, care îmi bruia mintea neînțelegătoare. Nu știam dacă vorbea făcând sau nu abstracție de mine, căci, de la un moment dat, părea că se află singur în lumea lăuntrică pe care-o aducea la suprafață, dându-i formă prin cuvânt. Își evacua suferința, sculptând-o într-o furioasă muzică a frazelor. Nu mai întâlnisem o suferință... cântată. Cuvinte gata șlefuite..., nu tumultul cu care mă întâlnisem până la el, cu ocazia atâtor alți pacienți, rostit fragmentat, printre lacrimi, oftaturi și disperări incoerente. După aparențe, eram un mediu, nu cineva care îi înlesnise imersia în adâncul din care discursul său ieșea, acum, la suprafață. Doar că nu unui mediu îi erau adresate acele cuvinte, ci – vedeam bine –, unui om. Am ales să cred că lumea pe care-o scotea din adâncuri, o lume ce imploră să fie cunoscută și înțeleasă îmi e adresată anume mie. Forma însăși în care era rostită aștepta tocmai prezența mea. Trebuia așadar, atât cât eram în stare, să o întâmpin corespunzător. Dar cum să întâmpini corespunzător extra-ordinarul?

Am convingerea că nu poți fi un bun rostitor dacă nu ai parte de un bun ascultător. Grație meseriei mele, mi-am dovedit, în timp, că sunt un bun ascultător, dar nu am știut până la el, până la acest domn care putea face și pietrele să plângă, că pot asculta – într-o deschidere la care mă obligase cu propria-i deschidere – racordată clipă de clipă la fiecare inflexiune a vocii, la fiecare respirație, cuvânt, gest. Și, mai ales, la atâta nerostit. La fiecare interval pe care-l străbătea sufletul său ars de durere, prins în ceea ce rostea nu doar prin cuvânt, ci și prin mișcarea trupului, prin muzica lui tumultuoasă, parcă dăruindu-(mi-)se întru eliberare. Sub ochii mei uluiți făcuse o călătorie prin deșertul durerii, iar eu îl putusem însoți doar pentru că mă luase cu el. Mă conectase la ființa lui cu forța cu care doar un mare îndrăgostit este în stare să-și mute iubita, în doar o clipă, într-o altă lume.  Iar ceea ce rostea ajungea în adâncuri pe care nu mi le intuisem nici măcar în propriile-mi debordări de suferință. Discursul nimănui nu coborâse atât de adânc în mine și nu atinsese corzi pe care să le poată face să vibreze așa. Ajunsese dincolo de empatia care, de fiecare dată, mă păstrase nesmintit în granițele mele de terapeut aflat în fața pacientului, care reușește să-l însoțească fără a cădea în identificare. Așa încât, acum nu mai știam unde anume sunt, în ce spațiu intern al unei sensibilități cu totul străină de experiențele mele sufletești. Îmi efractase sistemul de apărări, instalându-se în mine cu durerea lui, pe care o trăiam de parcă era a mea. La un moment dat mi-a venit să-l opresc și să-l întreb: „Cine ești tu? De unde vii? Și ce anume vrei de la mine?”

Îmi cucerise inima de la primul gest – îmi adusese o cutie cu prăjituri. Nu am știut cum să mă port, altfel decât acceptând-o și mulțumindu-i stângace. Oamenii nu vin într-un cabinet de psihanaliză cu cadouri. Doar că ceea ce păruse a fi siguranța de sine din primele momente nu avea nicio legătură cu neputința furioasă, care curând avea să iasă pe scenă și pe care nu aveam cum s-o intuiesc. Schimbase, brusc, raportul dintre noi, aruncându-mă într-un montaigne russe amețitor. Știa că avea să fie vorba despre o singură întâlnire, nicidecum despre o terapie, așa încât se așezase în cel mai potrivit loc: cel al curtoaziei pe care un anume bun simț îl presupune. A-mi aduce prăjituri nu fusese, așadar, un gest făcut pentru mine, ci unul făcut din așa se face. De ce m-a ales, nici azi nu știu. Ce îmi era clar era că bărbatul din fața mea venea din altă parte. Și – trebuie s-o spun –, de cum a deschis gura, m-a aruncat în fascinație. Așa încât mi-a fost greu să-i fac față, cu bruma de luciditate pe care o mai aveam la dispoziție. 

Ioana Scoruș este psihoterapeut de orientare psihanalitică și scriitoare. Este specializată pe psihoterapia psihanalitică a copilului, adolescentului, adultului. Cărți publicate: „Paradoxurile psihanalizei în România” (2007, Editura „Paralela 45”), „Iubiri imperfecte” (2004, Editura „Premier”), „Povestea unei sinucideri” (2006, Editura „Albatros”), „Un an din viața Liubei B.” (2017, Editura „Trei”), „Freud Museum” (2019, Editura „Polirom”), „Ignoranță” (2022, Editura „Lebăda Neagră”), „În definitiv (convorbiri cu Ion Vianu)”, (2018, Editura „Polirom”), „Aventuri în Ţara lui Strolyx: Prima mea carte despre emoții” („Humanitas Junior”, 2020), „Nu copilul e de vină - pentru o contraetică a părintelui care știe tot” (Editura „Humanitas”, 2023). Textele sale se regăsesc și în volumele colective: „Cazuri clinice de psihiatrie” (coord. Dr. Simona Trifu, 2011. Editura Universitară), „De taină” (coord. Cristian Pătrășconiu, 2020, Editura Universității de Vest), „Suntem sănătoși la minte?” (Editura „Humanitas”, 2022), „Xenomorfii” (coord. Simona Trifu, Editura Anconeum&Analepsie, 2025). A semnat articole și cronici în revistele „Dilema veche”, „România literară”, „Convorbiri literare”, „Apostrof”, „Timpul”, „Orizont” etc.. În prezent semnează rubrica „psiho” din revista „Viața Românească”.