Critica azi

Critica literară în era singularității

Scriitor cu valențe multiple – poet, prozator, critic literar, animator cultural al Brașovului –, Adrian Lesenciuc este autorul unui proiect editorial de mare anvergură, menit să reunească studii, texte ocazionale, eseuri, diverse eboșe critice sub titlul general Critica de direcție. Dată fiind structura ei realizată prin adiționare de scrieri, am zice că această amplă lucrare n-ar trebui să se remarce prin coeziune de ansamblu, însă realitatea este că edificiul Criticii de direcție, conceput în șase volume, prezintă o deosebită coerență internă, dacă judecăm după alcătuirea primelor trei tomuri apărute, iar această constatare este susținută atât la nivel metodologic, cât și la nivelul conștiinței critice, care scrutează cu aceeași acuitate fiecare text destinat analizei, fiecare creație supusă judecății critice. Demersul autorului e temerar; el își propune să pornească o investigație pe teritoriul literaturii, respectând următorul protocol critic: în primul volum, mai general (Critica de direcție, vol. 1: Analiză vectorială, Iași: Ed. Junimea, 2021, 262 p.), exegetul brașovean inițiază un traseu vectorial „al înțelegerii parcursului literaturii române în raport cu complexitatea tensorilor din câmpul cultural autohton”; în cel de-al doilea, mai specific (Critica de direcție, vol. 2: Inelul. Mărimi scalare, Iași: Ed. Junimea, 2024, 524 p.), analizează scalar un eșantion local și temporal – poezia, proza și teatrul scriitorilor brașoveni ai ultimelor două decenii; în cel de-al treilea (Critica de direcție, vol. 3: Inelul. Deschideri vectoriale, Iași: Ed. Junimea, 2024, 324 p.) intervine, cu aceeași operație, asupra criticii și istoriei literare, eseisticii și memorialisticii brașovene; urmează ca, în proiectatele volume 4, 5 și 6, să-și îndrepte privirea către spațiul mai larg al literaturii naționale și, de aici, către orizontul elevat al literaturii universale.

Era firesc ca un proiect atât de ambițios, de scanare a literaturii române îndeosebi, în dimensiunea ei diacronică, să ridice, în primul rând, chestiunea originilor acestei literaturi. Astfel, Adrian Lesenciuc identifică zorii literaturii noastre cu apariția tipăriturilor coresiene, la jumătatea secolului al XVI-lea. Cărțile liturgice, catehetice și omiletice, imprimate între aproximativ 1559 și 1581, de către neobositul diacon-tipograf Coresi la Brașov, constituie, în opinia criticului, „lucrări întemeietoare ale literaturii române (subl. m., C.B.), nu atât prin primatul lor, cât prin așezarea limbii românești în matca ei literară” (vol. 1, p. 24). Pare că avem aici de-a face cu o concesie pe care criticul o acordă acestui spațiu cultural – având, de altfel, o istorie absolut prodigioasă, după cum însuși Adrian Lesenciuc ne demonstrează, scriind despre literatura Brașovului –, o atitudine care s-ar justifica nu atât prin intenția de a desluși cu tot dinadinsul urmele unei „opera prima” a literaturii române, în producțiile culturale ivite în orașul de la poalele Tâmpei, cât prin nevoia de a da mai multă vigoare explicației unui fenomen cultural – răspândirea imprimatelor lucrate în atelierul tipografic din cetatea sau din Șcheii Brașovului, în provinciile românești –, fenomen pe care Adrian Lesenciuc îl privește prin intermediul teoriilor relevante pentru științele comunicării, mai exact prin teoria (ispititoare) expusă de Niall Ferguson, în The Square and the Tower (2017). În lectura de acum a criticului, istoricul abia menționat poate fi înțeles astfel: apariția și circulația cărții tipărite determină aplatizarea ierarhiilor comunicaționale și preschimbarea lor în rețele; or, faptul de a deveni „cel mai important centru de traducere în limba română” a echivalat, pentru Brașovul de la mijlocul secolului al XVI-lea, cu transformarea sa în „nodul central al rețelei” și a deschis calea pentru ca „o viitoare ierarhie” în difuzarea cunoașterii să se constituie, pe măsură ce începeau să se dezvolte noi centre tipografice, în teritoriile românești. Fenomenul acesta, alimentat timp de aproape un sfert de veac prin activitatea tipografică a lui Coresi la Brașov, ar reprezenta, în viziunea lui Adrian Lesenciuc, actul fondator al culturii române. Mai mult decât atât, convins fiind că „și în ceea ce privește răspândirea limbii române literare cel mai la îndemână este să citim istoria prin prisma interacțiunilor dintre rețele” (vol. 1, p. 42), criticul pare să dorească a nu lăsa fără repercusiuni teoria lui Ferguson, pe întreaga suprafață a celor trei volume ale sale, vrând parcă să o vadă pusă la lucru în favoarea metodei lui interpretative și propunând o critică de direcție care presupune, în primă instanță, o analiză vectorială a unei rețele de vectori.

Înainte de a urmări aplicabilitatea metodei analitice propuse de Adrian Lesenciuc, m-aș opri, totuși, pentru a insista asupra problematicii legate de caracterul prezumat inaugural al tipăriturilor coresiene, în literatura română. Și aș începe cu următorul fapt: tipăriturile lui Coresi pot fi, într-adevăr, socotite repere în procesul de consolidare a limbii românești culte – și aici bemolul pe care îl introduce Adrian Lesenciuc, în pasajul reprodus inițial, este de luat în seamă –, acceptând, desigur, că diaconul ortodox a fost nu doar tipograful textelor respective, ci și „diortositorul”, adică revizorul lor, însă despre o „opera prima” a literaturii naționale nu poate fi vorba, în acest caz. Ca în mai toate culturile europene, literatura română a debutat prin poezie, adică prin genul cel mai subiectiv și cel mai intențional straniu – și în conținut, și în limbaj – dintre toate artele verbale. Nu mai reiau toate argumentele pe care un cercetător al fenomenului literar românesc, precum Mihai Zamfir (1), le aduce în sprijinul acestui adevăr. Mă mărginesc să punctez doar două aspecte implicate în chestiunea supusă dezbaterii.

Primul: Întrebare creștinească (1560), Tetraevangheliarul (1561), Pravila (1561) etc., adică toate acele lucrări scoase de către diaconul Coresi de sub teascul tiparniței sale de la Brașov, în română (uneori, ele apar în slavonă sau bilingv) atestă, putem admite, atingerea unui anumit stadiu în fenomenul dinamic de generalizare lingvistică, cu toate că la baza redactării lor stă, din multele graiuri ale românei nord-dunărene, în principal graiul muntenesc, din zona Târgoviște-Brașov; având însă în vedere difuzarea lor, relativ întinsă ca areal, deși limitată ca tiraj, nu ne rămâne decât să credem că limba textelor coresiene era înțeleasă pe teritorii mai extinse decât acelea specifice subdialectului muntenesc respectiv. Opinia potrivit căreia tipăriturile diaconului de la Brașov au contribuit, mai departe, la fixarea unor norme supradialectale și la dezvoltarea limbii naționale, în varianta ei cultă, este și ea de luat în seamă. Cert este că autorul (sau autorii!?) scrierilor coresiene – ne referim la activitatea de traducere, nu la aceea de tipărire – elevează graiul popular din Țara Românească și din sud-estul Transilvaniei, preluând fapte de limbă existente în celelalte arii dialectale și înscriindu-se prin aceasta în șirul creatorilor limbii românești culte, din epoca medievală. Nu și ai literaturii. „Literatura nu e doar limbaj”, spunea cândva teoreticianul canonului occidental, Harold Bloom (2) – de spusele căruia nu văd de ce ne-am îndoi astăzi, chiar la bună vreme după topirea canonului –, și continua el: „e voință figurativă, motivație a metaforei, definită cândva de Nietzsche ca dorință de a fi diferit și de a fi altundeva”. În situația noastră, aceasta înseamnă, pe de o parte, a depăși potențialul de expresivitate al limbii moștenite și, pe de altă parte, a depăși metaforele și imaginile oferite de textul-sursă care va fi fost el (slavon, românesc, maghiar etc.). Niciuna dintre aceste operații nu se realizează în cazul lucrărilor coresiene. De altfel, ambiția de „a fi diferit” ar fi fost și foarte greu de satisfăcut la vremea aceea, în condițiile unei limbi insuficiente, aflate în plin proces de închegare. Țelurile lui Coresi poate că nici nu erau de o asemenea natură, ci mult mai pragmatice. Cercetări nu tocmai recente asupra activității celui mai de seamă tipograf al țărilor române din secolul al XVI-lea, diaconul Coresi, au scos în relief faptul că acesta a prestat o muncă ce a avut „incontestabil, un aspect economic: tipograful Coresi a lucrat pe bază de comenzi” (3) – aceasta și în împrejurările în care municipalitatea din Brașov a decis reformarea Bisericii ortodoxe a românilor de aici –, fiind atestat ca primul tipograf român producător de carte ca produs de business.

Al doilea aspect ce se cuvine evidențiat când vorbim despre o „opera prima” a literaturii române a fost deja atins, atunci când am făcut referire la necesitatea unei scrieri de a realiza un salt în și dincolo de limbaj, pentru a-și asigura statutul de operă literară. Valențele aurorale ale unei opere sunt date de capacitatea autorului ei de a opera o mutație de sens în interiorul tradiției literare, de a o reinterpreta pe aceasta din urmă, în funcție de propria sensibilitate. În raport cu tradiția sau cu o operă preexistentă, „scrierea de valoare este întotdeauna o rescriere sau o revizuire și se bazează pe o lectură ce face loc sinelui”, făcea precizarea același Harold Bloom (4), când își definea conceptul critic cunoscut, de „anxietate a influențelor”, ca fiind însăși opera care a câștigat fără drept de apel lupta cu tradiția, datorită singurei forțe în stare să înlăture greutatea apăsătoare a vechilor capodopere – tensiunea interiorității. Or, e limpede că în concepția autorului textelor coresiene nu intra noțiunea de exprimare a interiorității, așadar aceste scrieri ies și din punctul respectiv de vedere de pe orbita literaturii inaugurale. La fel se întâmplă și cu psalmii versificați din textele maramureșene – Psaltirea Scheiană (1482) și Psaltirea Hurmuzachi (înc. sec. XVI) – ori cu producțiile encomiastice, cunoscutele versuri „la stemă” sau „versuri politice”, din veacul al XVII-lea, în care cercetătorii istoriei literare au văzut primele forme de poezie românească; ca să nu mai spunem despre scrierile istoriografice, textele juridice, proza religioasă, de călătorie și de idei, comentariile biblice etc., care au irigat Evul Mediu românesc și care nu mai interesează istoria literară, ci sfera mai largă a istoriei culturii medievale, în care literatura era o rara avis.

Pentru potențialul cititor al scrierilor aparținând impropriu numitei „literaturi române vechi”, textul este în mod esențial „stil”, singurul criteriu de valorizare a lui rămânând astăzi acela legat de structura sa formală. Aceasta întrucât retorica epocii de mijloc este atât de formalizată, încât se produce un fenomen de absorbție a individualității scriitorului în chiar obiectul propriei sale creații, iar ceea ce rămâne e doar maniera, sunt artificiile ingenioase, rezultate dintr-un joc de esență barocă.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul mitropolitului Dosoftei, care a oferit în Psaltirea în versuri (1673) întâiul exemplu de adevărată limbă poetică românească. Da, mitropolitul cărturar se comportă, în spiritul epocii sale, ca un scriitor baroc; da, are și el obsesia versificării, în slujba căreia angajează tot instrumentarul (deși modest) pus la dispoziție de prozodia medievală, însă „știința” versurilor l-a condus pe bravul slujitor al altarului, în mod neașteptat, la inedite, remarcabile realizări metaforice, pe care le-a înzestrat cu un conținut sufletesc propriu, situând poezia în prelungirea tradiției furnizate de textul originar și devenind astfel deschizătorul canonului poetic românesc (5). Ca slujitor al Bisericii, Dosoftei a respectat mărturisirea de credință, iar ca poet a comunicat-o în cuvinte al căror sens „mutat” (iată, la el, și prima definiție a metaforei!) n-a subminat dogma, întrucât resorturile acestor „mutări” le acționa luând cunoștință de sine, palpându-se și construindu-se pe sine în contact cu adevărul dumnezeiesc.

Ca să mă îndrept către o concluzie la temă: Psaltirea românească scoasă de Coresi la Brașov, în 1570, reprezintă cea dintâi psaltire pe care o știm tipărită în limba română (o primă ediție a ei, din 1568, nu ne-a parvenit), însă editorul său nu se califică prin aceasta la statutul de întemeietor al literaturii naționale. (Puteam lua ca exemplu și Psaltirea slavo-română, din 1577, care este mai potrivită pentru studiu, deoarece ni s-a transmis în condiții mai bune, față de ediția din 1570, care din câte cunosc e incompletă, sau orice altă lucrare tipărită de Coresi.) Cu toate acestea, rolul însemnat al tipăriturilor ivite în Brașovul jumătății de veac XVI, pentru cultura română, în ansamblul ei, este de netăgăduit.

Din fericire, Adrian Lesenciuc devine mai prudent în ce privește problema genezei literaturii române, la finalul celui de-al treilea volum al proiectului său critic, când vorbește despre relevanța literaturii brașovene, în context național și universal: „Privind de la o anumită distanță critică, aceste pagini (fără a coborî până în secolul al XVI-lea în scopul ilustrării literaturii Brașovului – subl. m., C.B.) fac din literatura locală una care poate concura cu literaturi naționale, inclusiv din Europa (atât ca vechime a ei, cât și ca valoare).” (vol. 3, p. 317) Autorul acestor rânduri înțelege că obiectul de interes al criticii literare trebuie să fie, cu evidență, acele opere determinate – sau acei vectori purtători – de valoare estetică. El rămâne un scriitor situat în linia de apărare a autonomiei esteticului, împotriva subordonării acestuia față de ideologiile sau utopiile de tot soiul. În ce privește relația cu tradiția, criticul brașovean se situează pe o poziție de echilibru, în sensul că, în accepțiunea lui, „istoria literară trebuie să continue a se raporta la tradițiile culturale” (vol. 1, p. 233), însă modalitatea de raportare la aceste tradiții e necesar să constea în revizuirea continuă, implicând recontextualizarea, dacă este posibil, prin angajarea mai profundă în interpretare a teoriei literare sau a științelor comunicării. Este tocmai operația pe care criticul o întreprinde când revizitează epoca de formare a culturii române, spre a discerne nucleele generatoare ale rețelelor comunicaționale, din Evul Mediu autohton. A revizui valorile trecutului și a calibra, pe grila esteticului, producțiile prezentului înseamnă a practica o critică literară cu rol modelator în societate. Cultivarea acestei formule critice e ceea ce apreciază Adrian Lesenciuc la criticul și istoricul Nicolae Manolescu. Străduința de a-l urma pe acesta din urmă îl situează pe criticul brașovean în linia unei descendențe înzestrate, ocupate de figurile care au alcătuit canonul critic – Maiorescu-Lovinescu-Manolescu. În plus, încrederea atât în caracterul autonom al creației literare, cât și în suveranitatea conștiinței critice, ca individualitate de sine stătătoare, îl face pe Adrian Lesenciuc permeabil la sugestiile venite din partea criticii estetice, ale cărei ecouri încă nu s-au stins, dar autorul noii critici de direcție le primește nu din partea lui G. Călinescu, care era un barochist, ci tot din partea lui Nicolae Manolescu, care era un clasic.

Legat de ceea ce abia spuneam, se cuvine precizat că, la Adrian Lesenciuc, sensul demersului critic e deductiv, dinspre teorie înspre realitatea particulară a operei și că, la el, aventura critică începe printr-o coborâre abruptă în chiar miezul incandescent al creației – favorabilă unei judecăți „din interior” –, executată nu ca instanță impersonală, ci ca sine profund. Prin aceasta, Adrian Lesenciuc dovedește că și-a însușit lecția lui Manolescu, deosebirea dintre el și marele critic fiind aceea că, dacă Manolescu își creează un obicei în a-și lepăda instrumentele teoretice înainte de a pătrunde în intimitatea creației, având un singur scop – destinația poetică a lecturii, de a surprinde esența operei prin expresia critică, Adrian Lesenciuc nu consimte întotdeauna la a face aceeași mișcare și coboară uneori în profunzimile textului, înarmat cu echipamentul teoretic complet, vrând parcă să trăiască semnificația actului de lectură în sine, îndreptându-se astfel spre o poietică a lecturii. Aceasta este decelabilă, de exemplu, în analizele referitoare la itinerarele transcendentale ale lui Mihail Sebastian (Brașovul într-o altfel de lumină a centralității...), la implicațiile semioticii în scrierea și în receptarea unui roman ludic și pseudomisteric (inițierea personajelor se face în semne), cu intrigă polițistă, aparținând lui Alexandru Sincu (Jocuri castaliene), la modelul semiotic al poeticii atât de feminine, semnate de Mihaela Malea Stroe (Euridice pe malul însuflețit al Styxului) sau la relevanța unor modele comunicaționale în înțelegerea studiului lui Gheorghe Crăciun asupra poeziei moderne („Aisbergul” lui Gheorghe Crăciun în lectură jakobsoniană). Cât privește nivelul de „angajare textuală” a instanței critice, se remarcă faptul că acesta nu va înregistra variații semnificative, pe parcursul celor trei volume apărute din Critica de direcție, și aici cred mai curând că avem de-a face nu cu un efort de voință, ci cu un dat temperamental. Fiind omul echilibrelor, criticul Adrian Lesenciuc rămâne pretutindeni egal cu sine însuși, empatic, dar lucid; electiv, dar obiectiv; parcimonios, dar concludent.

Adrian Lesenciuc nu are vocație de polemist, disputele literare nu-l atrag. Considerat de mulți observatori ai câmpului literar autohton drept un subiect închis, canonul estetic românesc – mai precis, modul lui de supraviețuire în lumea contemporană – este readus în actualitatea literară, în paginile Criticii de direcție, nu în chip ostentativ însă, ci ca asumare a unui punct de vedere subiectiv, dar justificat. Virgil Nemoianu a avertizat, încă din 1990, asupra unui fenomen care, în Statele Unite, făcuse să se clatine autoritatea canonului occidental, sub asaltul criticii stângiste egalizatoare. Ulterior, în 1994, când „bătălia canonică” se transformase peste Ocean într-un război de uzură între dreapta elitistă și stânga egalizatoare, Harold Bloom a sărit în apărarea canonului, descriindu-l, formulându-i legile, dar profețind și des-centrarea lui, mișcarea sa de recul – sau, mai propriu spus, reculul studiului autorilor canonici – în fața presiunii grupărilor resentimentare la adresa valorii literare, care, credea el, se vor instituționaliza. Amândoi teoreticienii s-au dovedit a fi niște vizionari. Repede s-a considerat că era de domeniul firescului să fie anunțată moartea canonului, odată ce fusese deja declarată moartea autorului. Cine mai crede astăzi, în Occident, în existența canonului monobloc, stabil, infailibil?

Din păcate, bătăile de gong ale sfârșitului erei estetice n-au fost auzite cum trebuie în România anilor ’90. În ciuda dezbaterilor aprinse de la vremea respectivă și chiar în lipsa unei „școli a resentimentului” pe teren românesc, canonul literar național avea să intre rapid pe același traseu al descentralizării, însemnând – dacă citim radiografia pe care Adrian Lesenciuc o face procesului –, întâi, „avansarea unor propuneri de lectură est-etică”, în sensul unui revizionism orientat spre decanonizarea valorilor, pe criterii non-estetice; apoi, „avansarea unor propuneri de relectură” a unor autori vinovați de „încremenirea în proiectul modernist târziu” (vol. 1, p. 196); în sfârșit, reinterpretările etice ale canonicilor, apanaj al unor școli doctorale, capabile a executa lucrări de demolare a operelor clădite pe coordonatele esteticului, cu unelte împrumutate din sociologie sau din critica progresistă. Acestor operațiuni întreprinse de pe poziții stângiste, vădit anti-maioresciene (deci, anti-estetice) li s-a alăturat, în zilele noastre, acțiunea noilor media, „structuri sociale care subminează ierarhiile – inclusiv cele estetice, incluse în canonul literar” (vol. 1, p. 195). În termenii lui Niall Ferguson, dragi criticului nostru, noile media promovează renunțarea la ierarhia canonică, în favoarea rețelei aplatizante, iar această mișcare echivalează cu o „rotunjire spre stânga” a valorilor. „Canoanele stângii – explică Adrian Lesenciuc – sunt canoanele fiecărui grup minoritar care își revendică centralitatea și care, în baza corectitudinii politice la care fac apel, încearcă să depotențeze un canon al «aristocrației critice», un canon liberal, burghez, rigid, un canon al elitei critice a unei literaturi.” (vol. 1, p. 197)

Așa stând lucrurile, conchide criticul nostru, în ultimele pagini ale primului său volum, scriitorului contemporan nu-i rămâne decât să-și găsească așezarea în fluxul variabil al rețelelor și să aștepte reconfigurarea ierarhiilor de valori, ceea ce ar putea constitui o reală provocare de adaptabilitate pentru scriitorul vechii paradigme, format în tradiția canonicității, spre deosebire de situația în care se află noul scriitor, ce produce o literatură facilă, dar susceptibilă să se viralizeze rapid în rețea, având așadar un avantaj major în competiția imediată cu mai vârstnicul său confrate. Rolul criticii de direcție este același în ambele situații – să ridice bornele valorice, în măsură a ghida calea către o literatură aptă să alcătuiască un nou canon, indiferent dacă acesta va fi rodul uneia sau al câtorva generații de scriitori.

Critica de direcție a lui Adrian Lesenciuc este o pledoarie discretă pentru literatura canonică și, în general, pentru ierarhia valorică, pe care s-a clădit cultura română. Dar ce a mai rezistat probei timpului din vechiul canon? O anchetă a Uniunii Scriitorilor, publicată într-un număr al României literare, din 2019, redeschidea procesul canonului literar, la aproape treizeci de ani de la punerea lui sub acuzare, de către critica de stânga. În esență, ancheta viza alcătuirea unei liste canonice a prozei românești, din răstimpul 1918-2018 și era adresată unui număr de treizeci de critici din generații diferite. Analizat de către Adrian Lesenciuc într-o lucrare prezentată în cadrul unui colocviu literar – publicată parțial în România literară (6) și inclusă acum în primul volum al Criticii de direcție –, rezultatul anchetei s-ar reduce la aceste două puncte: primo, există canon, fie el și îndepărtat în timp, păstrat sub forma unor nuclee de rocă dură și moștenit de la criticii întemeietori; secundo, canonul astfel dobândit prin tradiție are un sens dinamic, în ideea că el este capabil să se deschidă pe coordonate estetice și să integreze scriitori neconsacrați în istoriile literare, dar învestiți cu autoritate estetică, pe baza unei judecăți critice asumate.

Cele trei culegeri ale Criticii de direcție, apărute până în acest moment însumează o serie de astfel de judecăți interpretative și evaluative, orientate (cu evidență, vol. 2 și 3) către literatura Brașovului. După ce, în primul volum, s-a arătat preocupat de aglutinarea unor lucrări ce ar putea contextualiza fenomenul literar autohton – urmărind, în termeni geometrici, „translatarea de vectori”, deci reflectând despre origine, direcție și sens în cultura română –, în următoarele două volume ale seriei, mai aplicate, autorul își sistematizează textele de „analiză scalară” a creaților literare aparținând scriitorilor brașoveni, care au publicat sau care au fost publicați (cazul lui Radu Teculescu) în ultimii douăzeci de ani. Fiind conștient că operează asupra unei epoci așa-zicând postcanonice, Adrian Lesenciuc nu-și propune să întocmească un corpus al operelor canonice ale Brașovului, cu toate că el gândește literatura în termeni canonici. De pildă, poezia lui Alexandru Mușina este văzută ca fiind „cea mai frumoasă poezie a Brașovului din ultimele decenii. Alexandru Mușina scrie, incontestabil, poezie de prim raft în literatura română. Poezie canonică, în ciuda situării sale împotriva canonului” (vol. 2, p. 99). De altfel, Adrian Lesenciuc consideră că neajunsul criticii actuale, ce are drept consecință tocmai relativizarea canonului, constă în incapacitatea acestei critici „de a compara mărimi vectoriale” (vol. 1, p. 7) asociate operelor literare. Astfel că, privind literatura Brașovului ca pe o rețea de vectori sau, în termeni matematici, ca pe un „inel” (un ansamblu de producții alcătuite pe criterii estetice, în principal, dar și ideologice, în subsidiar), criticul brașovean pune în dezbatere nu canonul local, în sensul tare al termenului, ci „mărimile scalare asociate vectorilor literari locali”, ceea ce presupune a executa determinări extrem de precise, în câmpul literaturii, bazate pe măsurători de finețe, pe relevarea specificității intrinseci a operei, în detrimentul întocmirii de ierarhii literare, irelevante într-o lume oscilatorie. Ceea ce dă unicitate poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu, de exemplu, din volumul Luare aminte (2022), în contextul generației și chiar al întregii lui lirici, este „dâra melancolică a poemelor”, ivită în condițiile eliberării sinelui de sub povara concretului și ale transferării poeziei într-un registru discursiv aparte, „într-o lume a absolutului, încremenirii, visării, nostalgiei” (vol. 2, pp. 56, 57). Și în exemplul dat, și pretutindeni, Adrian Lesenciuc manifestă aceeași grijă de a situa în context creația respectivă și de a nu pierde din vedere imaginea ei de ansamblu, cu constantele și cu variabilele sale stilistice, aceasta în ciuda faptului evident că preferința lui se îndreaptă către decuparea acelei părți reprezentative a operei, apte să descopere elementele definitorii ale lirismului sau ale prozei, dramaturgiei, criticii etc. unui autor. Criticul nu stăruie în descărnări de texte, nu se abandonează plăcerii interpretative, deoarece pasiunea lucrurilor generale este precumpănitoare la el, după cum reiese din numeroasele secvențe îmbibate cu reflecții aparținând criticului – sau poetului devenit critic (?) –, unde comentariul devine act de comunicare cvasi-„lirică”, o lirică gnomică, de data aceasta. Iată cum analizează poezia din Jurnal de cuplu (2019) de Laurențiu-Ciprian Tudor, în cheie arhetipală, pornind de la imaginea benzii cu o singură față, desprinsă din matematica lui August Ferdinand Möbius: „În această călătorie pe aceeași suprafață topologică (a cuplului – n.m., C.B.), sinele își devine sieși exterior, rămânând și interior deopotrivă. Eul liric nu are decât șansa raportării la sinele mai larg – întreaga bandă a alergărilor dinspre sine spre sine – care este familia. Or, pe aceeași bandă rămânând, cu iluzia desprinderii, se resimte în egală măsură și căldura trupului femeii, și vibrația violoncelului sub arcuș.” (vol. 2, p. 195)

Textele critice ale lui Adrian Lesenciuc, nu de puține ori, situează comentariul în vecinătatea poemului-eseu, dând mărturie despre căutările de sine ale criticului în cuvântul rostit (scris) de celălalt. Păstrând ca reper mirabila bandă Möbius, putem spune că textul celuilalt scriitor e ca o astfel de bandă pe care instanța critică aleargă vrând să iasă din sine ca să-l surprindă pe celălalt, dar regăsindu-se de fiecare dată pe sine – actul contemplării e, de fapt, un act de autocontemplare; și cu cât textele investigate sunt mai diverse și mai complexe, cu atât actul reflectării scoate la lumină noi chipuri ale unui Ianus Bifrons (sau Quadrifrons), pe care poetul-critic altminteri nu și le-ar fi bănuit. Nu e perceptibil aici un anume înțeles al relației dintre cititor ca individualitate și scriitor, cu ceea ce e durabil din literatură, prin care Harold Bloom (7) însuși definea canonul?

Rămâne totuși de văzut în ce termeni vom mai vorbi despre canon, despre critica... de direcție sau despre literatură în sine, având în vedere nu doar situarea noastră tot mai profundă în „lumea fluctuantă a rețelelor” – „nicio rețea nu rămâne așa”, ne asigură Adrian Lesenciuc, „în timp se rigidizează și se transformă în ierarhie” (vol. 1, p. 245) –, ci și faptul că, potrivit unor teorii tot mai discutate, trăim deja, la scara marii istorii, într-o zonă de „singularitate” determinată de „rata accelerată a evoluției complexității sub formă de viață, oameni și civilizații” (8), dincolo de care viitorul omenirii este incert, în lipsa unui răspuns adecvat în fața acestei evoluții. Va reuși omenirea să țină pasul cu avansul tehnologic tot mai rapid? se întreabă aceia care abordează subiectul „singularității” în istorie. În ce ne privește, ne-am putea întreba care va fi soarta literaturii în condițiile în care va exista o inteligență artificială (IA) „puternică” (sau „generală”) ce „depășește intelectul întregii omeniri în toate privințele” și care ar fi „capabilă să se autodepășească” (9)? Sau, dimpotrivă, în condițiile creării unei IA care să funcționeze în simbioză cu mintea umană? Cum se va manifesta atunci creativitatea literară? Se prea poate ca întrebările acestea să nu fie tocmai corect formulate, dar, personal, cred în necesitatea formulării lor și aștept ca într-unul din volumele prognozate ale Criticii de direcție să le găsesc exprimate corespunzător sau chiar să le aflu răspunsul.

 de Cezar Boghici

Note

(1) Vezi: Mihai Zamfir, Scurtă istorie: panorama alternativă a literaturii române, vol. 1, ed. a 2-a, rev. și ad., Iași: Polirom, București: Cartea Românească, 2012, pp. 9-12.

(2) Harold Bloom, Canonul occidental: cărțile și școala epocilor, ed. a 2-a, trad. de D. Ungureanu, București: Grupul Editorial Art, 2007, p. 39.

(3) Elena Chiaburu, Distribuția cărții tipărite în țările române până la 1829. În: Xenopoliana. Buletinul Fundației Academice „A.D. Xenopol”, tom XII, 1-4, Iași: 2004. La: http://adxenopol.academiaromana-is.ro/xenopolitana/xeno_04/xeno_04_11.pdf (accesat la 28.02.2025); vezi și: Eva Mârza, Din istoria traducerilor în cultura românească din Transilvania (sec. XVI-începutul sec. XIX). În: Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis, nr. 11, 2019. La: https://www.cclbsebes.ro/wp-content/uploads/2020/02/Terra-Sebus-11-08-Eva_Marza.pdf (accesat la 01.03.2025).

(4) Harold Bloom, op. cit., p. 38.

(5) Despre aspectul inaugural al poeziei lui Dosoftei am scris în: Cezar Boghici, Sacrul și imaginarul poetic românesc din secolul al XX-lea, ed. a 2-a, rev. și ad., Brașov: Creator, 2024, pp. 18-19 et passim. Vezi și: Mihai Zamfir, op. cit., pp. 11, 17-27.

(6) Adrian Lesenciuc, Simple întrebări despre canon. În: România literară, nr. 46-47, 2019.

(7) Vezi: Harold Bloom, op. cit., p. 44.

(8) Alexander Panov, David J. LePoire, Andrey V. Korotaev, Singularitatea secolului al XXI-lea din perspectiva Marii Istorii: o prezentare generală. În: Singularitatea secolului al XXI-lea și viitorul global. O perspectivă asupra Marii Istorii, vol. 1, Andrey V. Korotaev, David J. LePoire (ed.), trad. de A.-P. Plopeanu, Iași: Cartea Românească Educațional, 2024, p. 15.

(9) Ibidem, p. 19.