Cu Mircea Diaconu

Mircea Diaconu (n. 24 decembrie 1949, la Vlădești, jud. Argeș) a fost actor, om politic, profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, director al Teatrului „Nottara”, dar și scriitor. A publicat „Șugubina” (1977; ediție nouă la editura „Polirom” în 2014), „La noi, când vine iarna” (1980; ediție nouă la editura „Polirom” în 2013, roman tradus în rusă și germană) și „În Bucureștii de odinioară cu Mircea Diaconu” (1998). Volumul său de debut, „Șugubina”, a fost distins, în 1977, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Mircea Diaconu a intrat în memnoria colectivă atât pentru rolurile din teatru, dar, mai ales, pentru rolurile din filme precum „De ce trag clopotele, Mitică?”, „Buletin de București”, „Asfalt Tango”, „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, „Legături bolnăvicioase” sau „Filantropica”. Avea să se stingă în 14 decembrie anul trecut, la București. Prin amabilitatea doamnei Cleopatra Lorințiu vă punem la dispoziție un interviu sprințar, ca între prieteni, între doamna Lorințiu și Mircea Diaconu, întâmplat în 1984, pentru rubrica „Mica antologie a artei tinere” din SLAST, Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului. Lectură plăcută! (Laurențiu-Ciprian Tudor)

Mircea Diaconu, 1981

Cleopatra Lorințiu:

Înapoi, în amintire. Argument. Dar parcă e nevoie de un argument?

În anii optzeci am realizat și publicat peste 60 de interviuri cu tineri actori, regizori, operatori, muzicieni, coregrafi, pictori, sculptori, graficieni, pe care le-am grupat atunci sub câteva titluri de rubrică. Printre care „Mica antologie a artei tinere” și „Dimineața artelor”. Am păstrat o bună parte din ele, sunt tăieturi îngălbenite și greu de descifrat. Unele dintre ele sunt culese cu o literă atât de meschină încât acum, când am încercat să le transcriu, am folosit o lupă.

De ce publicăm interviul cu Mircea Diaconu la peste 40 de ani de când l-am făcut? Ei bine, e un omagiu discret, al prieteniei, venit dintr-un timp de tinerețe care știa totuși să ghicească cum se formează personalitățile culturii române.

Mircea Diaconu, 1984

Joaca de-a interviul. Cu Mircea Diaconu, la începutul anilor 80.

Cleopatra Lorințiu: De obicei, intenția care reprezintă punctul de pornire al interviurilor, este foarte luminoasă. Există, însă, foarte multe moduri de desfășurare. Printre care și  acel fel de dialog, plin de gânduri și de spuneri în care reporterul ajunge să-și dorească din suflet un casetofon cât de mic și de portativ fiindcă nu mai prididește cu scrisul. Presimt că discuția noastră o să facă parte din categoria asta.

Mircea Diaconu: De unde știi? Nici eu nu știu cum o să fiu azi! Vedem noi. Tu mă-ntrebi și să văd ce pot spune.

C. L.: Trebuie să îți spun, deocamdată, că lista de piese și de filme în care ai jucat, mă impresionează...

M. D.: Nu sunt așa de multe. Deși unii cred că eu am 80 de ani dacă aruncă o privire în memoria lor culturală.

C. L.: Vorbim întâi despre teatru și pe urmă despre film?

M. D.: Cum vrei tu, dar eu în teatru n-am început cu adevărat. 

C. L.: Să știi, Mircea Diaconu, că modestia ta excesivă a devenit deja proverbială.

M. D.: N-ai dreptate. Uite. Am intrat în acest teatru, la un moment dat, pentru că în clipa aceea era nevoie de mine. Am fost folosit de Liviu Ciulei. Jucam un anume tip de roluri de mâna a doua. Era un teatru exigent. Eu eram o speranță, toți mă iubeau, mi se spunea „Copilul”. Au trecut de-atunci zece ani și joc același fel de roluri. Tot de mâna a doua. Partituri mici, restrânse. Voi face ceva în teatru într-un moment în care va exista un anumit tip de încredere în mine.

C. L.: Până la urmă ce crezi că este esențial într-o carieră de tânăr actor?

M. D.: Cred că șansa de-a nimeri într-un moment real de teatru.

C. L.: Am sentimentul că la ora actuală ești cel mai iubit actor tânăr al nostru, cel mai iubit de publicul spectator.

M. D.: Poate. Asta fiindcă am câștigat publicul treptat, nu dintr-o dată. Nici nu i-am oferit motive  să mă ierte. Prefer să nu ies pe scenă decât să ies într-un fel dezavantajos pentru mine.

C. L.: Totdeauna m-am gândit cât poate fi de greu să joci alternativ teatru și film. Și mai ales, cum se poate constitui un personaj de film întreg, coerent, în condițiile în care-l faci în salturi, pe bucățele.

M. D.: Sunt, fiecare din ele, meserii de sine stătătoare. Folosesc mijloace apropiate doar. Din păcate, nimeni nu m-a învățat să fiu actor de film. Am învățat pe parcurs. E greu însă să ai acces la tainele  tehnicii cinematografice. Din păcate, nu poți face actorie de film fără să-ți măsori chiar tehnic interpretarea, să-ți dozezi intențiile și reacțiile în funcție de  modul de expresie cinematografică, de felul practic în care se filmează, de obiectiv.

C. L.: Uite, îți pun și ție tradiționala întrebare a „Micii antologii”. Dacă vreun fapt de viață sau chiar artistic te-a impresionat odată într-un mod cu totul deosebit, în așa fel încât, până la urmă, filtrat, decantat, să lase o  urmă  în arta pe care-o faci, în jocul tău actoricesc?

M. D.: Cred că este o teorie falsă. Așa cum nu există fericire integrală, nu există o singură fericire, ci doar o fericire pe bucățele, deci mai multe fericiri mici, așa e și cu experiența actorului. Experiența interpretativă cuprinde întreaga lui memorie afectivă din care, la nevoie, el extrage un fapt pe care-l folosește într-o situație dată. Nu există nici un fapt de viață care să fie pe de-a-ntregul, artistic.

C. L.: Munca de actor e pe cât de complexă, pe atât de agitată. Când scrii tu proză?

M. D.: Cu munca asta de teren? Mă gândesc întâi trei ani și apoi scriu cartea într-o lună.

C. L.: Acum ce scrii?

M. D.: Acum nu scriu nimic. Mă gândesc.

C. L.: Ești un om vesel? Ești un om de echipă?

M. D.: Sunt un om vesel, nu sunt de echipă.

C. L.: Mi-ai spus adineaori cât de greu e să vrei să afli niște lucruri, niște detalii legate de meserie și să nu ai de la cine. Mi-ai spus că ai vrea mereu să faci câte ceva pentru colegii tăi tineri și mai tineri decât tine, începători.

M. D.: Da, aș vrea, concret nu pot să fac asta, dar pentru liniștea sufletului meu am să mimez mereu acest lucru.

C. L.: Cred că n-ai deloc dreptate, nu te supăra. Tu faci ceva concret pentru colegii tăi mai tineri. Joci!

M. D.: Nu, nu-i adevărat. Joc lucruri discutabile, cu oricât suflet le-aș juca eu, ele nu pot constitui un obiect de studiu pentru nimeni.

C. L.: Uite ce e, ne contrazicem mereu! Ce să te întreb eu oare ca să reușim, totuși, până la urmă un interviu cât de cât duios? Te-am văzut de curând într-o emisiune la TV. Cred că-l exasperaseși pe realizator cu modestia ta tradițională. 

M. D.: De unde știi? Ți-a spus? Ați vorbit?

C. L.: Vorbeai înainte de „jucat din tot sufletul”. Care dintre rolurile tale ți-a fost realmente aproape de suflet, te-ai implicat deplin în el? Presupun că nu în toate te-ai implicat cu aceeași putere artistică și afectivă.

M. D.: N-ai dreptate. Uite, orice rol, cât de mic ar fi fost el, eu l-am jucat din toată inima. Eu mă joc din toată inima și acasă cu fetița mea. Mă joc din toată inima de-a hoții și vardiștii. Asta e.

C. L.: Totuși, în povestea aceea cu teoria falsă, nu-mi închipui eu că n-a existat un fapt, un singur fapt de viață sau artistic care să nu te fi marcat în mod hotărâtor.

M. D.: A, stai puțin. Cred că nu ne-am înțeles bine unul pe celălalt. Bineînțeles că da. Am trăit o perioadă foarte intensă. Am lucrat cu niște oameni extraordinari. Am lucrat cu Pintilie, cu Ciulei. Cu toți ceilalți. Am lucrat cu ei bine și ei m-au avut la inimă.

C. L.: Totuși, când te-am întâlnit eu prima oară, într-un birou la „Amfiteatru”, prin 1976, pe atunci făcuseși mult mai puține roluri , erai încă „speranța”, „revelația”, „Copilul”, și pe scenă și în film și-n revistele literare. Între timp ai avut numai succes, un succes solid, prilejuit de o evoluție artistică remarcabilă, perfectă, aș zice, evoluția unui mare actor român, un adevărat creator de tip de roluri, inventiv, plin de nuanțe, adorat de public, simpatizat de regizori, poate chiar invidiat de colegi. Atunci îmi păreai mai entuziast. Cred că poți trage acum suficiente concluzii și poți formula o mulțime de idei despre condiția actorului de teatru. Am impresia că tu te rezervi pentru interviul din „Luceafărul”. Spune-mi ceva despre momentul acesta de teatru.

M. D.: Uite, părerea mea este că atunci când se întâmplă un moment de teatru sau de film, el e urmat de un respiro, trebuie să treacă un timp ca să se întâmple un altul. Asta nu-nseamnă că noi, cei de acum, suntem chiar niște neputincioși.

C. L.: Să scriu chiar așa, „neputincioși”?

M. D.: Eu sper că tu mai stilizezi, nu lași așa, ne facem de râs.

C. L.: De ce să stilizez? Are un aer mai proaspăt. În plus, știu eu cum vrea publicul să fie un interviu cu un actor! Ar trebui să te-ntreb ce mănânci dimineața, cum te joci cu fetița, ce-ți face mașinuța personală. Ba chiar să te întreb despre sufrageria ta pe care ai cumpărat-o de la o cunoștință de-a unei prietene de-a mea .Vezi ce multe știu despre tine? Dar insist, totuși, la întrebarea aceea cu faptul artistic. Am și eu o idee fixă.

M. D.: Mi-s dragi filmele așa, ca niște lucruri de căpătâi. Și actorii mi-s dragi. Uite mi-e nespus de drag Vasili Șukșin.

C. L.: Ți-e drag fiindcă și tu ești prozator?

M. D.: Mi-e drag pur și simplu.

C. L.: Noi te așteptăm cu proze la „Supliment”. Îți imaginezi cum te așteaptă publicul tău fidel.

M. D.: ...Și îmi mai e drag Nikita Mihalkov.

C. L.: Despre faptul că nu ai luat premiu la Costinești, nu amintim nimic. Nici nu pomenim, nu?

M. D.: Uite, nu e vorba de premiu. Nu premiul mă interesează aici pe mine. Dar povestea asta îmi amintește o întâmplare din institut.

C. L.: În sfârșit, o întâmplare veselă.

M. D.: Da, veselă. Înaintea fiecărui examen de actorie mă gândeam: „Ah, de-aș lua și eu 10 la actorie!”. De celelalte nu-mi păsa așa tare, dar de actorie...

C. L.: Și l-ai luat, presupun.

M. D.: Ei da, în anul patru, l-am luat. Dar când l-am luat eu, l-a luat toată clasa. Vezi, până la urmă, nu e chiar foarte veselă. Eu îmi doream zecele meu...

(Cu toate acestea în birou toată lumea râde cu lacrimi, inclusiv Corneliu Vadim Tudor, intrat vijelios pe ușă și care-și aduce aminte – culmea! – de Mircea Diaconu. Cică au făcut armata împreună.)

Aici banda se rupe. Rămân cu nostalgia unui casetofon micuț, oricât de vechi și de amărât. Și mai rămân cu o nouă impresie despre unul dintre artiștii substanțiali, complecși, atât de deosebiți și de responsabili pe care i-am cunoscut. Pentru că asta este/a fost Mircea Diaconu. Un actor esențial.

Cleopatra Lorințiu

Mircea Diaconu în ultima perioadă a vieții (fotografie preluată de pe contul de facebook)