5 feb. 202312 min de citit

Cu poeta Monica Pillat

Actualizată în: 10 apr. 2023

„Paradisul e pierdut cu totul numai atunci când e uitat cu desãvârşire”

Monica Pillat (n. 1947, la București) este poetă, prozatoare și traducătoare. Este fiica prozatorului Dinu Pillat (și a Corneliei) și nepoata scriitorului și poetului tradiționalist Ion Pillat și a pictoriței Maria Pillat-Brateș. Este absolventă a Facultăţii de Limbi Germanice, Secţia engleză-română (1970) și doctor în literatură comparată (1978). A fost profesor de literatură engleză şi americană la Catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1970−1972) și la Catedra de literatură engleză a Facultăţii de Limbi Străine, Universitatea Bucureşti (1973−2005). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și autoare de cărți de poezie, proză, critică literară și memorialistică. A îngrijit volumele de corespondență ale familiei Pillat și a editat (împreună cu George Ardeleanu) seria de autor Dinu Pillat. Pentru acest prim număr al revistei, doamna Pillat, a avut amabilitatea să vorbim despre literatură și despre contribuția familiei sale la cultura română, despre bunicii săi și despre cărțile pe care le-a publicat în anul 2022.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Doamnă Monica Pillat, faptul că realizăm interviul în ultimele zile ale acestui an (2022) ne dă dreptul să facem un bilanț și să spunem cu bucurie că ați reușit un foarte frumos triptic. Pe de o parte este cartea „Bunicul meu fãrã mormânt. Gheorghe Ene-Filipescu” (Editura „Humanitas”), apoi reeditarea ciclului de poeme „Balcic” (Editura „Baroque Books & Arts”), aparţinând bunicului patern, Ion Pillat, iar, la mijloc, volumul dumneavoastră de poezie, „Aproape în departe” (Ed. „Spandugino”), apărut în iulie. Ei bine, cum s-a simțit poezia dumneavoastră între figurile celor doi bunici? Cât de influențată a fost ea de aura lor, mai ales că recunoașteți că „Ei se întorc întotdeauna / Când sunt în fața filei albe” (pagina 65)?

Monica Pillat: Existã un timp al fiecãrei cãrţi, iar acestea trei s-au potrivit sã aparã în acelaşi an. Scrierea despre bunicul matern am încheiat-o la sfârşitul verii lui 2021, dupã mai mult de 11 ani de lucru. A fost cea mai grea şi îndelungatã elaborare. Dupã perioada de documentare la Arhivele CNSAS, din 2010, unde am studiat dosarele penale cu toate suferinţele îndurate în temniţe de social-democraţii care nu au pactizat cu comuniştii sovietizaţi de la noi, în anii 50, mi-a fost imposibil sã aştern pe hârtie umilinţele, chinurile şi sfârşitul tragic al lui Gheorghe Ene Filipescu în penitenciarul de la Târgu-Ocna. Mi-a dat Dumnezeu, în cele din urmã, puterea sã îmi înving slãbiciunea şi sã evoc, sprijinindu-mã pe mãrturiile camarazilor sãi de detenţie, demnitatea, curajul şi dârzenia moralã a unui model de om. Am vrut sã îl rãzbun în sensul dat de Constantin Noica acestui cuvânt şi anume sã readuc binele în locul rãului sãvârşit.

Pe de altã parte, reeditarea volumului Balcic era un vis al meu mai demult pe care Editura Baroque Books & Arts mi l-a împlinit în 2022 cu eleganţa şi frumuseţea caracteristicã înaltelor ei standarde de tipãrire. Ciclului de poeme al lui Ion Pillat, ilustrat cu viniete de soţia sa, pictoriţa Maria Pillat-Brateş în 1940, i-am adãugat la urmã amintirile poetului, ale fiului, ale nurorii şi ale nepoatei lui despre acel loc pitoresc de altãdatã. Volumul este însoţit de câteva fotografii ale familiei, dar şi ale prietenilor oaspeţi în casa de pe malul mãrii, unde bunicul meu, dupã cum mãrturisea, şi-a trãit propria Heladã.

Culegerea mea de poeme din Aproape în departe cuprinde versuri din anii 2019-2022, versuri în care am încercat sã creez punţi de cuvinte între aici şi dincolo, între prezent şi trecut, între tangibil şi inefabil. Bunicul poet şi bunicul cizmar sunt cãlãuzele mele sufleteşti şi izvoarele din care îmi iau puterea şi aspiraţia cãtre frumos. Tripticul pe care îl formeazã aceste publicaţii mã aduce împreunã cu toţi ai mei în acelaşi moment de graţie, dincolo de vremuri.

L.-C. T.: Eu am citit acest frumos volum de versuri, plin de delicatețe (mi-a bucurat zilele lui august) ca pe o carte de psalmi. Cum de se fac strămoșii, doamnă Pillat, substanță de psalmi? Întreb și pentru că azi tot avem intenția de a ne descotorosi de ei, de stâlpi și de ancore.

M. P.: Poate cã aceste versuri, ca şi psalmii, îşi trag seva, puterea şi speranţa din forţa memoriei care ne aduce aminte de originea noastrã divinã şi de legãturile cu familia de pe pãmânt. Am convingerea cã Dumnezeu ni se aratã prin cei dragi nouã, aşa cum lumina îşi rãsfrânge razele printre norii subţiri. Trecutul dã temelie şi valoare prezentului care, singur şi izolat, nu înseamnã nimic. Cu cât ne cunoaştem mai bine istoria personalã, naţionalã şi universalã, cu atât suntem mai greu de manipulat, deoarece timpul ne dã un sistem de repere care ne cãlãuzeşte şi ne ajutã sã ne înţelegem rostul în viaţã.

L.-C. T.: Pe de altă parte, acest timp lax al poeziei și al amintirii transformă și spațiul, pentru că acest departe (din titlu) este și zare, dar și trecut. Am aici două întrebări. Prima: sărăcia sufletească a oamenilor de azi nu vine și din faptul că acest aproape al lor nu e decât prezent, aici și acum? Apoi (doi), am impresia că drumul spre paradis este un drum înapoi și nu unul înainte. Ce părere aveți?

M. P.: Eu nu pot sã vã vorbesc despre sãrãcia sufleteascã a oamenilor de azi, deoarece pe mine ceea ce m-a preocupat întotdeauna a fost sã fiu atentã la cultivarea propriei mele grãdini, în sensul arãtat de Candide, eroul lui Voltaire, din povestirea cu acelaşi nume. Ca profesoarã am cãutat sã îi îndrum pe studenţii mei pe calea introspecţiei prin culturã şi meditaţie, sã îi fac sã-şi cerceteze adâncurile prin lecturi, sã înveţe sã fie buni şi darnici, ca sã ia şi sã dea mai departe lumina primitã. Ca scriitoare, am încercat sã aduc binele prin ceea ce am putut crea în poezie şi în prozã. Am avut privilegiul de a mã naşte într-o familie în care esteticul şi eticul se aflau într-o armonioasã convieţuire, iar ceea ce am moştenit de la ai mei am dus pe cât am putut mai departe. Cât despre drumul spre paradis, vã atrag atenţia cã în româneşte înainte este un cuvânt polisemantic, desemnând atât orientarea cãtre trecut cât şi cea cãtre viitor. Aceastã suprapunere a timpurilor ne invitã sã ne situãm la mijloc între raiul pãrãsit la venirea noastrã pe lume şi raiul care ne aşteaptã dupã eliberarea sufletului din gãoace.

L.-C. T.: Să desfacem puțin tripticul. Volumul Bunicul meu fără mormânt. Gheorghe Ene Filipescu, prin care ați încercat (și ați și reușit) să reconstituiți destinul meteoric al unui om fascinant (fiu de țărani plugari, ucenic cizmar, autodidact, ridicat prin propriile lui merite la rangul de meşteşugar-artist şi membru social-democrat marcant în Parlamentul României, în anii 30), are nu doar rostul redescoperirii unui înaintaș și împlinirea unei datorii, dar conține și o sumedenie de lecții. Este cartea care propune modelul meritocrației, care afirmă valoarea bunei ambiții și a muncii unui autodidact, a lucrului bine făcut ș.a.m.d. Cât credeți că o poveste Gheorghe Ene-Filipescu ar mai fi posibilă azi, când lucrurile de mântuială (și nu de mântuire) par a fi regula (și în treburile țării) în detrimentul competenței, iar oamenii de calitate, chiar dacă nu mai sunt aruncați în închisori fără scăpare sunt, totuși, fie excluși, fie împinși spre margine? Mai mult, ce facem, doamna Pillat, că elita financiară nu mai este interesată să fie măcar decent culturală, dar să mai facă și eforturi de suprapunere?

M. P.: Eu am o viziune mai optimistã decât dumneavoastrã, deoarece am apucat timpuri mult mai grele şi am avut modele dupã care m-am cãlãuzit pentru a rezista vicisitudinilor. Nu cred în generalizãri, ci în opţiunea individualã. Desigur cã puterea exemplului este hotãrâtoare şi de aceea fiecare dintre noi suntem chemaţi sã aprindem în inimile şi în minţile celor din jurul nostru valorile în care credem. Vã îndemn, aşadar, ca decât sã ne uitãm critic la ceilalţi, mai bine sã vedem ce putem noi face, pe cont propriu, ca lucrurile sã meargã mai bine.

L.-C. T.: Haideți să trecem la celălalt bunic, la Ion Pillat și la ciclul său Balcic. Reeditarea aceasta a volumului din 1940 este o frumusețe: un obiect de artă, un adevărat album. Nu mai vorbesc despre poemele care redau fericirea și tihna unui timp topit de un soare elen-oriental. M-am tot gândit că și Balcicul este un alt paradis pierdut și că asta este, în fapt, până la urmă, soarta tuturor acestor paradeisos pentru că intervine neașezarea nostră, faptul că nu putem contempla îndelung perfecțiunea. Este ceva în noi oamenii care nu ne lasă să ne deschidem total, să fim deplini. De aceea nici nu putem avea nemurirea. N-am suporta-o. Ce părere aveți?

M. P.: Într-adevãr Balcicul de altãdatã care l-a inspirat pe bunicul meu poet nu mai existã decât în aceste poeme şi în ilustraţiile pictoriţei Maria Pillat-Brateş. Se pãstreazã şi în cãrţile de memorii ale Reginei Maria, ale Balcicãi Mãciuca, ale Piei Alimãneştianu, în amintirile pasagere ale unor scriitori ca Adrian Maniu, Camil Petrescu, Oscar Walter Cisek, Jean Bart, Ion Marin Sadoveanu, Matei Caragiale, Ion Barbu, Ionel Teodoreanu, Tudor Vianu, care au vizitat locul în anii 30; a rãmas imortalizat în albumele de artã ale unor pictori precum Max Arnold, Nicolae Tonitza, Nicolae Dãrãscu, Jean Alexandru Steriadi, Dumitru Ghiaţã, Cecilia Cuţescu-Stork, Francisc Şirato, Gheorghe Petraşcu, Iosif Iser, Ion Theodorescu-Sion, Alexandru Satmary, Henri Catargi, Marius Bunescu, Ştefan Dimitrescu, Petre Iorgulescu-Yor şi mulţi alţii.

Carmen Brãgaru s-a ocupat în mod special de „Balcicul lui Ion Pillat” în studiul Ion Pillat, european în ţara sa, român în Europa, Ed. MNLR 2013, prezentând succint etapele descoperirii de cãtre poet a Coastei de Argint care l-a fermecat într-atât, încât a construit pentru familia sa o vilã pe malul mãrii, proiectatã de celebra arhitectã Henrietta Delavrancea-Gibory şi finalizatã în 1935. Ion Pillat a mai ridicat o cãsuţã pe un teren accidentat, în 1937, unde se izola pentru a crea. Acolo, subliniazã Carmen Brãgaru, el a scris poeme inspirate de peisajul marin în ciclurile Caietul verde, Biserica de altãdatã,Ţãrm pierdut, Limpezimi, iar în primãvara anului 1940, poetul a ales numai 27 de piese lirice din cãrţile amintite pentru a întocmi volumul Balcic, pe care soţia sa l-a ilustrat cu viniete.

Atmosfera din perioada Balcicului interbelic, însufleţitã de muzicienii, actorii, plasticienii şi scriitorii români de atunci a fost reconstituitã mai apoi şi de Lucian Boia, în cartea sa Balcicul. Micul paradis al României Mari, Ed. Humanitas, 2014.

Deşi Balcicul s-a schimbat în timp şi cu fiecare an se adaugã alte clãdiri care bruiazã pitorescul peisajelor de odinioarã, tablourile, evocãrile şi poemele artiştilor de demult îi pãstreazã nealterat farmecul. Iatã din nou rolul benefic al memoriei culturale. Paradisul e pierdut cu totul numai atunci când e uitat cu desãvârşire, dar acest lucru nu se întâmplã, deoarece frumuseţea inspirã, iar arta rãmâne martorul ei.

L.-C. T.: Apropo de Balcic și de bunicul dumneavoastră. Despre această a doua casă Ion Pillat, situată mai sus pe țărm și cu o prispă lungă musceleană aș vrea să vorbim. Am găsit că ea s-ar fi prăbușit în anii 70. Așa este? Ce știți despre ea?

M. P.: Dupã mai multã vreme de la pierderea Cadrilaterului, în anii 60, precizeazã Carmen Brãgaru, în studiul menţionat anterior, mica aşezare din cartierul Şeitlic, construitã de poet ca loc de creaţie şi reculegere, s-a pãrãginit şi a fost dãrâmatã în urma unor surpãri de teren, iar vila de la malul mãrii a fost preluatã de o firmã bulgãreascã şi transformatã în restaurant, sub numele „The White House”.

L.-C. T.: Doamnă Pillat, am și o întrebare mai puțin comodă referitoare la familia dumneavostră. Ei bine, cum de căsătoria părinților dumneavostră a fost, totuși, posibilă, ținând cont că ar fi putut îndeplini (pentru unii) condițiile unei mezalianțe. Cum de familiile Brătianu și Pilllat nu au pus obstacole?

M. P.: Mã mir cã îmi puneţi o asemenea întrebare dupã lectura cãrţii Bunicul meu fãrã mormânt. Gheorghe Ene Filipescu, în care, cum tocmai spuneaţi mai înainte, aţi gãsit un model de meritocraţie, demn de urmat. Bunicul meu matern, care era avid de culturã, a reuşit prin munca şi prin talentul sãu sã se ridice de jos şi sã ajungã reprezentant al Partidului Social-Democrat în Parlamentul României, unde Ion Pillat activa din partea Partidului Liberal. Ajunseserã pe aceeaşi treaptã, ierarhic vorbind, iar din punct de vedere calitativ erau egali. Desigur, Ion Pillat a avut privilegiul de a se naşte într-o familie de mari politicieni şi a avut parte de o educaţie aleasã, atât în ţarã cât şi în strãinãtate. Gheorghe Ene Filipescu, fiu de plugari, fãrã şcoalã, a învãţat singur sã scrie şi sã citeascã, iar meseria de cizmar în care a strãlucit (a luat premii internaţionale pentru modelele de pantofi create) i-a dat posibilitatea materialã sã îşi trimitã copiii la universitãţile din ţarã, dar şi din strãinãtate (fiul lui, Mircea Mihai Filipescu, a studiat ingineria la Charlottenburg, în Germania). Mama mea, Cornelia, l-a cunoscut pe Dinu Pillat la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde erau colegi, în acelaşi an de studiu. Cãsãtoria lor nu a întâmpinat nici un obstacol din partea familiilor Brãtianu şi Pillat care au vãzut în Gheorghe Ene Filipescu, în soţia lui, Ecaterina, şi în fiica lor nişte oameni de tot respectul şi admiraţia. De altfel, dupã instaurarea regimului comunist la noi, aceste familii au avut de îndurat aceeaşi soartã. Dinu şi Gheorghe Brãtianu au murit în închisoarea de la Sighet, Oni, fiul lui Dinu Brãtianu, a fost trimis în domicilu forţat în Bãrãgan, Bebe Brãtianu a fost întemniţat la Sighet, Gheorghe Ene Filipescu s-a stins în penitenciarul de la Târgu-Ocna, Dinu Pillat a fost arestat şi condamnat în Procesul intelectualilor Noica-Pillat. S-au salvat numai cei care au luat calea exilului, printre care Vintilã, Maria, Ioana Brãtianu, Pia Pillat cãsãtoritã Fãrcãşãnu.

L.-C. T.: Revenind la anul 2022. A fost și acesta, totuși, un an greu, în care pandemia și-a mai făcut de cap (izolându-ne), iar, în plus, ne-am căpătuit și cu un război din februarie. Cum ați simțit toate astea? Ce credeți că ar trebui să ne aducem aminte? Eu, de pildă, cred că ne-am regăsit fragilitatea, a noastră și a lumii noastre. Cred că am simțit și am înțeles că trebuie să fim vigilenți, să veghem, pentru că omenirea nu este, de la sine, un kosmos, iar ordinea nu este automată, răul și bestialitatea pot oricând reveni.

M. P.: În anii din urmã, pandemia, iar apoi rãzboiul din Ucraina, ne-a readus în faţa ochilor spectrul morţii. Înainte de izbucnirea pandemiei, eu tocmai ieşisem din spital dupã o foarte grea operaţie, astfel încât pentru mine izolarea nu a fost impusã, ci a venit de la sine, deoarece mi-a luat mult timp sã mã recuperez, dar de vindecat încã nu pot spune cã am fãcut-o. Am continuat însã sã citesc şi sã scriu, iar proiectele pe care mi le-am propus m-au salvat sufleteşte. Mã afecteazã însã teribil rãzboiul, suferinţele şi dezastrul pe care le îndurã vecinii noştri de aproape un an. Nu pot decât sã mã rog Bunului Dumnezeu sã se îndure de bieţii oameni. Nu credeam sã apuc sã vãd asemenea atrocitãţi.

L.-C. T.: Acum când scriu mai e puțin și vin sărbătorile, Crăciunul binecuvântat se presimte, stă să vină. Cum este timpul acesta pentru dumneavoastră și ce rememorări vă vizitează? Cum erau sărbătorile copilăriei și care este cea mai frumoasă dintre amintiri?

M. P.: Cea mai frumoasã dintre amintiri, în care trecutul devine prezent şi viitor este Naşterea Domnului, dãtãtoare de bucurie şi de speranţã, prilej pentru fiecare dintre noi sã ne primenim sufletele şi sã dãruim bunãtatea şi lumina semenilor noştri. Sigur cã am şi amintiri de familie pe care le-am tot depãnat în scris, cele mai dragi fiind imaginea mamei mele învãţându-mã sã cânt colinde lângã bradul de Crãciun, mireasma cozonacilor fãcuţi de bunica mea, Ecaterina Filipescu, blândeţea din ochii catifelaţi ai tatei…

L.-C. T.: Pentru mine timpul sărbătorilor este unul supendat în care deși vara irumpe în plin ger, totul e lent și liniștit, ca într-un tablou. Ei bine, pentru că perioada permite și toate sunt deschise, în ce tablou de-al bunicii paterne v-ar plăcea să locuiți, doamnă Pillat? Unde v-ați ascunde de toată nesănătoasa și nepotrivita repezeală a finalului de an?

M. P.: Bunica mea paternã, Maria Pillat-Brateş, întoarsã din domiciliu forţat, dupã cinci ani printre strãini, a pictat pentru noi, în preajma Crãciunului din 1955, o micã acuarelã, în stil bizantin. Aceastã picturã am pãstrat-o şi am pus-o de-a lungul anilor în vârful bradului, împodobit în seara de Ajun. Acuarela o înfãţiseazã pe Maica Domnului cu Pruncul, în staulul cu boi, iar de sus, vegheazã îngerii. Mi-ar fi drag sã mã alãtur şi eu pãstorilor care se apropie pentru închinare, din colţul drept al tabloului.

L.-C. T.: Anul 2023 cu ce gânduri îl primiți? Ce planuri și ce dorințe literare aveți? Despre ce este, de exemplu, Somnul de taină, carte pe care ați finalizat-o anul acesta și care urmează să apară?

M. P.: Îmi doresc ca anul 2023 sã aducã pacea şi alinarea în lume. Îi mulţumesc Domnului pentru fiecare zi primitã în dar. Cât despre Somnul de tainã, aceasta este o carte formatã din trei secţiuni: prima cuprinde un „Jurnal nocturn”, a doua secţiune cuprinde vreo treizeci de poeme inspirate din orizontul meu oniric, iar a treia parte se constituie din trei poveşti. În acest volum, pe care l-am încredinţat Editurii Spandugino, am inserat şi un interviu pe tema viselor, interviu pe care mi l-a luat, în 2022, Cristian Pãtrãşconiu. Cartea este însoţitã de o frumoasã şi entuziastã postfaţã scrisã de Dan C. Mihãilescu.

L.-C. T.: La final vă rog să îmi lăsați un mesaj de sărbătoare pentru iubitorii poeziei dumneavoastră. Mulțumesc!

M. P.: Nu pot decât sã vã las un colind compus de curând:

Înconjur

Înconjur bradul de Crãciun

Cu umbrele atâtor brazi

Care m-au bucurat în timp,

Încât un codru nevãzut

Îmi umple casa de foşniri.

Când pun beteala printre crengi,

Simt mâna mamei sub a mea

Şi clinchetul de clopoţei

Vine-mpletit cu vocea ei