Curtea blestemată

Volumul „Curtea blestemată și alte povestiri” de Ivo Andrić, publicat în 2026, la editura „Polirom”. 

Există cărți care izolează cititorul într-un spațiu intim unde nu mai există decât el și povestea, iar „Curtea blestemată și alte povestiri”, de Ivo Andrić, face parte dintre ele. Publicată inițial în 1954, cartea a apărut anul acesta la Editura „Polirom”, în traducerea Octaviei Nedelcu.

Ivo Andrić are această capacitate de a transforma istoria Bosniei în literatură universală. Asta a făcut ca juriul de la Stockholm să-i acorde Premiul Nobel în anul 1961. Pe lista scurtă s-au mai aflat atunci J. R. R. Tolkien, cu „Stăpânul Inelelor” și John Steinbeck, cu „Fructele mâniei” – care era, de fapt, favoritul în anul acela și care a câștigat la rândul lui premiul, anul următor.

Ivo Andrić a fost numit cronicar al sufletului balcanic și întotdeauna i s-a recunoscut această putere de a arhiva în ficțiune mentalitățile balcanice și complexitatea etnică a Balcanilor - acest nod de interese și vrăjmășii care au durat sute de ani, s-au altoit unele pe altele și astăzi sunt greu de înțeles de cei străini de zonă. A fost diplomat de carieră, ambasador la Berlin, Bruxelles sau Roma, ceea ce i-a dat ocazia să vadă Balcanii nu doar din interior, ci și prin ochii Europei celor puternici, obișnuiți să privească de sus către țări ca Iugoslavia, noi și alții din colțul acesta de lume. Această dublă perspectivă i-a oferit distanțarea de care avea nevoie ca să poată fi analitic.

Un detaliu relevant, cu o forță magnetică asupra cititorilor săi, este acela că Ivo Andrić a donat valoarea Premiului Nobel bibliotecilor din Bosnia, cerând ca banii să fie folosiți exclusiv pentru cumpărarea de cărți noi.

Curtea blestemată are o structură de povestire în ramă. Facem cunoștință cu călugărul bosniac fra-Petar, personaj care funcționează ca o Șeherezadă neobișnuită care deapănă poveștile dintr-una în alta, adunând în jurul lui personaje dintre cele mai interesante. Suntem într-o mănăstire franciscană din secolul al XIX-lea, pe la 1800 și ceva, Andrić evită intenționat să dateze precis întâmplările, suspendând astfel romanul într-un fel de spațiu atemporal. Pe patul de moarte, fra-Petar povestește unui călugăr mai tânăr perioada pe care a petrecut-o la un moment dat în Constantinopol, arestat și închis în Curtea blestemată, o închisoare a Imperiului Otoman.

De aici intrăm în carnea adevărată a cărții.

Această curte-închisoare este populată de personaje-simbol, care adesea sunt trimiteri la istoria contemporană cu Ivo Andrić în momentul în care scria cartea, dar în același timp au rădăcini în trecutul foarte îndepărtat. Îl găsim aici pe comandantul închisorii, poreclit Karaghioz după un celebru personaj din teatrul cu umbre turcesc (reprezenta omul viclean și brutal), care se ghidează după ideea că nimeni nu este nevinovat, nu există nevinovați. Îl găsim pe Haim, evreul sfâșiat între nevoia de a povesti și spaima că la fiecare colț se află un spion, iar povestitul îi va aduce moartea. Haim care reprezintă exact ceea ce căuta comandantul Karaghioz să cultive în Curtea blestemată: martorul perfect. Iar personajul-perlă a coroanei este Camil, un tânăr bogat din Smirna, fiul unui tată turc și al unei mame grecoaice, un fel de Prinț Nefericit al lui Hans Christian Andersen, intelectualul strivit de istorie. Prin acest Camil face Ivo Andrić niște legături încântătoare între trecutul mai îndepărtat al Imperiului Otoman și prezentul cărții sale.  

Povestea se transformă astfel într-o meditație despre fragilitatea individului în fața unui sistem arbitrar, unde granița dintre realitate și halucinație, dintre adevăr și acuzație, dispare sub privirea cinică a comandantului Karaghioz.

Am perceput Curtea blestemată ca pe inima unui roman mai mare, scris probabil cu intenția de a fi continuat, pentru că în cele trei povestiri care urmează am întâlnit același personaj, călugărul fra-Petar, și aceeași atmosferă a Balcanilor de pe la 1800 și ceva.

Se știe că Ivo Andrić a fost închis în timpul Primului Război Mondial, ceea ce a făcut pe mulți să spună că acest roman nu este doar ficțiune, ci este memorie senzorială, reflectând inclusiv experiența lui personală și explicând veridicitatea celor descrise.

Recomand așadar cartea pentru călătoria în timp pe care o garantează – te trezești direct în atmosfera aceea densă și misterioasă a Orientului, unde fiecare personaj are o poveste care te ține cu sufletul la gură – și pentru că este o carte care are darul de a te pune pe gânduri. Te face să vezi jocurile de putere și libertatea într-un mod complet nou. În plus, face toate acestea prin povești care curg foarte ușor.

                                                                                                             de Simona Antonescu