O pledoarie

Pledoarie (reușită) pentru nuanțe

Există autori pe care îi cunoști bine din viața reală, iar atunci când le citești opera glasul lor îți răsună în urechea interioară. Fiecare rând este un eșantion „audio”, păstrând cadența, tonul și timbrul vocii respective, pe care o recunoști dintr-o mie. Sentimentul e foarte plăcut, ține de intimitatea lecturii imersive, 4D: persoană, gând, voce, stil. 

O asemenea experiență intensă am trăit citind cartea Marinei Dumitrescu, al cărei fan declarat sunt - indiferent dacă este vorba despre proză, eseu, poezie ori producție jurnalistică. Scriitura ei îngrijită, bibilită, fără zorzon, dar arborescentă, fără emfază, dar elevată (paradoxuri stilistice demne de marii autori) m-a cucerit irevocabil, iar în mod special amintesc aici volumul „Din amfora zilelor mele” („Seneca”, 2022), un must-read pe care îl recomand fără rezerve. Dar nu trebuie să omit sub nici un chip „Talantul credinței”, volum pe care mi l-am dorit enorm și l-am „nășit” ca editor („Lumea credinței”, 2021), un racursiu prin tematicile de vârf ale credinței actuale, decantate hermeneutic alături de patru sacerdoți vrednici; sau cum aș putea uita excelenta analiză din culegerea de eseuri (pe deplin reușite!) „Trăind printre voi, cu atenție”, analiză care citită azi dezvăluie adevărate accente vizionare pe palier cultural și social…

Despre arta poetică a Marinei Dumitrescu nu am căderea să insist mai mult decât ar face-o un obișnuit cititor/iubitor de poezie, fără veleități de critic literar. Însă nu pot să nu remarc autenticul tremolo poetic din cartea „Tu, adică eu” (editura „Vinea”, 2019), versuri ca adevărate frunze de plop (populus tremula) care se înfioară la cea mai firavă boare de vânt - a se citi gând, emoție, aspirație.

Acum a venit timpul să vorbesc despre „Pledoarie pentru nuanțe” („Eikon”, 2026), cel mai recent volum al Marinei în care ne regăsim ca doi prieteni, pe teme comune. De aceea, volumul are pentru mine ceva casnic, ceva intim, ceva spus de dinainte: identific bucuros multe dintre temele comune de discuție și de reflecție, dar și radiografii sufletești de o profunzime și o sinceritate aparte. Un exemplu: cercetarea pe sine cu ocazia mutării din urban în rural „la o vârstă coaptă”, experiența redescoperii unui adânc propriu toropit, uitat sau nebănuit în reacții, bucurii, uimiri.

Disponibilitatea spre exercițiul antic numit „xeniteia” (înstrăinarea de confortul lumii cunoscute) derulat în arealul de poveste al muscelelor argeșene, într-un mediu, totuși, controlat și deplin asumat, este descrisă cu o uimitoare acuratețe psihologică, dar și cu sinceritate deplină, fără trucuri de imagine, fără cecuri în alb, fără merite iluzorii, fără închipuiri locative și fantasme megieșești, de hotar. Locuirea într-un alt spațiu, exonerat de betoane și de „mișcarea browniană” specifică aglomerărilor urbane, i-a prilejuit Marinei, în capitolul „Între lumi”, câteva gânduri remarcabile, iată un exemplu: „Printre primele deprinderi dobândite ca nou-venit în lumea rustică, este aceea de a învăța... să taci mai mult. Mai exact, să nu vorbești în plus. Iar în același timp, să receptezi un univers sonor alternativ, decurgând organic din specificul rânduielilor țărănești. Sintagma „mult zgomot pentru nimic” capătă aici sens in vivo. Deși inițial segmentele de liniște pot părea interminabile, încet-încet, auzul drogat de vacarmul urban se va obișnui, simetric cu măsura auditivă, învățând simfonia așezării firești a naturii și a omului” (p. 11).

Capitolul despre Alexei Navalnîi este unul exemplar prin gingășia perspectivei (o grijă aproape maternă, specifică etosului feminin) față de jertfa asumată de un om de 45 de ani în fața tiraniei oarbe (cum altfel), cu vădită propensiune pentru crimă. Întregul proces psihologic al întoarcerii eroului în iadul rusesc (un fel de Acta Martyrum „pe nou”) este descris ca o confruntare dintre victimă și călău, în care fiecare își interpretează rolul parcă stabilit de dintotdeauna, într-o antropo-psiho-dramă veche de când lumea. Dacă heghemonul este descris schematic (răul fiind prin natura lui previzibil, monoton, uscat și calculat), victima capătă aură personală, dobândește nimb și originalitate a sacrificiului, detentă a voinței de a se opune opresiunii din partea unui om devenit „piele și os”. Cel slab, asemenea Sfântului Apostol Pavel, devine cel tare, iar puternicul zilei o umbră pitică, străvezie în buncărul poleit, devenit temniță.

Ar mai fi multe de dezvăluit din carte, însă nu vreau să răpesc nimănui plăcerea lecturii și nici să influențez în cheie personală bucuria descoperirii unor rânduri/gânduri minunat expuse: cu sfială și tenacitate, cu decență și curaj, cu seriozitate și erudiție înfrânată - tot o formă de asiduă delicatețe fiind și acest exercițiu personal...

 de Răzvan Bucuroiu