Brașovul vechi și nou

Brașovul vechi și nou

Volumul „Pisica de la ora cinci” scris de Rodica Bretin a fost publicat în 2026 la editura „Corint”.

Nu sunt critic şi nu am studii de specialitate în domeniul literar. De aceea sunt nevoit să apreciez cartea Rodicăi Bretin, „Pisica de la ora cinci”, doar prin filtrul personalităţii şi al experienţelor mele de viaţă şi de cititor. Știu de pe acum că această, să îi zicem „cronică” va fi una atipică (lucru pentru care solicit cu insistență să fiu iertat), dar și această carte este una diferită de toate celelalte ale autoarei.

Nu sunt nici braşovean, mutându-mă aici la vârsta de șase ani, pentru a începe şcoala primară. M-am născut la Târgu Mureş, un oraş complet diferit de Brașov, mai ales în acei ani. Cu toate acestea, având iubirea de natură sădită în mine de bunica maternă, nu mi-a fost greu să mă îndrăgostesc de noul meu oraş, atât de aproape de pădure şi de munte. Mediul citadin era şi el fascinant, chiar dacă era un „oraş muncitoresc”. Chiar şi „prefacerile” regimului comunist aduceau, în anii ʼ70 din secolul trecut un aer de prospeţime, cel puţin vizuală. Undeva pe la începutul anilor respectivi, după prigoana anilor ʼ50 şi înaintea crizelor din anii ʼ80 a existat o perioadă de relativă bunăstare, chiar un gen de libertate reinterpretată, în cadrul cărora un simplu muncitor îşi permitea, măcar o dată pe lună, să ia masa în oraș sau în Poiana Braşov, împreună cu familia. Desigur, privind în urmă, perspectiva se schimbă destul de mult. Dar mereu este adevărat că înainte era mai bine, dintr-un singur motiv care nu are nimic de-a face cu politica sau economia: anume acela că înainte eram întotdeauna mai tineri.

Cum toate poveștile sunt îmbibate de atmosfera orașului, sunt nevoit să îl pun în relație cu mine, tot așa cum autoarea cărții „Pisica de la ora cinci” are efectiv o relație cu Brașovul anilor ʼ60. Pe lângă oraşul modern, există şi un oraş vechi, nu mai puţin fascinant, care în mintea mea de atunci cuprindea Șcheii, centrul şi zona străzii Lungi (până la liniile de cale ferată din cartierul Bartolomeu), care aducea destul de mult cu Mureșul primei mele copilării. Chiar dacă am crescut într-un cartier nou, mi-a plăcut întotdeauna să parcurg pe jos străzile oraşului vechi, cu precădere acea stradă Lungă și strada De Mijloc, situată „în spatele” celeilalte.

Trebuie făcută precizarea că, spre deosebire de percepţia pe care o aveam în copilărie, „oraşul vechi” se limitează la Cetatea Brașovului medieval. Zona străzii Lungi a apărut iniţial ca suburbie a cetăţii, însă structura sa urbană s-a definitivat în secolele XVIII - XIX. Cunoscută ca Blumăna (în germană Blumenwiese – Lunca Florilor), a fost unul dintre cele trei „cartiere” din afară cetăţii propriu-zise, alături de Brașovechi (Altstadt) și Șchei. Spre deosebire de acest cartier al meşteşugarilor saşi şi maghiari, mult mai cunoscutul Şchei a fost inima românească a vechiului Braşov, coborându-şi rădăcinile temporale până în perioada dacică. Venirea comunismului a amestecat etniile ale căror nuclee rezistaseră până atunci şi a schimbat „aerul” cartierelor. Pentru mine, până acum, doar clădirile mai stăteau mărturie epocilor pe care nu le cunoscusem.

Trecutul acestui oraş vechi mi l-am închipuit de multe ori, însă nu din perspectiva evenimentelor istorice majore petrecute aici, ci prin ochii unui om obişnuit sau al unui copil care „a prins” alte vremuri. Aşa se face că Pisica de la ora cinci a devenit cartea care mi-a evocat amintiri despre întâmplări pe care nu le-am trăit niciodată, dar care ştiam sigur că se petrecuseră în maniera descrisă. Trebuia doar ca cineva să mi le confirme, pentru a deveni propria mea realitate. Probabil că la asta contribuie şi o mare asemănare între mine şi autoarea cărții, una provenită din congruența, sub multe aspecte, a parcursului pe care l-am avut în copilărie. Am crescut la curte, una comună cu alte 3 familii, nu am avut parteneri de joacă, am fost (şi am rămas) bolnăvicios, am fost îndrumat să vorbesc de la început două limbi, mi-am dorit mereu un animal de companie și multe, multe altele... „Tatăl” care m-a crescut (bunicul matern) luptase pe front, semănând la rândul lui cu tatăl autoarei… Existase până și o fântână, în mijlocul orașului, unde mergeam de mână cu bunica și unde mi-am petrecut o parte dintre cele mai frumoase clipe ale copilăriei. Nu era lângă Casa Armatei și nu avea cai sculptați, ci, de jur împrejur, câteva zeci de broscuțe verzi, de piatră.

Primele mele amintiri datează dintr-o epocă în care se amesteca progresul propus şi înfăptuit de clasa muncitoare, cu rezistenţa în faţa lui şi a relelor pe care le aducea, cu nostalgia anilor precedenţi și mai ales lupta surdă pentru a supravieţui, atât fizic, dar mai ales intelectual. Cu toate greutăţile aferente, dacă reuşeai mai ales elevarea intelectuală prin cultură, mediul acela modela caractere frumoase şi oameni de calitate. Din această perspectivă trecutul a fost mult mai folositor decât comoditatea, blazarea şi decadența prezentului îmbibat de libertate anapoda înțeleasă, câştig şi bunăstare materială. În mod paradoxal, regimul actual este mult mai orientat spre partea materială a vieţii, decât cel anterior, materialist prin natura ideologiei sale.

Mai apoi am avut un prieten care colecţiona vederi vechi din Braşov. Am răsfoit albume cu mii de imagini, de la cărţi poştale desenate în tuș şi apoi colorate sumar, până la cele moderne, provenite din tipografii, dar şi fotografii alb negru cu diverse zone din oraş. Perioada pe care mi-o înfăţişau se întindea pe mai mult de un secol şi jumătate – între timp transformată pe nesimțite în două secole. Toate aveau farmecul lor, însă cele din perioada postbelică, anii ʼ50, ʼ60 îmi atrăgeau privirile şi curiozitatea. De aceea, cartea Rodicăi Bretin, deşi nu este o monografie, nici a locului şi nici a timpului respectiv, a venit ca să îmi satisfacă acea curiozitate pe care o am de vreo cincizeci de ani.

Relativ la autoare trebuie să spun că, dintr-o anume perspectivă, lucrurile sunt mult mai „grave” decât am crezut eu. Cunoscând-o liniștită și așezată, precum un râu cu ape molcome, care a trecut prin multe locuri, posedând nu doar cunoștinte vaste ci și înțelepciune, n-ai fi zis că a fost fetița băiețoasă, cu pantaloni și tunsă scurt, care se urca în copaci, urmărea filme de acțiune, se tăvălea prin iarbă cu câinii de stână, pusă pe șotii și chiar pe împărțit pumni copiilor din vecini. N-ai zice asta nici văzând-i fotografiile din copilărie și nici cele din tinerețe. Însă cred că tocmai acest contrast, precum și lipsa de tipicitate, sunt cele care au dat literaturii românești un scriitor de excepție. Dacă ar fi rămas în rând cu fetițele obișnuite, la fel de obișnuită i-ar fi rămas și creația literară.

Cunoșteam capacitatea Rodicăi Bretin de a scrie orice fel de text, inclusiv memorialistică. Cu toate acestea, episoadele autobiografice din perioada postbelică m-au surprins în foarte mare măsură, pentru că sunt reale, despre copilul Rodica Bretin și oamenii acelor timpuri, dar și despre orașul Brașov, așa cum ea le-a perceput pe toate. Uneori șugubăț, alteori aproape filozofic, amintirile, descrierile, poveștile, observațiile și învățăturile desprinse din ele, în parte atunci, în parte acum, nu descriu acele timpuri, ci le recrează. Citind, eu nu am înțeles cum era în acea curte din acel Brașov, cum erau oamenii și strada, ci am fost efectiv acolo, atunci, cu fiecare dintre ei.

Întreaga carte propune un umor inteligent, dar mai ales elegant, aproape englezesc. Nu ştiu dacă aş putea să îi spun umor brașovean sau „de tip Vlădeni”, însă cu siguranţă autoarea dovedeşte nu doar inteligență, dar mai ales o cunoaştere a adâncimilor, deopotrivă psihologice şi sociale. Nu aveam niciun dubiu că aşa stau lucrurile, însă acum le etalează într-un context intim, care m-a surprins deosebit de plăcut. M-a făcut să mă simt acasă. Cu acest umor, subliniază, de fapt, chestiuni serioase și grave, care privesc fie oamenii, fie regimul. „Adulții aveau puterea (ca şi cum ar fi doar un specific al vremii – n.n.), ei luau toate deciziile, convinși că numai ei pot să hotărască pentru copiii lor... nerecunoscători, ei o să înţeleagă asta într-o zi. Când? Când vor fi la rândul lor nişte adulţi responsabili (! – n.n.), care să taie în carne vie cu bisturiul neînduplecării, deschizând răni ce nu se vor vindeca niciodată”. Această frază m-a făcut nu doar să îmi reamintesc propria copilărie, ci și să reevaluez acţiunile mele în calitate de părinte.

În alt registru, Rodica observă cu acurateţe, dar şi cu ceva durere pusă acolo, că „Tranziţia spre oraş a fost înceată, iar pentru unii nu s-a încheiat nici astăzi, după atâtea decenii.”

Textul are o calitate unică. Mai peste tot, într-una și aceeași frază sunt îmbinate deodată două perspective: cea a copilului cu suflet candid și cea a omului matur, pragmatic, chiar uşor cinic, atât în analiza retrospectivă pe care o face epocii descrise, cât și din perspectiva justificării acțiunilor copilului de atunci. Acest dualism respiră în toate episoadele redate, fie analitice, fie intime. Autoarea rămâne în acelaşi timp şi copil, dar totodată devine și adultul de azi, care privește trecutul cu o înțeleaptă înțelegere a lui, dar totuși, nu foarte diferit. Adultul de azi este complicele copilei de acum șaizeci de ani, ale cărei alegeri și conduite le susține în continuare. Desigur, nu mă refer la identitatea persoanei-copil cu cea a persoanei-adult (o evidență, de altfel), ci la faptul că este deopotrivă și copil și adult, reușind acest lucru prin bivalența cu care încarcă aceeași propoziție, aceleași cuvinte – cea mai elocventă dovadă a unui prozator profesionist.

Alături de omniprezentul personaj pozitiv, Brașovul, mai există un personaj aflat peste tot, de data aceasta unul malefic: regimul comunist. Lucrurile importante, marile nenorociri, suferințele, la fel ca și marile fapte de bine ale oamenilor, te ating mereu, indiferent de vârstă. Le înțelegi ori măcar le percepi instinctiv, în modul cel mai corect, chiar copil fiind. Mizeriile uriașe sau mai mărunte ale regimului comunist nu puteau lipsi din amintirile autoarei, planând peste oraș și destine. Dar acele timpuri nenorocite, cu toate neînțelegerile dintre oamenii obișnuiți, au avut darul să îi unească pe cei de omenie în feluri care acum nu mai există. Deși am cunoscut-o pe Rodica Bretin abia acum câțiva ani, avem în comun același fel al vremurilor în care viețile noastre s-au dezghiocat din neantul inexistenței, în care am deschis ochii și pe care le-am parcurs cu sufletele unor copii care au ințeles de timpuriu mai multe decât ar fi trebuit. Chiar dacă o face cu același umor subtil, cuceritor, autoarea nu scapă niciun prilej să condamne regimul comunist, subliniindu-i ticăloșia manifestată în atâtea și atâtea feluri.

Mă gândesc doar, câți oameni, idiferent de numele sau nația lor, unchiul Tibi, bijutierul Lehman, turcul Selim sau marea doamnă, alături de alții, rămași necunoscuți, au suferit fără ca nimeni să îi mai știe. Faptul că Rodica Bretin nu îi lasă în uitare este un alt merit al ei prin care pune un mare cuvânt împotriva ciumei roșii, pentru ca acelora care n-au cunoscut-o, să le mai treacă din nostalgia pe care o trâmbițează. Chiar dacă Brașovul este un personaj în sine, având și în carte un specific, un iz, o atmosfera proprie, el prinde viață doar prin oamenii care au trăit pe străzile lui. Peste toate, autoarea și-a făcut datoria și față de oras, într-un mod mult mai bun (și cu siguranță mai frumos) decât toate descrierile „de specialitate” dedicate acestui scop. Rămâne să văd, ca o simplă curiozitate personală, cum se va revanșa Brașovul față de ea.

Inițial mă gândisem să aleg un capitol preferat, despre care să vorbesc mai mult, însă până la final n-a fost chip de așa ceva. Toate alcătuiesc însăși viața copilei-autor, a personajelor și părții lor de oraș. Toate sunt importante și au atât o valoare emoțională cât și una documentară. Toate alcătuiesc o carte ce nu e doar bine scrisă, ci o carte bine scrisă care m-a atins în mai multe feluri, deopotrivă dureroase și plăcute. Poate și de aceea, în ciuda tonului jucăuş la cărţii, ironic pe alocuri, textul a făcut ca de câteva ori să îmi tremure inima şi chiar buza de jos, într-un fel pe care credeam că îl pot stăpâni fără să fiu nevoit să duc mâna la ochi.

de Eugen Gomboș