În fața morții

Un exercițiu de împrietenire cu anxietatea de moarte și cu depresia

Cronica volumului de poeme, „rămâne ce e bun din mine” de Cătălin Stanicu (Editura „Cartex”, colecția „Amaterasu”, 2026)

Cătălin Stanciu (născut în 1978) este poet, eseist și psiholog. A studiat psihosociologie la Universitatea din Petroșani și are studii postuniversitare în consiliere familiară și de cuplu la Universitatea de Vest din Timișoara. Este psiholog principal clinician, psihoterapeut, fondator al revistei umaniste de cultură „Psyche” și președinte al Asociației de Cultură și Psihologie „Oedip”. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și PEN România. A publicat poezie, cronică literară și eseuri în mai multe reviste culturale, printre care: „Observator Cultural”, Revista „Golan”, „Timpul”, „Hyperion”, „Ateneu”, „Mișcarea literară”, „Tribuna” ș.a.. A publicat volumele de poezie: Ceartă cu îngeri (2007), Viața e un drum pe jos (2014), Deliruri (2017), Drag-o-Stea (2019) și Vorbim Rar (2020). Cea mai recentă apariție editorială o reprezintă volumul de poeme, rămâne ce e bun din mine, apărut în 2026, la editura „Cartex”. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează. 

După toate probabilitățile, poemele ce alcătuiesc prezentul volum s-au născut în urma unei suferințe severe, a unei boli ce a presupus, pentru vindecare, trecerea printr-o operație foarte dificilă, pe cord, cu risc sporit de nereușită, ceea ce a făcut ca suferința fizică să fie însoțită și de o mare anxietate ce a ajuns până în pragul depresiei. Poate doar formarea intelectuală în sfera psihologiei a poetului să fi ajutat la nedeclanșarea propriu-zisă a depresiei, ce ar fi putut avea urmări dintre cele mai grave.

Volumul debutează cu un poem tulburător în care poetul face un inventar al organelor interne pe care le-ar putea dona în cazul unei sucombări într-un episod de  moarte clinică din care nu ar mai putea fi salvat. Ceea ce impresionează cu asupra de măsură la acest poem este tonul cinic pe care poetul îl imprimă, senzația de detașare emoțională de propriul trup, precum și sentimentul de nimicnicie față de propria-i viață, îndulcite întru câtva doar de conștientizarea faptului că prin donarea de organe ar putea salva totuși alte vieți: „în fața morții/ ești doar un corp/ din care se recuperează/ ce mai e bun.// Rinichiul stâng merge la Cluj,/ dreptul la Iași./ O bucată din ficatul tăiat ca pentru friptură/ rămâne la Brașov,/ alta la Timișoara.// Restul de hoit/ la Zăvoi/ pentru putrezit.// Am semnat/ am înțeles/ organele sănătoase/ pot salva alte vieți// Șocant/ să-mi vorbească de părțile/ sănătoase din trup/ pe mine/ nu mă ajută la nimic.// (...)// Mi-a părut rău/ că nu am avut cu mine Montblancul/ ar fi contat cerneala/ am semnat cu pixul de un leu/ pentru viața mea/ de doi bani/ care poate deveni relevantă/ doar dacă se sfârșește// Trupul/ o clădire incendiată/ din care fiecare recuperează/ ce mai poate fi folosit.// Restul/ în focul gheenei/ unde este/ plânsul și scrâșnirea dinților// Din tot ce ai fost sau ai sperat să fii/ nu mai rămâne/ nici tatăl,/ iubitul,/ psihologul,/ nici poetul/ ci doar câteva organe sănătoase/ ce pulsează/ în alt trup”.

Și totuși, o mare parte din grijile celui aflat în suferință se îndreaptă și spre cei dragi, dovadă că suferința nu l-a transformat într-un om rău, într-o brută fără de simțire, că anxietatea se manifestă numai în raport cu sine însuși și mai ales că luptă din răsputeri ca aceasta să nu îi afecteze și pe ceilalți, pe care continuă să-i iubească, chiar dacă este conștient că nu le-o mai poate dovedi la fel ca înainte. Totodată, își exprimă îngrijoarea cu privire la trauma transgenerațională pe care este conștient că le-o poate transmite copiilor săi, după cum reiese din poemul următor: „nu mă plâng/ când teama de moarte dispare/ viața/ devine absolut minunată.// Mai greu/ este să-i faci pe cei care te iubesc/ să înțeleagă/ că nu e nimic personal/ că nu e vorba despre ei/ (cu doar câțiva ani în urmă/ a fost vorba doar despre ei/ mereu despre ei)/ să-și așeze-n minte/ că pentru tine/ nu mai contează să le arăți că-i iubești/ după așteptările lor.// Nu îți sunt indiferenți/ Dimpotrivă/ Lăsându-i să te vadă așa cum ești/ Întors spre tine/ animal scăpat din rezervație/ cu haina fricii năpârlită.// Cum să-i arăți femeii pe care o iubești/ că o iubești/ fără ca îmbrățișarea compensatorie/ să nu fie tardivă,/ când ea îți spune cu convingere/ ca un diagnostic DSM-5:/ Nu-ți pasă de mine!// Cu copiii este altfel/ întotdeauna e așa/ Oricât de bun și de corect ai fi cu ei/ le lași/ nevăzute ca niște duhuri rele/ traumele tale/ viața netrăită a părinților tăi/ a bunicilor lor/ testamentul/ -/ singura moștenire veritabilă”.  

Un aspect care mi-a atras atenția într-o manieră foarte plăcută este faptul că, deși tematica volumului este una extrem de sensibilă și dureroasă, și chiar dacă atmosfera creată, inclusiv prin descrierea scenelor din spitale, tinde să devină una sterilă și aseptică, inclusiv în plan poetic, poetul Cătălin Stanciu are grijă să evite totuși acest posibil derapaj, care ar fi putut afecta dimensiunea literară a volumului său, și să strecoare, pe alocuri, în punctele esențiale, doze considerabile de poezie pură, obținute atât prin inserarea de metafore, de imagini puternice și de alăturări inedite de cuvinte, vecine cu suprarealismul, cât și prin apelarea la ironie, auto-ironie, oralitate și pitoresc, toate acestea fiind menite inclusiv să detensioneze atmosfera și bineînțeles, să repună poemele pe șinele lirice ale poeziei: „- dacă nu am o poezie suprarealistă/ trăiesc pe pielea mea/ o metaforă crâncenă -/ nu pot deschide ochii.// Foșnetul halatelor de plastic/ se agită în jurul meu/ ca niște colibri transparenți/ prinși în plasa de insecte/ răspândind cortizol/ ca niște ace.// Lua-te-ar dracu’ să te ia/ să nu mori acum/ nu muri/ rezistă/ ce dracu’ e cu tine?// Înjurătura ei -/ psalm/ al unei doctorițe/ care nu vrea să te piardă pe tura ei// La cât de des am fost înjurat acasă/ Lua-te-ar dracu’/ E primul Te iubesc al copilăriei,/ reacționez instinctiv/ ca la o voce cunoscută/ Nu moare nimeni/ și-mi pierd cunoștința/ printre/ sunetele ascuțite ale aparatelor/ scenariul/ prost scris”.    

Așadar, noul volum de poeme semnat de Cătălin Stanciu, rămâne ce e bun din mine, deși descrie un episod cumplit și dureros din viața poetului, cu toate aspectele neplăcute ce au decurs din acesta, ni se înfățișează totuși ca un volum cât se poate de poetic, chiar dacă lirismul este adeseori obținut prin metode mai puțin convenționale, ca cele ilustrate mai sus. Iar acest aspect atestă, o dată în plus, faptul că poetul Cătălin Stanciu a ajuns la o maturitate poetică remarcabilă, care îi permite să experimenteze, să riște și totodată să se manifeste cât se poate de liber și de sigur pe sine în poezie.             De asemenea, trebuie să luăm în calcul și faptul că scrierea acestui volum va fi avut și un rol terapeutic, poezia fiind cu adevărat, pentru poet, un exercițiu de împrietenire cu anxietatea de moarte și cu depresia. Și cine știe dacă nu cumva, acest rol îl va juca și în viața unora dintre cititorii săi.

 de Romeo Aurelian Ilie

Romeo Aurelian Ilie s-a născut pe 27 februarie 1988, la Slobozia, Ialomița. Este absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București. Din anul 2008 publică poezie, cronici de carte, eseuri literare și teologice în diverse reviste culturale, printre care: „Helis” (Slobozia), „Timpul” (Iași, București), „Timpul din România”, ediția din Republica Moldova, „Bucovina literară” (Suceava), „Poesis International” (București), „Dilema Veche” (ediția on-line), „Planeta Babel” (București), „Fragmented Voices” (Cehia), „A Too Powerfull Word” (Serbia), „New York Magazine” (S.U.A.), „Kametsa (Peru)”. Poeziile sale au fost traduse în engleză, spaniolă, italiană, germană și ebraică. În anul 2018 a debutat cu volumul de poeme „Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul”  la editura „Tracus Arte”, în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”. Au urmat volumele de poezie „Lacrima Tatălui” („Casa de pariuri literare”, 2022) și „Liniștea de a doua zi” („Charmides”, 2024). Din anul 2025 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea.