Cătălina Boris Bălan

Între poezia milei și bucuria de a trăi sau recenzia volumului de poezie „Într-o zi voi alerga, mamă!” de Cătălina Boris Bălan

Născută în 1996 în orașul Bălți din Republica Moldova, Cătălina Boris Bălan a debutat anul trecut cu un volum de poezie, intitulat „Într-o zi voi alerga, mamă!”, tipărit la Editura Eikon din București și lansat la Brașov. Ea este licențiată în Limba și Literatura Engleză din cadrul Universității “Al. Ioan Cuza” din Iași și are un Master în Studii Canadiene și Americane la aceeași universitate, dar a absolvit și Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Sociologie și Asistență Socială de la Universitatea de Stat din Moldova. Potrivit scriitorului basarabean Dumitru Crudu, poezia Cătălinei Boris Bălan are un „mare impact etic și emoțional” asupra cititorilor, iar atunci când o lecturăm simțim o “profundă milă față de noi înșine”, deoarece nu suntem la fel de bravi, la fel de altruiști și de optimiști, cum este tânăra poetă din Republica Moldova. Poeziile ei sunt, în esență, un îndemn la luptă, iar acest sentiment transpare plenar chiar din primul poem, care dă și titlul volumului „Într-o zi voi alerga, mamă!”, în care poeta, suferind, din păcate, de dizabilitate motorie, are un vis, vorba pastorului Martin Luther King, respectiv că va coborî scările, fugi, evada, alerga încolo și încoace, având ca inspirație influenta carte „Interpretarea viselor” de Sigmund Freud, deoarece visele se împlinesc pentru cel ce își dorește cu ardoare acest lucru. Poezia ei explodează strombolian în arealul bucuriei de a trăi, dar și al luminii divine, cartea având și un filon religios important, astfel, Bălan îl invocă pe Isus, într-o poezie-sentință, cum sunt mai multe în acest volum, numită chiar „Isus Hristos”, proclamând non-imperios ideea că Mântuitorul a venit pe Pământ pentru a-i aduce și ei bucurie și dorința de a trăi frumos. De altfel, câteva poezii, cam simpliste, ce-i drept, poartă denumiri sau îl evocă pe Dumnezeu: „La Dumnezeu”, „Doar Dumnezeu” sau „Doamne ajută”, de pildă, în scurta poezie-sentință „La Dumnezeu”, Creatorul Suprem este menționat și chemat ineluctabil în ajutor, când poeta nu se gândește să ajungă mai repede la... dentist, pentru o banală durere de dinți, ci mai întâi meditează la Domnul Dumnezeul nostru, pentru ca în cea mai scurtă poezie a cărții, „Doar Dumnezeu”: „Ce te doare/ știe doar Dumnezeu”.

Unele versuri sunt monotone, cu scurte enunțuri interogative, cvasi-infantile, având în vedere vârsta autoarei (29 de ani, totuși!), cum ar fi cele din poezia „Dincolo de orizont”: „Păsările pleacă/ întărite calde/ oamenii oare unde se duc?”, ce amintește de americanul J.D. Salinger din romanul „De veghe în lanul de secară”, dar acolo interogația „Oare unde se duc rațele când vine iarna?” avea conotații mai profunde. Alte poezii borisbălaniene par niște imitații de haiku-uri de Matsuo Bashō scrise ad-hoc despre motivul literar și filosofic al singurătății, cum ar fi „Nopțile”: „Doar nopțile/ înțeleg ce este/ singurătatea”. În schimb, versuri precum cele din „Inima mea” exprimă o durere imensă, irepresibilă, o suferință în tăcere și solitudine, invocându-l pe ubicuul Dumnezeu întru mântuire, redempțiune: „Inima mea nu mai suportă/ să tacă/ ea începe să vorbească/ despre trădare, disperare/ și iertare/ cu Dumnezeu...” De asemenea, poeta își găsește refugiul temporar în cultură și în literatură, ceea ce este un lucru bun, chiar înălțător, în mijlocul cărților vechi și alinătoare, cu povestiri despre dragoste și prietenie pe vecie, dacă se poate, într-o lume plină de înțelegere și toleranță (ea tot obosind în a explica intoleranța), sentimente spre care tinde, dar care s-au sfârșit demult: „pagină cu pagină, mă aflu în mijlocul lor/ îmi petrec zilele în camera din cămin/ singurătatea e o companie tăcută/ cărțile vechi îmi spun că a existat/ și o altă viață” (vezi poezia „Cărțile vechi”).

Un alt loc de adăpost, de pace sufletească este reprezentat de notarea gândurilor alter ego-ului autoarei în jurnalul personal, precum și de refugiul în muzica pianistului și compozitorului italian Ludovico Einaudi pe care-l audiază în fundal: „îmi place să-l ascult/ în background/ pe Ludovico Einaudi/ dau volumul mai tare...” (poemul „Îmi găsesc refugiu”). Cu toate acestea, poeta dorește să trăiască senzații tari și inedite, cum ar fi primul zbor cu avionul, aparat care atunci când decolează lasă în urmă îndoielile, privirile dezaprobatoare, intoleranța, care ar vrea să-i spună că nu merită să călătorească, să meargă cu acest rapid mijloc de transport, unul dintre pasageri constatând cu aversiune dizabilitatea ei motorie, ca în „Primul zbor cu avionul”: „sunt mai mult,/ decât dizabilitatea motorie,/ pe care, o observă pasagerul de alături/ și îi provoacă o senzație de dezgust”.

Către finalul volumului balanian, în poemul „Sunt aici!”, cu versul repetitiv din titlu, eul liric caută totuși să-și afirme prezența, cu toate eșecurile și victoriile sale, cu fiecare vis împlinit ori sfărâmat, inclusiv cu gândurile obsedante și coșmarurile atroce, dorește și speră să fie alături de oamenii care au nevoie de ea ori cel puțin sunt de partea ei. Până la urmă, ceea ce contează este „devenirea întru ființă” a poetei: „Sunt aici/ ca o inimă deschisă/ contează cine sunt și cine devin”. Concluzia poate fi decriptată chiar din ultimul poem al cărții, “Cei care mă iubesc”, în care se exprimă un sentiment universal de bucurie, de speranță și fericire ce devine melodie, care indică faptul că „Într-o zi voi alerga, mamă!” este, dincolo de unele idei și imagini pesimiste ori sceptice, reprezintă ineluctabil un imn vibrant consacrat vieții și iubirii.     

 de Iulian Cătălui