O istorie a sărutului

„O istorie a sărutului” de Cosmin Neidoni, Editura pentru Artă și Literatură, 2026.

În cronicile pe care le-am făcut celor două precedente cărți semnate de Cosmin Neidoni, „Regatul celor mai frumoase depărtări” (2018) și „Frumosul din lumea lui Van Gogh și alte eseuri” (2025), care se fundamentau în principal pe ideea de frumos și sunt volume de texte și eseuri disparate, susțineam că autorul timișorean, absolvent de Filosofie, Istorie și Litere, ar trebui să scrie un volum de tip sistem filosofic sau un tratat de filosofie. Iată că prin cartea de față, „O istorie a sărutului de la antici până în zilele noastre”, apărută în condiții grafice de excepție la Editura pentru Literatură și Artă din București în 2026, Cosmin Neidoni a realizat un fel de multi sau macro-tratat de istorie, știință, filosofie, sociologie, literatură, cinematografie și artă, o amplă lucrare inter și multidiscipinară, ce impresionează atât prin eleganța scriiturii, cât și prin multitudinea temelor abordate.

Metodologic vorbind, demersul neidonian se situează la confluența dintre domeniile menționate, nu pentru a epuiza un subiect gigantesc, ci pentru a-i descoperi polifonia, deoarece un gest precum sărutul nu poate fi încapsulat într-o „definiție monodisciplinară”. În acest context, lipsesc abordările sărutului din perspectiva muzicii simfonice, operei sau a celei pop-rock și din cea politică, de pildă, dar sunt sigur că într-o ediție revizuită și adăugită, autorul va insera și aceste domenii sau poate și altele. Potrivit scriitorului Laurențiu-Ciprian Tudor, „O istorie a sărutului” este prima lucrare de filematologie din cultura română.

Cartea neidoniană examinează, investighează și urmărește evoluția și metamorfozele gestului sărutului din antichitate și diverse civilizații istorice până în epoca zisă contemporană. Impresionantul volum, având cca. 500 de pagini, inclusiv 12 planșe/ imagini color cu opere de artă plastică despre sărut este scris la persoana întâi singular, narațiunea fiind homodiegetică, naratorul fiind subiectiv, implicat, punctul de vedere este auctorial. Neidoni susține că scrisul la persoana întâi nu anulează distanța analitică, dimpotrivă, o face mai transparentă, permițându-ți să arăți cititorului-frate „punctul de observație” din care privești, modul în care ajungi la concluziuni și felul în care îți edifici argumentele.

Cartea este redactată atât într-un limbaj accesibil, cât și în unul academizant dar fără snobisme și pedanterii, autorul nedorind să facă rabat de la calitatea intelectuală și culturală, și asumându-și cu onestitate fiecare idee. Volumul este divizat în 5 mari segmente ori capitole, care pot fi lecturate independent: 1) „Cronologia universală a sărutului” (care cuprinde o „privire diacronică”, urmărind calea istorică a sărutului din civilizațiile vechi ale Mesopotamiei și Egiptului faraonic până în perioada contemporană, acolo unde tradiția, modernitatea și postmodernitatea se întâlnesc); 2) „Filematologia” (adică știința sărutului, unde avem un demers interdisciplinar în care se sfetesc biologia, antropologia, neurologia, psihanaliza, etica și alte domenii ale cunoașterii, ele fiind chemate să schițeze un portret cât mai nuanțat al sărutului); 3) „Sărutul în literatura universală” (autorul propune o excursiune literară pornind de la legenda celtică medievală a lui Tristan & Isolda, continuând cu marea triadă a literaturii italiene evomediane Dante, Petrarca și Boccaccio, trecând prin literaturile franceză, germană și rusă și până în postmodernism, la Kundera (la autorul ceh, sărutul este o „scenă de tensiune între eros și cunoaștere, o formă de interogație a celuilalt”) și Houellebecq (în romanele căruia, sărutul deși apare des, este „rareori încărcat de semnificație afectivă profundă”); 4) „Sărutul în 12 capodopere ale artei vizuale”, în care Neidoni analizează gestul, ideea sărutului în pictură și sculptură, într-o explorație ce cuprinde artiști plastici, cei mai mulți occidentali. Printre cei 12 magnifici se află, de exemplu, Giotto, „cel mai desăvârșit maestru al picturii din vremea sa” și artistul care s-a desprins decisiv de stilul bizantin dominant și a pus bazele „marii arte a picturii așa cum o cunoaștem astăzi”, reintroducând reprezentarea fidelă după natură, o practică neglijată timp de peste două secole, cu importanta și semnificativa frescă Sărutul lui Iuda din Capela Scrovegni din Padova. Un alt mare artist italian este Rafael, unul din cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor, din păcate, moartea sa prematură punând capăt unei cariere excepționale, prezent în cartea lui Neidoni cu frumoasa pictură Sărutul dintre Eros și Psyche, un detaliu din ampla frescă ce decorează Loggia din Psiche din Villa Farnesina din Roma. Urmează flamandul Peter Paul Rubens, cu tabloul Venus și Adonis, un pictor a cărui operă (cca. 1.400 de tablouri!), conform lui Giuliano Briganti, „poate fi considerată arhetipul barocului”, în timp ce pentru Luigi Mallé, ea „a deschis calea către tumultosul baroc european, nordic și francez”. De asemenea, este inserat Auguste Rodin, cu faimoasa sculptură Sărutul, o „culme a modernității” artistului plastic francez, momentul în care el transcende canoanele academice fără a ieși însă cu totul din perimetrul acestora. De menționat că în 1907, în atelierul lui Rodin a lucrat și Constantin Brâncuși, care, părăsind locul cu pricina după numai câteva luni, și-a justificat plecarea spunând: „Nimic nu se poate înălța la umbra marilor arbori!” Este amintit și norvegianul Edvard Munch, cu pictura în ulei pe pânză Sărutul, parte a ciclului său „Friza vieții”, ce ilustrează etapele unei relații dintre bărbați și femei, reprezentând materializarea unui motiv cu care artistul norvegian experimentase încă din 1888/ 1889: un cuplu care se sărută de zor, fețele celor doi contopindu-se într-o singură formă, ca o reprezentare simbolică a unității lor. Din creația austriacului Gustav Klimt, unul din fondatorii Secesiunii vieneze (în limba germană Wiener Secession), arta lui contribuind în mare măsură la izbucnirea vezuviană a uneia din cele mai mari revoluții din istoria artei, avem tot o pictură intitulată Sărutul, din 1907-1908, fascinantă prin tandrețea, afecțiunea și intimitatea sublimă a îndrăgostiților, reprezentând un soi de „sărut atemporal smuls din realitatea monotonă a curgerii clipelor”. Deja amintitul mare sculptor româno-francez Constantin Brâncuși este introdus cu a sa sugestivă sculptură Sărutul din 1907, un „manifest al unei noi sensibilități estetice”: iubirea redusă la arhetip cvasi-jungian, materia metamorfozată în „smbol al unității primordiale”. Belgianul surrealist René Magritte este prezent cu pictura Îndrăgostiții sau Les Amants, una dintre „cele mai enigmatice și neliniștitoare reprezentări ale sărutului din arta secolului al XX-lea”, prima dintr-o serie de patru variațiuni, înfățișând două persoane care se sărută pătimaș, având fețele acoperite cu o pânză albă, această barieră de material transformând un act de pasiune, precum un sărut, într-un act de frustrare, simbolizând îndrăgostiții sau amanții care nu pot fi împreună. Nu putea să lipsească mult-prea-aclamatul și prea-răsfățatul Pablo Picasso, cu tabloul Sărutul, în care materia explodează, corpurile se ciocnesc și liniile se frâng. 5) „Viitorul sărutului” (unde întrebările filosofice conturează ipoteza unei lumi în care sărutul, ca gest elementar al intimității umane, ar putea dispărea ori s-ar putea metamorfoza complet radical, de exemplu, în siajul gândirii sociologului și filozofului francez Jean Baudrillard, vizavi de simulacre. În acest context, raportarea la alteritate e disecată prin prisma gândirii filozofilor Jean-Paul Sartre (pe care scriitorul francez Boris Vian îl numea ironic-zeflemist în romanul său Spuma zilelor, „Jean-Sol Partre”, un gânditor și filozof extrem de popular în acea lume ficțională, o figură a „vomismului”, o satiră a existențialismului și a modei intelectuale din acea perioadă din Paris. Pentru nesuferitul filozof Jean-Paul Sartre, relația cu celălalt este marcată încă de la început de o tensiune ontologică, el fiind autorul celebrei replici sau ziceri: „Infernul sunt ceilalți”, din piesa de teatru Cu ușile închise, în viziunea lui apropierea intimă, inclusiv sărutul, „nu este o simplă tandrețe, ci o bătălie subtilă pentru putere: cine îl transformă pe cine în obiect, cine este privit și cine privește”); Paul Ricœur (în opinia căruia, sărutul nu mai e un act al „capturii”, ci al ospitalității reciproce) și Martin Buber (în logica acestuia sărutul dobândește o lumină cu totul specială, el nemaifiind scena unei tensiuni ontologice, ca la Sartre, și nici doar gestul ospitalității simbolice, ca la Ricœur, fiind clipa dialogică supremă în care Eu și Tu se întâlnesc fără masca lui „Acela”).

S-a putut observa că absența unei bibliografii în limba română despre sărut a fost o provocare căreia autorul bănățean i-a răspuns cu entuziasm deplin, căutând asiduu și non-sisific studiile filematologice ale unor autori străini, inclusiv de pe Internet, el nerealizând până acum cât de esențial este acesta și, odată cu el, colosalul univers al bibliotecilor digitale. De asemenea, faptul că în spațiul culturii și literaturii române nu s-a scris până-n prezent o istorie a sărutului, cu excepția desigur notabilă a Istoriei sărutului în teatru, de Călin Ciobotari a constituit o provocare, o dificultate dar și un mare atu, Cosmin Neidoni având în acest din urmă caz aproape avantajul descoperirii Americii de către Columb sau beneficiul libertății unui „teritoriu necartografiat” care înseamnă a putea trasa propriile linii, a propune o topografie intelectuală în care sărutul devine de-a dreptul un „fenomen cultural total”, un gest care leagă intimitatea de istorie, corporalitatea de simbol și de antropologie, totul conducând la un fel de libertate culturală și intelectuală.

Din cele 5 mari segmente ale cărții, ne catapultăm în capitolul al III-lea, „Sărutul în literatură”, Cosmin Neidoni considerând că acestea sunt adânc înrădăcinate în fecunditatea nezolaiană a unui sol comun, ambele țâșnesc etnian sau derivă din dorința abisală de a depăși „mefiențele realității și de a atinge o formă de transcendență”. Astfel, de la medievalii Tristan și Isolda până la tolstoiana Anna Karenina, de la poeții clasici până la romanele (post)moderne, sărutul apare ca un eliadesc „ritual de inițiere”, gest care dezvăluie nu doar dorința nebună sau ardentă, vorba autorului chilian de origine croată Antonio Skármeta, ci și natura fragil-pascaliană a libertății și a omului, tensiunea dintre individ și societate, dintre corp și spirit, subliniază autorul, care adaugă faptul că sărutul în literatură nu poate fi redus la simpla corporalitate, pentru că în fiecare sărut se concentrează o parte din „drama dialectică a existenței umane: iubirea și pierderea, viața și anticiparea morții”. Trecând la autorii analizați aici, pornim de la unul dintre poeții mei preferați, marele Dante Alighieri, exilat din Florența sa natală în anul 1302 și petrecând restul vieții rătăcind prin mai multe orașe din Italia și Franța, stabilindu-se în final la Ravenna, în opera căruia nu avem de-a face cu un sărut fizic, să-i spunem, ci cu „un non-sărut care magnetizează”, cu o apropiere care nu se consumă niciodată în gest, rămânând suspendată în arealul idealului. Însă, exact această absență a contactului fizic creează tensiunea care face dragostea pentru Beatrice Portinari atât de puternică: ea devine o prezență spirituală care atrage, înalță până la stele și sori și modelează sufletul poetului, nu o femeie atinsă de gesturi comune. În La Vita Nouva (titlul însemnând „viață reînnoită și purificată prin iubire”), prima operă atribuită cu certitudine lui Dante Alighieri, scrisă între 1293 și 1295, un poem în proză care conține 31 versuri, 25 de sonete, 1 baladă, 5 canzoni, într-un cadru narativ de 42 de capitole, în care autorul italian transferă intensitatea emoției din planul trupesc în cel interior, moral și mistic. Potrivit lui Neidoni, distanța dintre Dante și Beatrice se transformă în spațiul sacru al contemplațiunii, iar fiecare privire, fiecare salut și chiar fiecare tăcere devin „momente de revelație”. Totuși, non-sărutul dantesc nu este o lipsă, ci o „formă superioară de prezență”, el păstrând iubirea vie, nealterată, neconsumată, deschisă spre infinit. În capodopera dantescă Divina Comedie, Beatrice reapare ca principiu de ordine și de cunoaștere, ea conducând sufletul poetului prin luminosul Paradis, înlocuind treptat imaginea iubitei cu figura adevărului absolut. În același mare poem, există și povestea celebrului cuplu de îndrăgostiți Francesca da Rimini și Paolo Malatesta, o bună parte din cântul al cincilea din „Infernul” fiindu-le dedicată, cei doi tineri reprezentând principalele suflete condamnate la pedeapsa Infernului lui Dante în cercul desfrânaților. Autorul român spune că Dante inventează o „teologie a inaccesibilului”, în care distanța devine esență a iubirii, pentru marele florentin, erosul fiind calea prin care omul recunoaște în femeie reflexul divin, în această perspectivă, inaccesibilitatea nefiind o lipsă, ci o condiție a sacralității. Aceeași Italie serafică și luminos-mediteraneeană, care i-a dat pe marii poeți Dante și Petrarca, l-a catapultat și pe marele prozator realist Giovanni Boccaccio, care în capodopera sa Decameronul va fi umanizat sărutul, conferindu-i ipostaze terestre și mundane. Sărutul boccaccian, spune Neidoni, nu mai aparține idealului inaccesibil, ca la Dante și Petrarca, ci tinerilor care fug de ciumă ca de dracul și se refugiază într-o vilă din apropierea Florenței pentru a scăpa de contaminare și, pentru a face să treacă timpul în mod plăcut, între conversații, banchete și dansuri, adunându-se zilnic – cu excepția zilelor de vineri și sâmbătă, dedicate practicilor religioase – într-o poiană, unde fiecare spune o povestire pe o temă prestabilită, propusă de fiecare dată de ‘regele’ sau ‘regina’ grupului, aleși prin rotație. Boccaccio ia idealul auster al marilor săi predecesori și îl înșurubează în „orizont teluric”, făcându-l concret, cald, „aproape insolent de real”, subliniază Neidoni, citând-o pe Barbara Newman (din lucrarea ei Medieval Crossover: Reading the Secular against the Sacred, 2013), la prozatorul toscan sărutul nemaifiind o „solie a îngerilor, ci o respirație împărtășită între doi oameni într-un colț de grădină, pe o bancă umbrită sau în urma unui joc cu iz de farsă”. Trecerea de la celeștii și sideralii Dante și Petrarca la pământeanul și teluricul Boccaccio reprezintă, după Neidoni, trecerea de la verticala idealului la orizontala vieții.

Trecând la un alt mare autor, aflat în centrul absolut al canonului literar occidental, alături de Dante, William Shakespeare, care face din sărutul uman un moment de iluminare tragică, astfel, în Romeo și Julieta, iubirea celor doi protagoniști este, încă de la prima privire o iluminare, un epifanic a fi împreună și tocmai de aceea sărutul apare recurent: el nu descrie un act, ci, mai curând, o stare a ființei. Sărutul din amintita piesă, este, potrivit lui Neidoni, nu e doar un gest al iubirii, ci momentul în care două destine se ating pentru a nu se mai putea desprinde niciodată. Într-o altă piesă a bardului stratford-upon-avonian, Antoniu și Cleopatra, sărutul are culoare, are gust și este multiplicat în cheie algebrică – „many doubled kisses”, în această operă orice atingere a buzelor devenind o „ecuație a excesului, un calcul al pasiunii” care nu se mai supune niciunui echilibru omenesc. În Troilus și Cresida, singura piesă din întreg repertoriul marelui Will în care sărutului i se rezervă o scenă întreagă – o scenă dedicată nu gestului în sine, ci tensiunii lui interioare, gustului, sensului, fragilității – replica „sărutul e sărat la gust, ca lacrimile noastre” devine o cheie de lectură a întregii tragedii travestite în satiră. În fine, în sonetele shakespeariene 127- 152, dedicate celebrei și enigmaticei „Dark Lady”, numită astfel deoarece poemele arată clar că are păr negru, aspru, și o piele închisă la culoare, de o nuanță „brună”, sărutul este mai degrabă un „instrument al seducției, al dominației și al jocului erotic”, subliniază Neidoni, decât expresia inocent-naivă sau idealizată a iubirii romantice. Menționăm că descrierea „Doamnei Întunecate” („Dark Lady”) se distinge de secvența dedicată „Tânărului Frumos” („Fair Youth”) prin caracterul său explicit sexual, dintre acestea, „Sonetul 151” a fost caracterizat drept „licențios” și este folosit pentru a ilustra diferența dintre iubirea spirituală pentru Tânărul Frumos și iubirea sexuală pentru Doamna Întunecată.

Din literatura română, în capitolul intitulat „Sărutul în trei ipostaze poetice românești”, Cosmin Neidoni a selectat trei autori: Magda Isanos, Nichita Stănescu și Ana Blandiana, nu înainte ca autorul să afirme că de la Eminescu – „primul mare moment de poezie autohtonă” în care sărutul devine un act de-a dreptul cosmic, „purtător de lumină, destin și reverie”, și până la moderniștii rafinați sau poeții contemporani, omniprezența acestui gest e poate, una dintre „cele mai discrete și mai constante forme ale imaginarului erotic românesc”. Poezia Magdei Isanos, „Sărută-mă” transformă sărutul într-un gest de reconstrucție completă: fizică, emoțională și spirituală, fiind momente de, altele decât cele pasionale, în care sărutul este vital, acele momente de penumbră, îndoială și întristare vindecate cu un singur gest, ca într-un „ritual de înviere”. Din creația lui Nichita Stănescu a fost ales poemul Tinerii, care surprinde cu o forță aproape cinematografică „fenomenologia sărutului ca expresie a vitalității juvenile”, a elanului tinereții și, pe de altă parte, a previzionării tragice a trecerii inexorabile a timpului. Repetiția obsedantă – „Se sărută, ah, se sărută”, conferă poemului nichitian o „cadență incantatorie”, ca un ritm al vieții însăși, iar imaginea din prima strofă, a tinerilor ca „terminații ale sărutului” este, în opinia lui Neidoni, de-a dreptul magnetică. Tinerii stănescieni sunt doar o „prelungire a unui instinct, o întruchipare a unei forțe vitale universale care le transcende coproralitatea”. Poezia Anei Blandiana De dragoste, considerată de Cosmin Neidoni, frumoasă, sensibilă și adâncă, vorbește despre fragilitate pascaliană, vulnerabilitate, neputință și speranța că atingerea celuilalt poate opri prăbușirea în moloz, în ghilimele, în neant etc. Într-o cheie mai largă, Ana Blandiana sugerează că, în momente-limită, iubirea este singurul gest care poate ține lumea întreagă, într-o clipă în care „stelele însele par să se stingă”, în timp ce la Dante, de exemplu, iubirea mișcă sori și stele („L' amor che move il sole e l'altre stelle”).

Capitolul al V-lea și ultimul, „Viitorul sărutului” propune și niște concluzii semnificative, autorul fiind îngrijorat că într-o lume care trăiește prin ecrane și avataruri, contactul fizic, inclusiv sărutul, se fragmentează, iar prezența este înlocuită de „conexiunea din planul virtualității”. Sociologul francez Jean Baudrillard, unul dintre teoreticienii postmodernismului, în cartea lui basorelief Simulacre și Simulare (1981) scria și avertiza că simularea precede realitatea, având astfel o „valoare productivă”, iar imaginea devine mai reală decât însuși realul, dar aceasta nu înseamnă în niciun caz că ceea ce numim în mod obișnuit „realitate” nu mai are vreo valoare și nici că Baudrillard a plonjat într-un fel de nihilism sau cinism conservator. În siajul francezului, Neidoni spune că în spațiul digital, totul devine steril, calibrat, fără risc, dar fără acesta din urmă nu există emoție autentică, ci doar un simulacru. A săruta înseamnă a fi prezent în fragilitatea celuilalt, dar cu toate acestea, tehnologia nu trebuie demonizată, căci adevărata provocare este „domesticirea”, nu blamarea ei. Sărutul viitorului, conchide Cosmin Neidoni, poate că va asistat de dispozitive, poate că va traversa distanțe de mii de kilometri prin „vibrații transmise de senzori”, dar dorința de atingere reală nu va putea fi anihilată niciodată, iar într-o lume a simulacrelor, unde totul se poate replica, sărutul autentic rămâne, asemenea vieți înseși, „ireproductibil artificial”.

 de Iulian Cătălui