Un episcop literat

Din fiecare articol al episcopului Timotei Prahoveanul am învățat câte ceva, negreșit. Omul este o mică enciclopedie bisericească, file de Pateric ambulant, viersuitor șarmant. Vorba molatecă și scrisul vioi se conjugă fericit în făptura lui literară. De fapt, în statura lui literară, căci este autorul multor volume și a sute de articole cu teme istorice, memoriale, teologice, de viață eclezială etc. Însă narațiunea rămâne domeniul său de excelență, iar ultimul volum apărut la editura „Cuvântul vieții” (București, 2026) intitulat „Lumină și nevoință în Muntele Athos” este mai mult decât grăitor, este simptomatic. Este simptomatic pentru ceea ce reprezintă vocație împlinită, talant neîngropat, talent pus în lucrare.

Volumul este un florilegiu de articole, note de călătorii și însemnări despre Muntele cel Sfânt, Agion Oros (Ἅγιον Ὄρος), în care timpul nu stă pe loc ci curge în ritmul metanierului, după litanii, după privegheri, după apusuri și răsărituri. Acolo vlădica Timotei se simte în largul său duhovnicesc, acolo memoria i s-a ascuțit, nevoia de evocare a luat locul sfielii, iar conștiința faptului că a stat în proximitatea unor oameni deosebiți (sfinți, de-a dreptul) i-a dat ghes să scrie ceea ce vedea și cuprindea cu mintea. Totul dublat de o excelentă pregătire istorică (bibliografie de invidiat), cu referințe bogate la povestea bimilenară a Sfântului Munte: acesta este pomenit pentru prima oară, aflăm de la PS Timotei, chiar de Homer în Iliada, cântul XIV, 224–230, pentru ca mai apoi să citim pasaje excelent documentate despre devenirea sa duhovnicească, de-a lungul secolelor. Claviatura sfințeniei este abordată cu parcimonie, delicatețe și smerenie: autorul ne pune în față medalioane (chipuri) de sfinți recenți sau cei cu evlavie seculară. Astfel, prin fața ochilor se perindă sfinți români contemporani (Cleopa, Petroniu sau Dionisie) sau alții din veacuri trecute (Paisie de la Neamț). Apoi ne bucurăm de evocările unui Pavlos mitropolitul, Vasilios arhimandritul, Emilian simonopetritul, Trifon sau Irodion…

Interesant este că Athosul, în evocarea vlădicăi, îi cuprinde deopotrivă, la fel de pregnant, pe cei vii și pe cei morți, pe sfinți și pe nesfinți, pe cuvioși, sihaștri, năstavnici, arhierei, pe pelerinii obișnuiți și pe capetele încoronate care s-au perindat pe aici. Este toată istoria vie a Balcanilor, a Ortodoxiei, a gloriosului Bizanț care refuză să moară – cu aura imperială retrasă într-o peninsulă împădurită, inospitalieră, stâncoasă. Chiar și „ceasurile bizantine”, un fus orar aparte care face din zi noapte și din noapte zi are rostul lui milenar de a regla metabolismul liturgic și orant al viețuitorilor. Locul în care nu sunt nașteri (Varujan Vosganian: „În locul acela nimeni nu s-a născut niciodată / Și totuși nimeni nu mai rămâne cel care a fost”, Mărturisire, 2009) ci numai învieri, locul în care rugăciunea arzătoare ține balanța lumii, locul în care sfințenia umblă slobodă, la vedere – ei bine, locul acela și-a găsit povestitorul actual, cronicarul modern. Limba română este și ea o limbă sfințită, compatibilă cu întreaga lucrare harică a Muntelui, de aceea „suportă” intensitatea unor relatări aparte, neobișnuite și totuși atât de… „firești”. Căci Ortodoxia este însăși firea omului, așa cum afirma părintele Rafail Noica, atât de profund, atât de înțelept, atât de realist, atât de cuprinzător.

Axios, vlădica!

de Răzvan Bucuroiu