Îndreptar de viață

Îndreptarul de viață creștină al Sfântului Serafim cel Răbdător

Ne aflăm într-un an binecuvântat, când Biserica Ortodoxă Română serbează 100 de ani de Patriarhat și 140 de Autocefalie, prilej cu care Biserica s-a îmbogățit cu încă 16 sfinți ai credinței, care prin râvna lor au mărturisit că viața nu are sens decât ca înviere.

Preocuparea pentru sensul vieții este una fundamentală pentru om de-a lungul istoriei sale, iar pentru omul credincios credința este cea care dezvăluie acest sens al vieții. De aceea tema credinței este una recurentă ca sens al vieții atât pentru cel credincios cât și pentru necredincios.

În sens general credința este acceptată ca o sumă de principii/ axiome nedovedite față de care ne supunem, dar poate fi și adeziunea la o comunitate, ideologie sau partid pe care o validez ca autoritate.

„Noile figuri ale credinței“ despre care scrie Michel Kubler în „Mic îndreptar de credință“ ne contextualizează diversitatea credințelor în care omul este chemat să viețuiască, după modelul lui Hristos. Părintele avertizează asupra secularizării excesive a Occidentului care a dus la regăsirea unor forme spirituale ce cunosc o amploare inedită, fie că vorbim de „moda misticilor exotice”, sistemele de înțelepciune orientale, curentul New Age sau impresionanta mișcare neoprotestantă la nivelul tuturor continentelor care câștigă teren în detrimentul Bisericilor „istorice”, și nu în ultimul rând a islamizării Europei.

Această „reconversie” este privită ca reacție la secularizare, dar, poate și mai grav, ca reacție față de instituțiile religioase (Bisericile), cărora li se contestă capacitatea de a răspunde aspirațiilor spirituale în noua configurație postmodernă. Părintele Michel Kubler insistă pentru a vesti credința în acest univers secularizat, prin „regăsirea locului trupului în viața spirituală” , care a fost neglijat de un „intelectualism dezincarnat” al creștinilor din deceniile trecute.

Oamenii de azi vorbesc despre credință dintr-o poziție impersonală punând în discuție teme destul de marginale adevărului de credință pe care îl asumă la nivelul unor principii teoretice obligatorii de urmat, creditate în jurul dogmelor. Foarte rar auzi că a fi credincios presupune a trăit o relație personală cu Hristos, iar această trăire îți definește existența spirituală, pe care afirmi că o mărturisești, prin modul tău de viață.

Christos Yannaras amintea în „Abecedar al credinței“ că acest mod de viață creștin ar trebui să transforme existența credinciosului într-un „eveniment de comuniune“, lipsit de orice individualism și egocentrism, pentru că „Biserica este un trup, un organism al comuniunii, în care mădularele ei trăiesc nu fiecare pentru sine, ci fiecare într-o unitate organică de dragoste cu celelalte mădulare și cu Capul trupului, care este Hristos“.

„Experiența credinței devine o experiență personală în care învățătura Bisericii este învățătura și experiența mea, deci conținutul principal al vieții mele. În acest fel ea nu se mai manifestă în chip individual și comunitar, pentru că devine o experiență de dăruire și abandonare, „inimă vie a credinței“.

„Părintele Ioannis Romanidis în „Teologia patristică” vorbește despre lucrarea Bisericii care este chemată să se focalizeze asupra modului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Inspirat de Sfântul Nichita Stithatul, părintele vede lucrarea Bisericii legată de propovăduirea lui Dumnezeu care se descoperă fie ca Lumină, fie ca foc ce arde în vreme celei de-a Doua Veniri. El amintește că aceasta pregătire a membrilor Bisericii, de fapt a tuturor oamenilor care vor să-Lvadă pe Dumnezeu ca Lumină, este o „disciplină terapeutică” care începe și se termină în viața aceasta. „Trebuie că aceasta vindecare să aibă loc și să se încheie în viața aceasta. Pentru că după moarte nu există pocăință. Această disciplină terapeutică este esența și principalul conținut al Tradiției Ortodoxe precum și principala grijă a Bisericii Ortodoxe”.

Experiența acestor „modele terapeutice” este deopotrivă diversă și unitară, în măsura în care putem vorbi de o disciplină terapeutică ce sesizează necesitatea prezenței lui Hristos în viața lor. Dumnezeu s-a revelat oamenilor iar acceptarea de către ei a revelației Lui este însăși definiția credinței.

La acest popas aniversar s-ar cuveni câteva cuvinte despre viața credinței după modelul pe care ni-l oferă Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, unul dintre Sfinții canonizați recent, a cărui viață și lucrare sunt aproape necunoscute, el nebucurâdu-se de anvergura sfinților Arsenie Boca, Ilie Cleopa sau Dumitru Stăniloae. Și totuși, viața lui a fost un balsam pentru mulți care treceau pragul mănăstirii la vreme de restriște.

Născut într-o familie de creștini evlavioși din satul Totoiu (Alba), originari din Poiana Sibiului, urmează Liceul Mihai Viteazul din Alba Iulia și Academia Teologică Andreiană din Sibiu(1932-1936), fiind apreciat ca unul dintre cei mai distinși studenți, își echivalează studiile la Facultatea de Teologie din Cernăuți obținând titlul de licențiat în teologie cu o teză despre: „Stoicismul în viața creștină” (1938), ce prevestea înclinația tânărului spre disciplină și morală.

Un an mai târziu Mitropolitul Nicolae Bălan, care l-a susținut financiar vreme de doi ani ca secretar al Academiei Teologice, la propunerea rectorului de atunci părintele Dumitru Stăniloae, îl hirotonește diacon celib și îi oferă posibilitatea de a deprinde viața monahală în Sfântul Munte, la Chilia „Sfântul Ipatie”, de pe teritoriul Mănăstirii Vatoped, cu gândul de a reînvia obștea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, iar apoi îl trimite la Atena pentru studiul limbii grecești participând și la cursurile de Morală și Dogmatică ale profesorilor Trembelas și Balanos.

Din cauza celui de-al Doilea Război Mondial se întoarce în țară fiind hirotonit preot celib la 15 ianuarie 1941, la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, pentru ca în același an să fie călugărit sub numele de Serafim. Este printre primii viețuitori ai reactivatei mănăstiri alături de Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop și părintele Nicolae Mladin, viitorul mitropolit al Ardealului.

Beneficiază de o altă bursă de studii pentru a cunoaște modul în care își desfășura activitatea filantropică Complexul Bethel din Bielefeld (despre care scrie un studiu consistent în Telegraful Român), și pentru a audia cursuri la facultățile de teologiei din Viena și Berlin. Întors la mănăstire este numit stareț în 1944 și timp de zece ani conduce cu discernământ și iubire obștea monahilor și a credincioșilor, rămânând și după aceea un duhovnic iubitor, smerit și vesel care aducea bucurie celor ce îi căutau prezența și sfatul.

Chiar și după ce s-a retras din stăreție a rămas duhovnicul obștii până la trecerea sa la Domnul în 20 decembrie 1990, recunoscut ca om al rugăciunii, plin de iubire pentru Hristos și pentru oameni, un izvor de bucurie și odihnă duhovnicească pentru cei ce-i călcau pragul.

Mărturiile credincioșilor sunt mai mult decât concludente (vezi: „Un om de care s-au bucurat oamenii - mărturii…”), „un model de viață creștină, pe cât de personal, pe atât de conturat ca imagine generică a unui monah din Carpați, descendant din etnogeneza poporului român drept-măritor. Om al blândeții, al bunătății, al bucuriei“. ( Pr. Prof. Ilie Moldovan)

În această „sinteză” a părintelui Moldovan încerc să creionez un mic îndreptar de credință al Sfântului Serafim cel Răbdător după îndemnul eficient pe care ni l-a lăsat: „Să trăim de așa fel ca în viața fiecăruia dintre noi să se mărturisească Dumnezeu. Nu-i vorba de gălăgie multă, de vorbă multă, de cine știe ce isprăvi văzute de ochii oamenilor, ci de o tăcută străduință pentru îmbunătățirea sufletului nostru, pe urma căreia chiar și fără grai mărturisim pe Dumnezeu. Bunătatea dinlăuntru sufletului și roada ei prin fapte smerite și lucrate în dragostea de Dumnezeu sunt vestirea cea mai puternică a Evangheliei între oameni“ („Ieșit-a semănătorul”, pag.17 ).

Chantal Delsol în „Sfârșitul creștinătății. Inversiunea normativă și noul timp” descrie creștinul contemporan drept un individ care își diluează credința până la respingerea propriilor tradiții, inventând o nouă umanitate lipsită de adevăr, ierarhie, autoritate sau constrângere, adept al ingineriei biotehnologice, pierdut printr-o mulțime de spiritualități asiatice, în care ierarhiile morale s-au răsturnat fie că vorbim de colonialism, homosexualitate, avort, pedofilie sau divorț.

Ruptura pe care o resimțim astăzi răstoarnă opțiunile primordiale cu privire la semnificația și sensul omului în univers, dar și la natura lumii și a divinității. Se pierde ideea de transcendență și lume de dincolo. Noua morală este produsul societăților chiar și atunci când se sprijină pe tradiții mai vechi.

Semnalul de alarmă pe care îl trage Chantal Delsol vizează reasumarea de către creștinii nominali a unei vieți personale si comunitare după poruncile evanghelice și virtuțile teologice, de fapt a creștinismului primar de care s-a îndepărtat.

Modelul de credință pe care ni-l propune Sfântul Cuvios Serafim este cât se poate de potrivit în acest context social pentru că reiterează problema credinței din perspectiva practicării virtuților.

Primul său studiu pe care îl publica in Anuarul Academiei Teologice de la Sibiu, de fapt discursul de la absolvirea facultății, intitulat: „Biserica și renașterea vieții sociale”, ne face cunoștință cu un tânăr orientat în problemele sociale ale timpului său, dar și în cele teologice, pe care le tratează într-un duh filocalic, ca formă de renaștere socială.

Era convins că „pentru renașterea socială…se impune ca un imperativ categoric al timpului, trăirea virtuților creștine propovăduire de Biserică și menite să schimbe înfățișarea societății actuale. Atunci când Biserica va reuși să sădească în sufletul fiecărui român virtuțile creștine, renașterea societății vine de la sine”. („Din bogăția de gând și simțire - articole, recenzii, meditații “. ( pag 19).

Ne aflăm într-o perioadă asemănătoare când e nevoie de mult discernământ duhovnicesc în limpezirea „apelor” atât de învolburate ale acestor timpuri. Cuvintele sfântului sunt la fel de vii, pentru că, doar o conștiință curată poate contribui realmente la ridicarea lumii aflate în derivă.

Misiunea Bisericii, scria Sfântul Iustin Popovici, este a-l face pe fiecare credincios al ei, în chip organic, una cu persoana lui Hristos, de a transforma simțul propriului eu într-o adevărată trăire întru Hristos și propria cunoaștere de sine (conștiința de sine) în cunoaștere hristică (conștiință hristică), pentru ca viața credinciosului să devină viață în Hristos și pentru Hristos, ca înlăuntrul lui să nu mai trăiască pentru el însuși ci Hristos să trăiască în el”. Și tot el observa profetic că Ortodoxia va genera întotdeauna renașterea ascetică, pentru că asceții sunt singurii misionari ai Ortodoxieii iar nevoința singura ei școală „Ortodoxia înseamnă efort ascetic și viață și doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe și împlinită. Trăirea nevoinței ar trebui sa fie misiunea lăuntrică a Bisericii noastre printre oameni. Parohia trebuie să devină un focar de nevoință. Dar acest lucru poate fi împlinit doar de un preot ascet.(...) Există o cerință absolut necesară: ca toți episcopii, preoții și monahii noștri să devină ei înșiși asceți”.

De acest lucru era convins și Sfântul Serafim care a lucrat întreaga lui viață la descoperirea acestei „renașterii ascetice” a celor care veneau să-i ceară sfat, pentru că: „a trăi în duhul Bisericii înseamnă a-ți lumina sufletul cu învățătura dreptei credințe și a-ți împodobi viața cu virtuțile sfințeniei…Viața creștină naște, crește și rodește sub înrâurirea Duhului Sfânt, în ascultare de Sfânta Biserică“ („Ieșit-a semănătorul“, pag.156).

Sfântul învăța credincioșii că faptele lor mărturisesc credința ce o au: „În tovărășie cu credința sunt faptele de mântuire ale omului. Credința mișcă sufletul spre Dumnezeu, iar fapta bună curățește trupul și-l face vrednic de slujire curată lui Dumnezeu. Credința și fapta sunt în strânsă legătură… pentru că, un creștin adevărat se cunoaște, pe de-o parte prin credința ce mărturisește, iar pe de altă parte, prin fapta ce săvârșește. Prin credință și fapte strălucește omul înaintea aproapelui” („Din bogăția…” pag.127-128).

Modul simplu și practic în care vedea împlinirea acestei vieți creștine este pilduitor. Nu se complica în teorii savante ci făcea apel la un minim efort ascetic ce ține de realitatea prezenței, în definitiv a faptelor: „De voim să sporim în calea cea bună, în calea mântuirii, trebuie să tindem spre curățenie sufletească în fiecare zi… Să zicem fiecărei zile: bine ai venit zi binecuvântată de Dumnezeu. Cu osteneala mea de azi voi câștiga o veșnicie. Azi e în mâna mea, mâine e în mâna lui Dumnezeu. Azi se cuvine să încep lucrarea mântuirii“ („Ieșit-a …”,pag 48).

Sfântul Serafim înțelegea că lupta pentru viața veșnică este una de fiecare zi, precum sfințenia. „Sfințenia nu este o haină de sărbătoare, ci trudă de fiecare zi. Să fim deci ostenitori întru împlinirea poruncilor dumnezeiești socotind în fiecare zi ce avem de făcut ca păcatul să fie nimicit și bunătatea (virtutea) să sporească întru mărirea lui Dumnezeu. Ca să trăiești trupește ești dator sa iei în fiecare zi o hotărâre: să muncești și să-ți pregătești hrana măcar pentru o zi. Aceeași hotărâre se cade să o avem și când e vorba de viața noastră sufletească”. Pentru că „lipsa hranei trupului aduce slăbiciune și boală iar lipsa hranei sufletului atrage suferinta și boala pricinuită de păcat” („Ieșit-a …”, pag.46-47).

Într-o predică la Duminica a III-a din Postul Mare - a Sfintei Cruci, sfântul Serafim explica de ce Biserica cheamă neîncetat pe credincioși să-și mărturisească păcatele, ca să facă început de viață nouă prin pocăință.

„Pentru mântuirea sufletului nostru a venit în lume Mântuitorul Hristos; pentru suflet ale purtat crucea suferințelor și a răbdat rănile celor fărădelege; pentru suflet ale înviat și S-a înălțat la cer; pentru suflet a trimis pe Sfântul Duh și a rânduit sfintele taine ale Bisericii, ca tot cel ce vrea să urmeze Domnului, să fie ajutat în calea sa de mântuire. Pentru suflet și mântuirea lui avem cel mai mare dar, Sfânta Împărtășanie“ („Ieșit-a…” , pag.98).

O parte din predicile sfântului Serafim, din care am citat până acum, au fost publicate în anul 1948, când vatra mănăstirii de la Sâmbăta era tot mai des cercetată de credincioși. Din cuvântul înainte al cărții vedem intenția autorului: „lucrarea noastră are menirea să pregătească sufletele credincioșilor pentru primirea Sfintelor Taine ale împăcării omului cu Dumnezeu să fie de folos sufletesc celor ce ne cunosc străduințele și să aducă măcar puțină mângâiere celor ce stau departe de noi”.

Necesitatea acestor predici era în primul rând pastorală, într-o perioadă când informația teologică nu stăpânea mass-media, când credincioșii erau lipsiți de Sfânta Scriptură, iar ritmul vieții era anevoios. De aceea, predicile sale pot fi considerate un mic îndrumar de credință pentru cei ce caută un mod practic de viețuire duhovnicească. Cine are răgazul să le parcurgă înțelege câte de ancorat era sfântul în viețile credincioșilor săi și ale timpului pe care îl parcurgea. Nu se erija într-un savant teolog de catedră, cu toate că ar fi putut fi, textele lui publicate în revistele vremii arată rigoare științifică și fin discernământ social și spiritual, ci era un adevărat păstor capabil să sesizeze nevoile „oilor” sale si sa vină in întâmpinarea lor. Traducerile și temele în jurul cărora se oprește, cel puțin în studiile publicate în revistele teologice, ne descoperă un păstor ce a asimilat etosul ortodox, modul în care Biserica a răspuns la problemele pastorale și culturale de-a lungul timpului , neuitând de erezii și cruciade.

Chiar dacă era monah și trăia în mănăstire cunoștea în amănunt nevoile și grijile oamenilor pe care încerca să-i câștige pentru Hristos, arătându-le cu delicatețe ce le lipsește pentru o viata în credință: „Prăpastia între lumea săracului și aceea a bogatului s-a adâncit sau s-a micșorat pe măsură ce în sufletele oamenilor a crescut sau a scăzut dragostea creștină“. („Ieșit-a…”, pag 31).

„Legea vieții duhovnicești cumpănește cu cântarul dreptei socoteli, cerându-ne să nimicim păcatul prin virtute, răul prin bine, duhul patimilor prin al virtuților. Odată biruitori în lupta noastră de duh, va odrăsli în sufletul nostru floarea de crin a mântuirii. Ea crește și rodește sub razele binefăcătoare ale darului dumnezeiesc” („Ieșit-a…”, pag 92).

În acest sens tema mărturisirii păcatelor este una vitală pentru Sfântul Serafim în afirmarea credinței, ea este barometrul unei vieți care lucrează la taina vindecării sufletului, pentru că „Sfânta Taină a Mărturisirii este mâna milostivă a lui Dumnezeu pentru toți păcătoșii, întinsă până la sfârșitul veacurilor, ca cei ce vor să se mântuiască să aibă scut și pavăză de apărare împotriva păcatului” („Ieșit-a…”,pag.100).

Profund ancorat în mentalitatea epocii, Sfântul insistă în cuvântările sale pe necesitatea unei mărturisiri adevărate conștient că „păcatul abia este lovit în frunzele lui, rădăcinile și trunchiul fiind bine înfipte în firea păcătosului”.

Imaginea lumii pe care o descrie este cât se poate de vie și pentru creștinul de azi: „Mulți dintre noi, venind la scaunul Sfintei Mărturisiri, nu ne-am luat osteneala nici măcar să ne cercetăm viața noastră, fiind cu totul nepregătiți. Așteptăm din gura duhovnicului să ne aducă aminte de păcatele noastre, uitând că prin acest mijloc îngreunăm atât sufletul preotului duhovnic, cât mai ales sufletul nostru, ispitit mai mult decât oricând să-și acopere păcatul. De aceea avem datoria să ne pregătim sufletește cu multe zile înainte, făcând rugăciune și postire adevărată. După ce am închis ușa grijilor pământești și ne-am retras în cămăruța sufletului nostru, să stăm de vorbă cu judecătorul faptelor noastre - conștiința - și glasul ei ne va spune cum ne aflăm cu viața noastră . Avem să ne dăm seama cu de-amănuntul de faptele, vorbele și gândurile pe care le vom cerceta în lumina Sfintei Evanghelii” („Ieșit-a…”,pag.101).

Criteriul acestei judecăți, în lumina Evangheliei, aduce în creștinul onest duhul smereniei, o virtute pe care Sfântul o consideră absolut necesară atunci când ești dispus să pui început bun, de viață nouă.

Într-un articol din Îndrumătorul Bisericesc (1965) insistă, după modelul sfântului Nicodim Aghioritul, că un creștin treaz se privește pe sine și nu scapă prilejul pocăinței din pricina mândriei. Iar modul prin care poate dobândi această trezvie este dat de exersarea faptelor pocăinței: postirea, plecarea genunchilor, privegherile, ostenelile, lacrimile și alte nevoințe folositoare. Toate au rostul, spune Sfântul, de a întoarce viața omenească spre scopul ei firesc, spre iubirea lui Dumnezeu. („Din bogăția…”, pag.224).

Sfântul îndemna la stăruință în osteneala pocăinței pentru a primi ajutorul după care te nevoiești. Într-o lume care nu este dispusă să vadă păcatul, cuvântul Sfântului ne face atenți la responsabilitatea pe care o avem cei ce ne declarăm creștini în a ne recunoaște păcatul și a căuta pocăința căci: „Rana e păcatul, leacul e pocăința. Rana are vindecare; leacul curăță si vindecă.”. De aceea e nevoie de stăruință în viața creștinului. Conștient de căderile omului nu înceta să-i motiveze lucrarea duhovnicească: „A greși e slăbiciune a firii omenești. A te îndrepta este dar și milă dumnezeiască. Stăruie și tu,frate, pe urma pașilor lui Iisus, apropie-te cu credință și dragoste și vei auzi cuvintele Domnului: Voiesc, mântuiește-te!” („Ieșit-a…”, pag.102).

Terapia duhovnicească pe care o propune Sfântul este simplă și fără echivoc: „precum trupul sănătos se ferește de boală, așa și sufletul să se ferească de păcat. De cade în păcate, e chemat să facă pocăință și pe măsură mărimii păcatului să fie și vindecarea pocăinței“. După modelul Sfântului Vasile cel Mare, din care a tradus mai mult decât a publicat, descrie viața creștinului drept una cu rost în măsura în care creștinul se străduiește să-și păstreze mintea și să-și întărească voința în vederea săvârșirii binelui, având grijă bună de modul cum primenește gândul, ca acesta să fie cuget înțelept și sănătos la săvârșirea faptelor mântuitoare. („Din bogăția…”, pag.216).

Dacă Împărăția lui Dumnezeu începe înlăuntrul nostru, se cade să ne ostenim mai mult pentru săvârșirea faptelor bune, pentru că viața creștinului este o continuă „silire” spre acestea, iar stăruința în săvârșirea lor este alimentată de duhul rugăciunii.

Sunt nenumărate mărturiile credincioșilor care l-au cunoscut pe Sfântul Serafim ce amintesc de stăruință lui în rugăciune. Spunea mereu: „cine nu se roagă zilnic la Dumnezeu se îndrăcește, pentru că în rugăciune vorbim cu Dumnezeu“. Epitrahilul îi era nelipsit în chilie, locul unde te primea cu bucurie. („Un om de care s-au bucurat oamenii”…Editura Andreiana, 2025). Deviza lui era provocatoare: „Să te depășești și să te dăruiești!”, pentru că: „creștinismu-i viață, nu-i gheață!”.

După cuvântul lui Evagrie Ponticul și Sfântul Serafim vedea rugăciunea drept urcuș al minții spre Dumnezeu, pentru că „cel ce iubește pe Dumnezeu sta de vorbă de-a pururi, cum ar sta cu un tată, alungând orice gând pătimaș“ („Ieșit-a…”, pag.104).

Cunoștea felul de a fi al oamenilor: „pe om îl cunoști după cum pune mâna pe clanța ușii, după cum închide ușa”, de aceea spunea mereu că mulți intră în Biserică și săvârșesc nenumărate rugăciuni dar când ies afară nu știu ce au zis. Limba se mișcă dar urechea lor nu aude. „Dacă tu nu asculți rugăciunea ta, cum vrei să ți-o asculte Dumnezeu?”.

„Se cuvine ca cel ce se roagă să se roage cu toată adunarea de minte și cu toată puterea, să cheme pe Dumnezeu cu suflet înfrânt și nu prin cuvinte fără număr, ci să zică cuvinte puține și simple. Nu în mulțimea cuvintelor, ci în seriozitatea minții este ascultată rugăciunea“ („Din bogăția…”, pag.214-215).

Analogiile pe care le folosea erau simple, mergeau direct la sufletul credinciosului pentru că le simțea accesibile, într-o logică ce-i lumina înțelesuri duhovnicești. Iată o mostră: „Rostul rugăciunii este să înalțe sufletul nostru de la cele pământești la cele cerești, luminându-l cu darul lui Dumnezeu. Deci, precum fumul de tămâie își ia zborul tot mai sus până se pierde în văzduh, tot așa rugăciunea noastră înalță pe aripile duhului, până se pierde în văzduhul sfințeniei lui Dumnezeu“.

Despre rugăciune a publicat mai multe texte, unele din ele traduceri din Evagrie Ponticul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Marcu Pustnicul, Sfântul Ioan Gură de Aur sau diferite omilii, adevărate florilegii de înțelepciune filocalică.

După Sfântul Marcu Pustnicul, Sfântul ne învață că rugăciunea adevărată este aceea care se săvârșește cu mintea adunată și stăruitoare, iar privegherea, rugăciunea și răbdarea necazurilor ne sunt folositoare, pentru că prin ele ni se îmblânzește inima sălbăticită de patimi. Cine stăruie în rugăciune, post și răbdare, va primi ajutor de la Dumnezeu să săvârșească și alte osteneli folositoare de suflet.

Sfântul parcă ne spune că exercițiul rugăciunii este o armă prin care ne învingem ego-ul și-L lăsăm pe Domnul să străpungă inima rănită de neiubirea fratelui. Este una din marile probe ale credinței. De fapt: „Lex orandi, lex credendi”.

Problema omului modern este legată în primul rând de lipsa exercițiului duhovnicesc ce vine dintr-o negare a divinității chiar și atunci când acceptă diversele forme ale sacrului laicizat. Poate n-ar fi o situație alarmantă dacă creștinii nominali ar fi mai responsabili în valorificarea credinței pe care spun că o mărturisesc dar față de care nu au nici o perspectivă eclesială. Tot atât de adevărat este și faptul că imaginea Bisericii este din ce în ce mai șifonată de tot felul de scandaluri care acoperă prin amploare rostul ei în mântuirea sufletelor care aleargă la Hristos.

Efortul pastoral este îngreunat azi și de multitudinea ofertelor spirituale, piața e invadată de o mulțime de guru, iar nevoia omului este legată în primul rând de realitatea unui dialog personal, nu instituțional. Poate de aceea, sfântul Serafim insistă spre trezvia sufletului prin spovedanie, pentru că e forma concretă de asumare a credinței care mărturisește că vrea să fie cu Domnul. Iar ritmul acestei căutări îl dă rugăciunea. Iată îndemnul său: „De aceea să nu slăbim în rugăciune, ci viața noastră să fie împletită cu gândul la Dumnezeu, chemâdu-L într-ajutor prin rugăciune stăruitoare. Sub ochii lui Dumnezeu să se petreacă toată viața noastră și atunci vom ști să îndreptăm rugăciunea noastră cu smerenie și vom săvârși fapte vrednice de mântuirea sufletului și spre slava lui Dumnezeu” („Ieșit-a…”, pag.108).

Un îndemn practic pentru o lume sofisticată ce a intelectualizat mesajul hristic anulându-i componenta practică ce-i dădea viață.

O întoarcere la viziunea limpede a Sfântului Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, despre credința lucrătoare prin fapte, este absolut necesară azi, atunci când vrem să punem în discuție autenticitatea credinței pe care o mărturisim.

Pr. Cristian Muntean