Eterna și fascinanta prostie
Prostia, ce subiect fascinant! Pe mine mă interesează sub două aspecte majore: cel al paradoxului că ea poate fi manifestată doar de către unica ființă inteligentă de pe această planetă și cel al întinderii ei. Desigur aceste unghiuri de abordare comportă nuanțări sub multe alte aspecte, însă aș fi mulțumit dacă din aceste două perspective aș reuși să înțeleg câte ceva.
Măcar pentru a nu fi acuzat de vreo imunitate în fața acestui fenomen, trebuie să spun că e posibil ca relativ la anumite persoane, momente sau circumstanțe și eu să pot fi considerat prost. Accept asta. Totuși, trebuie să precizez că încercarea mea de explicare vizează un alt fel de prostie decât lipsa unor cunoștințe sau puținătatea lor. Aceea e și nu e prostie, pentru că acolo avem diferite nivele de pregătire și/sau experiență, iar pe o scară a lor oricine ar putea fi considerat prost, în afară de cel din vârful ierarhiei. Eu sunt preocupat de prostia autentică, solidă, cu tulpina puternică și care nu face compromisuri, ce nu ține de vreo pregătire academică, putându-se manifesta și în prezența și (aici e paradoxul) chiar în ciuda ei. Aceea în sens neaoș și peiorativ, pentru care probabil că susținătorii drepturilor și egalităților depline mă vor considera un discriminator fără scrupule. Nu mergem până la a discuta despre faptul că lipsa de congruență este o regulă a existenței în majoritatea ei covârșitoare, dar amintim că sub orice aspect al vieții de zi cu zi avem o concurență, pe diferite criterii. Angajăm și suntem angajați în temeiul acestor criterii, ne împrietenim, ne căsătorim, ne despărțim, trăim și chiar murim sub semnul concurenței pe diferite criterii. Dreptul de a deține un post de inginer se obține în urma unei pregătiri și examinări universitare, apoi a unui concurs pentru ocuparea postului. Cine nu a absolvit facultatea respectivă nu poate pretinde același drept la angajare ca cel care a absolvit-o. Desigur, există egalitate de șanse și tratament în vederea pregătirii profesionale, dar nu și egalitate de drept la angajare.
Totuși, prostul există, la fel cum există și negrul și persoana cu handicap. Dacă afirmi despre cineva că este handicapat, în accepțiunea proprie a termenului, lipsită de orice conotații, nu poți înțelege decât că ea are, din păcate, o boală (defect, suferință), din cauza căreia prezență un handicap relativ la persoanele care sunt sănătoase și normale din punct de vedere biologic. Handicapat este persoana care prezintă un handicap, iar handicap înseamnă un dezavantaj (aici datorită infirmității) față de persoanele normale. În acest sens și cuvântul „normal”, deși se referă la ceilalți, ar putea fi interpretat ca fiind degradant, întrucât exclude persoanele cu defect din rândul celor normale. De aceea am precizat că facem aprecierea din punct de vedere biologic, unde vrând-nevrând avem un etalon de normalitate. În același mod cuvântul „negru” poate descrie pur și simplu un adevăr, o evidență – culoarea pielii – în scopul de a face referire la o astfel de persoană sau de a o deosebi de alta, fără a fi rostit cu intenția de a o degrada pe criteriul culorii pielii sale.
Ei, cu prostia însă lucrurile sunt mult mai complicate. Nu zicem despre nimeni că e prost ca să-l deosebim de cei deștepți, ci o facem evident în scop peiorativ – chiar și (sau mai ales) în varianta în care afirmația e adevărată. Când ea nu este adevărată nu prezintă interes ori cel puțin analiza ei e lipsită de orice relevanță. Poate caracteriza doar persoana care face afirmația neadevărată.
La fel ca și binele, prostia este destul de greu de definit, iar definirea prin sinonime nu este de fapt o definire în sensul de lămurire și explicare minimă, dar suficientă pentru înțelegere.
„Fără știință de carte” iese din discuție conform celor mai sus amintite. Apoi, „fără minte” înseamnă mai degrabă având o afecțiune psihică, ceea ce nu e prostie veritabilă.
„Comun”/„obișnuit”, se îndepărtează și ele de ceea ce ne interesează, chiar dacă prostul a devenit comun și îl vedem peste tot, în mod obișnuit. Zicea cineva că în societatea umană nu găsești niciun loc unde să nu existe un prost la mai puțin de zece metri de tine. Evident, afirmația nu trebuie interpretată mot a mot și distanța măsurată cu rigla, ci descrie, simbolic și șugubăț, starea deplorabilă a celei mai inteligente specii. Am trecut și de etapa istorică în care omul din popor, de condiție modestă, putea fi denumit prost/prostime. „De calitate inferioară” iarăși nu se poate referi la om în epoca modernă, deși, prin prisma unor anumite calități sintagma e adevărată. „Dăunător”, „rău” sunt atribute ale prostului și consecințe ale prostiei sale, dar totuși nu îl explică. Începem să limpezim noțiunea abia atunci când spunem că prostul este un om lipsit de judecată, dar nu în sensul de lipsă de discernământ, ci în sensul lipsei unui anumit tip de judecată. Anume lipsa unui minime judecăți asupra consecințelor purtării, vorbelor și faptelor sale. Această minimă judecată poate avea diferite cauze, precum nepăsarea, supărarea etc, însă una anume stă permanent la baza ei: nesimțirea. La rândul ei aceasta nu se poate defini numai prin lipsa de educație, (care educație, de ce fel?), mai ales că bunul simț se poate căpăta și altfel decât prin educație. Spre exemplu prin gândire și introspecție, prin identificarea teoretică a unor valori și căi necesare de urmat, firești, benefice, prin revelație sau reverență religioasă etc. Pentru asta însă trebuie să atingi un minim nivel de înțelepciune ce nu presupune școli de niciun fel. Am întâlnit oameni fără școală sau cu foarte puține clase, de un bun simț absolut minunat, pe care nu îi puteai eticheta proști, chiar dacă nu știau să citească sau să scrie nici măcar o literă. În devenirea spre înțelepciune descoperirea adevărurilor fundamentale ale existenței nu este necesară pe de-a întregul. Este suficientă descoperirea adevărului despre om, condiția și locul lui în societate și lume.
Prin cele de mai sus nu vreau să neg rolul esențial al educației. Dimpotrivă, vreau să subliniez rolul educației elementare din primii ani de viață (datorie a părinților și familiei) ce asigură un bagaj de bun simț care va fi ulterior îmbogățit și prin deschiderea furnizată de pregătirea urmată și experiențele vieții.
Într-un anume sens, deși nu acoperă definiția, nesimțirea este incapacitatea de a te pune în locul altora, diferită de a rezona și chiar de a empatiza, tocmai pentru că trebuie să înțelegi efectele comportamentului tău în alții și nu efectele unor cauze independente de tine. Acolo unde intervine eu-ul trebuie să ții în frâu pornirea instinctuală (animalică) de a-l satisface, dar și conștiința (umană) care își cere întâietatea. Toate astea se pot exprima prin bun simț, care este un pic mai mult decât suma empatiei și a înțelegerii consecințelor faptelor tale. Trebuie să îți și pese de aceste consecințe, să renunți la EU și să faci alegerea corectă, simplă, alegând pe cât posibil un normal obiectiv și impersonal. Evident, nu susțin căderea în cealaltă extremă, a binelui făcut cu forța sau în defavoarea propriei persoane.
Pentru toate acestea cred că prostia și nesimțirea nu sunt frați, nici măcar gemeni, ci de-a dreptul siamezi. Acest aspect l-a surprins cu destulă acuratețe și o vorbă din popor: „prostul nu e prost destul până nu e și fudul”, chiar dacă „fudul” are aici mai degrabă sensul de îngâmfat, mândru fără motiv tocmai de/cu propria prostie. Prostia poate fi independentă de nesimțire, atunci când prostul are ceva bun simț sau nesimțitul nu pare prost, dar pur și simplu nu își dă seama că e momentul să manifeste bun simț. De cele mai multe ori nu ne putem da seama dacă insul este prost sau nesimțit, fiind probabil și una și alta. La oricare ne referim, cealaltă devine implicită.
Deja celebrul eseu al economistului italian Carlo M. Cipplola „Legile fundamentale ale imbecilității umane” – 1976 (The Basic Laws of Human Stupidity) tratează prostia din perspectiva rezultatului pe care acțiunile prostului le produc, corelat, în persoana sa și a victimei sale. Dacă atât persoana cât şi cei din jur au de câştigat, suntem în prezenţa unui inteligent; dacă persoana are de câştigat, iar ceilalţi de pierdut, suntem în prezenţa unui răufăcător; dacă persoana are de pierdut, iar cei din jur de câştigat, suntem în prezenţa unui neajutorat; în fine, dacă atât persona cât şi ceilalţi au de pierdut, avem de-a face cu un prost (imbecil, în exprimarea autorului). Deși corectă, această identificare nu acoperă toate situațiile, pentru că un prost poate fi prost și independent de existența oricăror alte persoane. El este perfect capabil să își facă singur rău, chiar fără niciun efect asupra altora. De aceea nici trimiterea la capacitatea de a empatiza nu este suficientă.
Cipolla face și alte observații de o simplitate genială, care, deși vecine cu evidența, n-au fost spuse niciodată răspicat. Sunt expuse sub forma celor cinci legi fundamentale ale prostiei umane: 1. Numărul indivizilor imbecili în viaţă este mereu şi în mod inevitabil subestimat de toată lumea; 2. Probabilitatea ca un anumit individ să fie imbecil este independentă de orice altă însuşire a respectivei persoane; 3. Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi fără a câştiga nimic în schimb, uneori chiar suferind pierderi de pe urma acţiunilor sale; 4. Non-imbecilii vor subestima întotdeauna influenţa negativă a imbecililor. Îndeosebi, non-imbecilii vor uita mereu că, indiferent de moment, loc sau circumstanţe, a avea de-a face şi/sau a te asocia cu imbecilii se va dovedi cu siguranţă o mare greşeală; 5. Prostul este cel mai periculos tip de persoană.
El a observat și faptul că numărul proștilor este constant, în procente, relativ la restul populației, indiferent de societate, arie geografică sau timp, iar pentru bunăstarea diferită a societății devine importantă numai capacitatea celorlalți de a-i împiedica pe proști să ajungă la putere. Progresul sau regresul societăţii este dat doar de capacitatea celorlalţi de a limita accesul proştilor la luarea deciziilor şi în general la manifestarea prostiei lor. Incapacitate care în opinia mea și respectând clasificarea italianului, îi plasează și pe ceilalți tot în categoria proștilor, cel mult în cea a neajutoraților, cu unele circumstanțe atenuante, desigur, dar care aduce în discuție imbecilitatea întregii specii.
În acest context mai apare o problemă: faptul că proștii au dreptul de a-şi manifesta prostia cu aceeaşi libertate şi în aceleași coordonate în care cineva are dreptul de a-şi manifesta bunul simţ sau ştiința. Ba din contră, ca să îţi manifești cunoștințele devine mult mai greu decât ca oricare prost să îşi manifeste prostia.
Ceea ce mi-a reținut atenția a fost legea a doua: probabilitatea ca un anumit individ să fie imbecil este independentă de orice altă însuşire a respectivei persoane. Prostia asta modernă, adică prostia prostului deștept sau chiar inteligent, este cu atât mai gravă cu cât e manifestată de cei care posedă aceste calități, de cei cu o bună sau foarte bună pregătire școlară. E mai gravă pentru că e periculoasă. Având capacități sporite (cunoștințe, puteri, funcții, acces, resurse) prostul de tip nou are posibilitatea de a pune mai abitir în operă prostia sa, de a urmări realizarea intențiilor sale prin mijloace care nu sunt la îndemâna prostului sărac cu duhul și ca urmare needucat academic, nerealizat social etc.
Totodată acest tip de prost e condamnabil odată în plus și nu poate avea nicio scuză tocmai pentru că are toate premisele necesare pentru a-și da seama că nu acționează corect și totuși nu realizează și nu se îndreaptă.
Este limpede că oile nu fabrică telefoane inteligente, vacile nu compun simfonii, iar peştii nu ajung pe lună de capul lor. Nicio specie cunoscută nu poate face ceea ce face omul și zic asta cu deosebită admirație și adânc respect față de realizările noastre. Dar această fiinţă, atât de deşteaptă, de inteligentă şi de capabilă, cum de nu realizează că până şi ultimul vierme de pe planeta asta este mult mai capabil decât el să supravieţuiască. Odată direct, prin faptul că deşi nu are nimic în afară de sine, totuşi asta îi este suficient şi în al doilea rând indirect, prin faptul că prin viaţa sa, nevoile şi acţiunile/inacţiunile sale nu distruge mediul care îi este necesar supravieţuirii. Adică nu taie craca pe care stă – ceea ce poate fi declarată prostia supremă și generalizată.
Despre întinderea prostiei am foarte puține de spus, întrucât una dintre cele mai strălucite minți din toate timpurile, Albert Einstein, a sintetizat-o magistral în doar câteva cuvinte: două lucruri sunt infinite: universul și prostia umană. Iar aici avem în vedere infinitul în toate sensurile sale: real, matematic sau simbolic. Acțiunile logice, bune, frumoase, folositoare sunt limitate în varii feluri, pe când manifestările de prostie nu. Nici ca tip, nici ca număr.
Dar lui Einstein, prin sintagma „prostia umană” îi scapă un pleonasm, înrudit cu paradoxul prostiei, întrucât singura ființă care poate manifesta prostia e omul. În dicționarul ilustrat al unei alte ființe de pe Terra, presupunând că ar fi posibil așa ceva, în dreptul cuvântului prost ar trebui să stea mica siluetă stilizată a unui om. În cele din urmă a fi prost nu înseamnă doar a acționa inutil sau în dauna ta și/sau a altora. Eu vreau să lipsesc prostia de raportarea sa la o esență economică precum binomul daună-folos. Acestea sunt consecințe ale prostiei. A fi prost înseamnă a acționa nefiresc, contra naturii, cu ignorarea cerințelor normale, minimale, naturale de acțiune, chiar și atunci când acestea sunt la îndemână și nu există motive care să te determine să acționezi altfel. Tot Einstein a spus: să faci același lucru în mod repetat și să te aștepți să obții rezultate diferite este definiția nebuniei. Este de asemenea și definiția prostiei, pentru că este contra naturii. Orice animal după câteva încercări va vedea lipsa de utilitate și va încerca altceva. Numai omul persistă în prostie, sperând naiv și nefondat la un rezultat diferit tocmai datorită capacității sale de a gândi, chiar și eronat. El rămâne singurul prost, pentru că nicio ființă nu poate acționa contra naturii.
Ei bine, personal aş fi preferat că distinsul italian să se fi ocupat de acest studiu cu ghilotina şi nu cu stiloul, chiar dacă societatea actuală va sări în sus invocând criterii morale şi de egalitate. Dar ce să-i faci...! Omul a făcut şi el ce a putut şi cu ce a avut la îndemână. A încercat măcar să deschidă ochii semenilor, însă cred totuşi că, cel puţin în ceea ce priveşte România, cei câţiva întregi nu vor putea niciodată stăvili proliferarea proştilor. Indiferent de sensul de propagare prostia se întinde și spre alte țări, pe când înțelepciunea, nu.
Unde mai punem că de când am citit studiul mă tot uit în toate părţile ca să mă feresc de proşti. Şi mai mult, mă întreb mereu din ce categorie fac eu parte.
Țin minte că mai demult am vizionat un film științifico-fantastic, unde la o anumită vârstă toți copiii erau supuși unui test de inteligența și perspicacitate, iar cei care îl picau erau excluși din societate, probabil omorâți. Toată lumea a fost scandalizată de această practică și la fel ar fi și în cazul unui test care ar măsura prostia. Este cert că ei n-ar putea fi exterminați nici măcar pe acest criteriu, cel puțin pentru că dincolo de dreptul la viață – și deminitate (pentru că prostul e mereu mai demn decât ceilalți) – intervine întrebarea cine să conceapă un test cu totul obiectiv și pe ce criterii? Și apoi nu cumva am extermina mult prea mulți oameni? Soluția ar fi limitarea accesului lor la luarea deciziilor – o altă utopie.
Deunăzi am auzit o anecdotă. Dumnezeu a dat Sfântului Petru un sac cu inteligență (ziceți cum vreți: deșteptăciune, înțelepciune, bun simț...) și i-a cerut să împartă conținutul în lume. Sfântul l-a împrăștiat peste tot, dar aceasta s-a terminat foarte repede. S-a dus la Dumnezeu și s-a plâns că n-a ajuns decât pentru foarte puțini oameni. Nu te îngrijora, i-a spus Dumnezeu, la restul dă-le diplome.
Acum, această anecdotă a provocat ceva confuzie și în capul meu, pentru că și eu am acasă câteva diplome.
de Eugen Gomboș