Desprindere

s-au înmulțit iepurii în capitală

animale de companie abandonate

au culoarea drumului

și ard la fel ca drumul după ce săptămâni la rând

soarele și-a trântit pumnii de el

și trecătorii îi iau acasă

și trecătorii îi iau acasă

și trecătorii îi iau acasă

când fac pui, sunt din nou abandonați

o fetiță zâmbește roz

pe lângă hala traian

acolo trec iepurii mai des

și zâmbetul se învinețește numaidecât

când mașinile dau peste ei

odată loviți

sexul lor e greu de distins

o fetiță cu zâmbet roz crește

într-o femeie cu încruntarea cafenie

și iese la întâlnire cu un bărbat schilod

el învață pe pieptul ei harta alunițelor

care duc la sfârcuri

și undeva în memorie

mormântul iepurilor crește flori de mucegai

de-a lungul testamentelor Baudelaire

râde de naivitatea lor

rigiditatea cadaverică a schilodului e la fel ca drumul

ars de soare

dar mâinile lui sunt oneste

și zâmbetul poartă ceva copilăros

după un timp

degetele încep să se descurce singure cu sfârcurile femeii

nopțile lor atârnă prinse de șireturile bocancilor de iarnă

sau de așternuturi

de așternuturi atârnă femeia

sau bărbatul

de așternuturi frica

sau bunăvoința celor care mai demult au adoptat iepurii de culoarea străzii

de șireturi sau așternuturi atârnă cei care nu erau sinucigași

încruntarea cafenie a femeii dată cu creme

dis-de-dimineață

ademenită de mirosul micului dejun cu suc de mere

și ouă

bărbatul schilod spune că e mai sănătos decât

cerealele cu lapte

și își exercită liberul arbitru alegându-le

și trecătorii se opresc pe la magazinul de la parter

și trecătorii se opresc pe la magazinul de la parter

și trecătorii se opresc pe la magazinul de la parter

să-și cumpere bere la pet

„n-ai ce să faci cu alcoolicii”

pe drumurile de culoarea iepurilor

păsările sunt călcate

toată lumea trebuie să învețe să se descurce singur cu ele

cu porumbeii

stăncuțele

nu cu corbii care-și văd de-ale lor

cu pescărușii

și râsetele lor

cu porumbeii

de fapt cel mai des

femeia cu încruntarea cafenie îi spune bărbatului

că dizabilitatea lui a excitat-o prima dată

și toate dățile de după

„n-am ce să-i fac

mă încurc cu cine mi-e desemnat

niciodată de către mine”

când fac sex

își amputează fiecare membru

cămașa

mânecile

pantalonii cu sau fără picioare

și femeia se uită la el

parcă zâmbetul devine colorat

întotdeauna este bine să terminăm împreună

înainte să auzim păsările

înainte să ne strângă funiile prea tare

de Nicoleta Șimon

Nicoleta Șimon (n. 05.12.1997, la Brașov) este poetă. A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea „Transilvania“ Brașov, și un master în „Inovare culturală“. Este doctorandă a Facultății de Litere de la Universitatea „Transilvania“ Brașov și studentă la Regie de Film, UNATC „I. L Caragiale“. A publicat poezii pe site-urile O mie de semne, Critic Arad, citestema.ro, Noise Poetry, Fabrica de Poezie, Haimanale literare și Fictiunea OPTm, precum și în revistele „Libris”, „Golan”, „Planeta Babel”, „Familia”, „Ficțiunea”, „Steaua”, „Caiete Silvane”, „Tomis”, „Luceafărul de dimineață”. A publicat, de asemenea, articole în revista „Vatra”. Este prezentă în antologiile „Generația O Mie de Semne” (2022), „Ce-ți spui noaptea înainte de culcarte” (2024), „Ecouri din pădurea întunecată: Evadări în Twin Peaks” (2024) și „Antologeek II” (2025). A debutat editorial cu volumul „(ingrats)” (Cartex, 2024) pentru care a primit Premiul pentru Debut „Ex Aequo” acordat de filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. Totodată, Nicoleta Șimon a primit Marele Premiu la Festivalul „Literatura Tinerilor” de la Neptun (2025). Din 2 decembrie 2025 este membră a Filialei Brașov a Uniunii Scriitorulor din Romănia.