Orice cronică începe, de obicei, cu prezentarea autorului. Eu nu am să fac asta aici, dar nu pentru că nu aș respecta persoana și munca scriitoarei, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Trebuie însă să cuprind emoțiile mele legate de romanul „Chiajna din Casa Mușatinilor” al doamnei Simona Antonescu, în câteva pagini. Așa o să vă las pe voi, cititorii, să căutați biografia și alte romane ale dumneaei pe internet. Veți găsi o treabă mult mai bună decât aș putea să fac eu, acum, în trei rânduri.
În istoria românilor există prea puține figuri feminine scoase la iveală. Iar manualele noastre de istorie oricum nu le pomenesc. Poate că o excepție este regina Maria. Dar cum sunt manualele de istorie românești, este o altă poveste. Nu e un secret, însă, că sunt fade, fără pic de poveste în ele și mai reci decât toți ghețarii de pe planetă. Cel puțin, pentru mine, așa sunt. Iar istoria nu este doar o înșiruire de date. Sau o listă de acte politice, semnate de duhuri. Nu este niciun amalgam de hotărâri luate de AI sau cine știe ce ființă științifico-fantastică fără pic de inteligență emoțională. Istoria este povestea omenirii. A noastră, a tuturor. Da, știu, istoria este scrisă de învingători. O fi, dar la ea au participat și învinșii. Sau ăia care au ajuns mai târziu la masa negocierilor. Și anume, femeile.
Nu doresc să militez pentru vreun soi de feminism fanatic, fiindcă această Chiajna Mușatina a fost un om al timpurilor ei. Cu frustrările, fricile, bucuriile, visele, răutățile, cruzimile ei. A o judeca prin prisma feminismului sau a sistemului de valori al secolului XXI ar fi o greșeală.
Nu este vreun secret nici că drumul civilizației este dominat de patriarhat. Dar aceeași istorie părtinitoare a salvat și poveștile celor care au strălucit mai puțin sau ale căror urme s-au vrut șterse din istorie de către contemporanii lor. Și acolo unde istoria n-a vrut sau nu a putut să facă dreptate sau să aștearnă lumină peste întâmplări, legenda a avut grijă să facă ea lumină. Știu, nu este același lucru. Dar ficțiunea istorică nu este știință. E împletirea dintre știință și legendă. Iar Simona Antonescu spune, la finalul bijuteriei care este această carte, că asta a făcut. A creat magie din adevăr și legendă.
Se știu puține despre această nepoată a lui Ștefan cel Mare și fiică a lui Petru Rareș, fiindcă într-o lume dominată de bărbați, istoria unei femei nu are la fel de multă importanță. Istoria îi menționează părinții, căsătoria cu Mircea Ciobanul, domn al Țării Românești între 1545 și 1559 (cu întreruperi) și regența pentru fiul ei, Petru cel Tânăr, în vârstă de 13 ani la moartea tatălui său. Se mai menționează bătăliile purtate pentru păstrarea tronului, în numele fiului ei, bătălii la care a participat fizic, conducând oastea Țării Românești, exilul la Alep, Siria, după mazilirea lui Petru și tenacitatea cu care și-a protejat copiii și a luptat să-i țină în viață, într-o lume în care asasinatele moștenitorilor tronurilor Principatelor Române erau la ordinea zilei. Cronicile vremii, citate de istoricul Neagu Djuvara, o pun la zid pentru intrigă, dare de mită la curtea otomană, cruzime și asasinarea boierilor. Cam ipocrite cronicile astea, având în vedere că doamna Chiajna se folosește de armele tipice boierilor din epoca ei. Printre aceste ocupații, nedemne de o femeie a acestui ev, a înființat, în 1552, una dintre primele școli românești, la Câmpulung Muscel.
O femeie pe tron, fie ea regentă, era ceva neobișnuit nu doar pentru Țările Române ale secolului XVI, ci și pentru Europa. Așa că nu este ieșit din comun că ființa ei a scornit povești și a creat legende. Iar Simona Antonescu a luat legenda și a pus poveste acolo unde istoria nu a putut. Sau nu a vrut.
Nu există un final neașteptat, evident. După cum am spus, Chiajna, a aparținut cu totul lumii în care soarta a așezat-o, una care numai plină de pace, empatie și toleranță, de orice fel, nu a fost. În Occident, Inchiziția ardea pe rug, se purtau războaie de toate soiurile, în special religioase. Conchistadorii spanioli distrugeau America precolumbiană, sclavia umană își extindea granițele dincolo de lumea arabă.
Romanul păstrează un iz de cronică, fiindcă naratorul trece, din când în când, de la persoana a treia, la persoana întâi, plural, o formulă tipică cronicilor medievale românești: „eram și noi acolo”. Naratorul se transformă în personaj, participă la poveste. Cronicarul Macarie chiar apare ca personaj.
Deși romanul are mai multe capitole, eu am simțit-o fiind structurată în trei părți. Ca în viață, Chiajna are copilărie, adolescență, maturitate. La fel ca în realitate, maturitatea ocupă cea mai mare parte a poveștii vieții Chiajnei.
Copilăria domniței, fiică a Moldovei, te face să te îndrăgostești de roman. Fiindcă în viețile copiilor lui Petru Rareș, îți regăsești propria copilărie, paradisul pe care-l pierzi pentru totdeauna la maturitate și după care tânjești tot restul vieții. Precum Chiajna. Coconii domnești habar n-au că sunt răsfățați de soartă. Nu știu de obligații, deși sunt bombardați mereu de adulți cu existența lor. Își trăiesc copilăria, dosind pisici în iatacurile lor, ascunzându-se între zidurile de apărare ale cetății Sucevei, șterpelind pe ascuns mâncare de la bucătării, enervând doicile și scăpând de sub ochii lor vigilenți. Escaladează ziduri, sar garduri. Suferă, plâng, sunt răutăcioși, empatici, exuberanți, zănatici. Cer iubire și acceptare. Vor să dețină controlul. Ca orice copil, din orice timp.
Scriitura Simonei Antonescu respectă Chiajnei și fraților ei ritmul în care cresc. Prima parte, în care Chiajna și frații ei, Iliaș și Ștefăniță (ambii domnesc în Moldova), sunt copii, există mai mult dialog, frazele sunt mai scurte, cu mai multe verbe la prezent, ca să te țină în alertă. Descrierile seamănă cu cele dintr-un basm. Ca un copil care-i peste tot, în orice clipă. Deși anotimpurile se succed ca-n viața reală, verile sunt mai lungi, lumea e mai luminoasă și mai colorată.
În adolescența Chiajnei toamna și iarna sunt și ele mai lungi, zilele au lumină scăzută și mohorâtă, primejdioasă și tumultoasă. Lumea de afară, cea din exilul Mușatinilor în cetatea Ciceului, când Petru Rareș e mazilit, e la fel de agitată ca furtuna de hormoni din Chiajna care se rupe de copilărie, cu sufletul și cu trupul. Descoperă că tata și mama nu sunt atotputernici, lumea nu e bună ca pâinea caldă și menstruația e o povară, oricât zic femeile că e o binecuvântare. Că sosirea ei îi dă lumea peste cap și o trece în lumea adulților, unde ai doar datorii și obligații. Cu atât mai mult cu cât ești os domnesc.
Ruptura totală de paradisul care își zăvorăște porțile pentru totdeauna e la Iași, în noaptea nunții. Edenul e păzit de săbiile de foc ale arhanghelilor, de care nu trece niciun muritor, iar ea trebuie să-și croiască o altă viață, unde, pe lângă lumină, oamenii poartă în ei întuneric. În lumea asta nouă, și ea poartă înăuntru și întuneric.
Deși pare o răsfățată a sorții prin naștere, Chiajnei i se ia cu două mâini, ce i s-a dat cu una. În lumea secolului XVI, și nu numai, că de aia povestea ei este atât de actuală, prinții și domnii se urcă pe tronuri cu intriga, cu mita, cu uneltirea, cu crima, cu forța. Și dacă nu îndeplinesc voia boierilor sau a sultanului, plătesc. Cu exilul, în cel mai bun caz. Sau cu moartea. Și nici exilul nu e o țară care-ți garantează supraviețuirea, cu toată averea avută, dacă ești os domnesc. Privilegiul ți se transformă într-o închisoare. Sau o capcană, de cele mai multe ori, mortală.
Domnițele nu pot visa la iubire și îndrăgosteală. Ele sunt o monedă politică, o alianță. Chiajna știe asta și joacă această carte. Cu ea însăși și cu copiii ei. Oricât de blamată e că folosește armele bărbaților ca să-și protejeze viața și familia, societatea nu-i lasă de ales. Fiindcă trăiește într-o lume în care dacă nu vânezi pentru cină, devii cina altcuiva. Așa că doamna Țării Românești face ce trebuie făcut: nu uită ce-i spune Petru Rareș primei sale născute, Ana. Nu tatăl, ci Domnul. Că ea, soție și mamă de voievozi, are datoria să-și țină soțul și moștenitorii pe tron. Și copiii în viață. De aia e acolo. Asta îi e datoria existenței. Și Chiajna face uz de diplomație, de mită, de otravă, de arme. Luptă, la propriu, alături de oastea țării. Și în realitatea istorică și în roman. Se folosește de toate armele pe care le are la îndemână. La fel ca omologii ei, bărbați.
Așa a văzut Simona Antonescu povestea unui domnitor român sau regent. Trebuie să folosesc masculinul, fiindcă în istoria românilor, femeile nu domnesc. Funcția asta nu are nume la feminin. Doamna Țării e un soi de prinț consort, fără privilegiile unuia. De aia e Chiajna învăluită în legendă. Că nu și-a văzut de gherghef și războiul de țesut.
Romanul este însă mai mult decât povestea Chiajnei Mușatina, fiindcă are o mulțime de paliere: povestea Doamnei Țării Românești, poveștile oamenilor din jurul ei, limbajul, legendele și basmele, pe care le vezi oriunde întorci privirea, peisajele, meseriile vremii, străzile, îmbrăcămintea boierilor și a oamenilor simpli. Le vezi aievea emoțiile, visele, speranțele, disperarea. Poți întinde mâna să le atingi zâmbetele sau lacrimile. Vezi și simți ce-i ridică și ce-i dărâmă. Ce le distruge viețile și sufletele. Sau ce-i întărește.
Descrierile te iau de mână și te plimbă prin vii și livezi, prin păduri, prin zidurile de apărare ale cetății Sucevei, în biblioteca fermecată a doamnei Moldovei, Elena, în dulapul cu dantele pentru înmormântare și în iadul Mariei Craiovescu, în hruba de basm a grădinarului Lăcustă, ce-i un soi de Sfânta Vineri, care nu are doar sfaturi și leacuri, ci și otrăvuri. Vezi aievea Codrii Vlăsiei, haremul Roxelanei, cafenelele din Istanbul și morile de pe apa Dâmboviței.
La final îți dai seama că ai avut două protagoniste. Pe Chiajna cea aprigă și tenace și lumea Țărilor Române a secolului XVI.
„Chiajna din Casa Mușatinilor” este o lume în care te scufunzi cu totul. Te-ai muta în ea, deși știi că te-ar putea ucide în orice clipă, cu războaiele și molimele ei. Dar te vrăjește cu lumina și întunericul din ea, căci sunt lumina și întunericul din tine.
Chiajna a fost o ființă a epocii ei. A lumii ei. Nu știm dacă adevărata Chiajna a fost atât de conștientă de ea însăși și de societatea în care s-a mișcat. Chiajna a Simonei Antonescu este. Știe cum e lumea. Știe care îi e datoria și care-i sunt șansele. Știe ce e nevoită să facă pentru supraviețuirea ei și a copiilor săi. Nu cere în gura mare să fie iubită. Nu se plânge, nu se scuză, nu dă explicații. Trăiește. Supraviețuiește. Îi ține pe cei dragi în viață. Cu orice preț.
Poate n-o poți iubi. Poate n-o poți înțelege. De cele mai multe ori, trecutul e o altă planetă, populată de ființe care n-au nicio treabă cu tine, locuitorul planetei Secolul XXI. Dar nu poți să n-o admiri, dacă nu faci greșeala de a o judeca prin ochii curentului feminist sau ai sistemului de valori al secolului XXI.
de Roxana Drăgănuță
Comments