Doamna cu sacoșe

Când a venit pentru prima oară în New York, Ruslan a stat o clipă să-și tragă sufletul în umbra aceluiași stâlp, pe același pod privind oceanul, exact aici unde stă chiar acum. Era flămând și fără nici un ban și habar nu avea unde va dormi la noapte,  dar era tânăr. Oceanul avea în ziua aceea o culoare irezistibilă, de un albastru iriziu,  ca o pătură plină de nestemate sub care doi tineri făceau dragoste. Acum însă oceanul are o culoare nehotărâtă,  între vomă și flegmă, un ocean  de carton rotunjindu-se în jurul podului ca o baltă stătută dintr-o fabrică părăsită. Privindu-și degetele pătate, îmbătrânite, Ruslan strânse pumnul de curiozitate, așteptându-se ca palma să-i curgă ca nisipul dintr-o clepsidră. „Am fost atât de tânăr, se trezi gândind Ruslan, iar acum…”, un vapor de croazieră își semnaliză prezența trecând pe sub pod făcând aerul să vibreze, tăindu-i gândul cu un foarfece nevăzut.

Ruslan își scutură tâmplele cărunte să revină în prezent, de parcă tot ce s-a petrecut atunci are de fiecare dată o putere magnetică irezistibilă. Își șterse fața cu mâna aruncând chiștocul trabucului aproape lovind un albatros care se întoarse din zbor surprins, privindu-l dintr-o parte ca și când ar fi descoperit că are intenția de a se arunca de pe pod. Pasărea lovi aerul cu putere lăsând senzația c-aplaudă batjocoritor îndreptându-se spre șlepurile burdușite de containere puse unele peste altele în zeci de etaje. Lui Ruslan i se păru c-albatrosul îndepărtându-se râde cinic. Dădu peste cap ultima înghițitură de votcă.  Soarele se ridică deasupra paharului ca un ban de aur. „Votca nu minte niciodată”, gândi întorcându-se spre limuzina care-l aștepta clipind din luminile de avarie. „I-aș fi dat și cămașa de mine dacă mi-ar fi cerut vreun ban,” își zise Ruslan gândindu-se amar la prietenul lui, Iuri care acum îl aștepta la firmă pregătit să-l înșele.

Își strânse gulerul de blană în jurul gâtului. Văzut din limuzină traficul înainta constant, calm, în liniște, ca un spectacol, dar de afară podul Brooklyn amenința ca o țeavă înghețată de revolver, iar mașinile șuierând se încrucișau într-un schimb de focuri. Când aruncă paharul gol în ocean, din trafic ieși o femeie înaltă cu sacoșe. Bătrânica înaintă nehotărâtă traversând podul, iar Ruslan uluit întinse mâna s-o prevină pentru că tocmai se apropia un camion. Deodată bătrânica îl zări pe Ruslan, iar fața ei deveni plină de emoție ca un lac pe a cărui oglindă se așterne ploaia fină dinaintea furtunii. Își întinse spre el gâtul lung și-i spuse ceva, dar Ruslan nu auzi decât un fel de geamăt de hienă. Bătrâna ridică sacoșele să-și controleze echilibrul și camionul o acoperi în întregime. Ruslan înaintă câțiva pași culcându-se pe trotuar încercând să vadă trupul bătrânicii printre roțile mașinilor. Șoferul îl ridică de pe caldarâm. Văzându-și șeful înaintând împleticit spre trafic, îl apucă de haină tocmai când era să cadă între bordură și capota unei mașini care se feri într-o parte neliniștind traficul.

- Am văzut... o bătrână. Cred că a avut loc un accident, se trezi spunând Ruslan tresărind cu gura uscată de emoție.

- Unde? întrebă ferm șoferul căutând în oglinda retrovizoare.

Traficul înainta disciplinat spre intersecțiile cartierului Brooklyn.

- Mai încolo, zise Ruslan privind în spate cu atenție, urcându-se pe fotoliul de piele. Surprins își aminti cum înaintă pe pod neîndemânatic ca un invalid care se ridică dintr-un cărucior, încercând să-și miște picioarele paralizate.

Privind ceafa măslinie a șoferului, Ruslan vru să-l cheme pe nume, dar își dădu seama că nu i-l cunoaște, deși șoferul acesta îl salvase din multe situații critice.

-Tu, zise Ruslan, te numești Ahmed.

- Nu, făcu șoferul întorcându-se din profil. Numele meu este Ridha.

- Ești din Maroc...

- Nu, zise șoferul verificând maneta de viteză, sunt din Tunisia. Pot să pornesc? întrebă Ridha surprins de broboanele de sudoare care-i apărură pe frunte. Niciodată șeful nu-i vorbise așa de mult. „Doar nu vrea să mă de-a afară”, gândi neliniștit, încercând să-și dea seama dacă făcuse ceva greșit știind că șeful nu suportă decât comportamentele impecabile. Fetița cea mică, Halima abia intrase la colegiu și banca îi ceruse o grămadă de acte și tot felul de recomandări absurde pentru împrumut.

- Ești căsătorit? întrebă deodată Ruslan.

- Da.

- Și câți copii ai?

- Cinci, ‘Hamdu lillāh, zise repede șoferul mușcându-și buzele pentru că vorbise în arabă, asta însemnând o pierdere a controlului,  mulțumesc lui Dumnezeu, se corectă șoferul zâmbind pentru a -și ascunde tensiunea. Am cinci fete.

- Cinci fete... Dar ce salariu ai?

- În afară de primele de sărbători, zise jenat Ridha, am 1600 de dolari.

- Asta cu tot cu vechime? întrebă atent patronul.

- Nu, atâta am de când lucrez aici. 1600 de dolari. Nu există vechime la firmă.

- E un salariu bun? întrebă patronul după câteva momente de tăcere, în timp ce în ureche simțea ecoul cuvintelor: „Nu există vechime la firmă”. „Dar de ce nu există vechime la firma ta?” gândi repede Ruslan strângând din dinți, făcând repede un calcul în minte după care realiză că șoferul lui îl servise de cel puțin 12 ani.

- Nu este rău, făcu Ridha. Ne descurcăm.

- Înseamnă că soția lucrează.

- Nu, nu lucrează. Are grijă de copii.

- A, nu lucrează. Femeile arabe nu lucrează în general.

- Noi nu suntem arabi. Suntem moustafi, preciză cu tact Ridha, ... un fel de tuaregi. Dar vorbim și araba, „de la Coran”, vru să adauge Ridha oprindu-se la timp, verificând mai atent oglinzile apropiindu-se de traficul violent al metropolei.

- Voiam să știu..., zise Ruslan după câteva clipe de tăcere, privindu-și ghetrele lustruite care-i reflectau chipul ca niște oglinzi, de când nu ai mai fost acasă în Tunisia.

- A, nu am mai fost de mult, spuse repede Ridha atins, nu se aștepta la o astfel de întrebare, chiar îi era dor de deșert și evita întotdeauna să se gândească de când nu a mai fost acasă, numai să se gândească el însuși, darmite să-l întrebe altcineva.

- Spune-mi și mie un fel de mâncare pe care-l mâncați acolo în Tunisia printre ai tăi. O mâncare care să-ți aducă aminte de casă.

- Sunt multe feluri de mâncare, dar mie îmi place o mâncare făcută de mama mea.

Se numește mouluhia, zise Ridha surprins că nu se poate stăpâni, respirând greu de atâtea întrebări, gândindu-se că șefului, să scapi de el, e cel mai bine să-i spui adevărul. Ruslan îi simți emoția și deveni și mai atent.

- Cum este mâncarea asta?

- A, este... un fel de sos verde care conține cam toate condimentele cunoscute dar și o plantă rară, numită mouluhia[1]. Mama o adună cu grijă din deșert. În mijlocul farfuriei este o bucată de carne fragedă. Întindem lipia în farfurie și carnea fiartă în abur se desface în fâșii și mâncăm cu toții. Carnea trebuie să fie de cămilă.  Dacă nu e din cămilă, nu mai are același gust, uneori mai punem carne de oaie, dar aia nu mai e mouluhia.

- Eu știam că tuaregii își respectă cămilele și nu le mănâncă.

- Tuaregii sunt călăreți, preciză atent Ridha ridicând un deget, punând repede mâna înapoi pe volan, mușcându-și buza, dar reveni după câteva secunde cu o explicație, cercetând în oglindă fața șefului care părea ușor contrariat. Sunt mai multe specii de cămile. Unele albe și înalte sunt folosite pentru curse, dar sunt unele mari și brune cu o carne foarte gustuoasă.

- Uite care e problema, zise deodată Ruslan pe un ton care cerea atenție sporită urmărind vitrinele de pe bulevard pline de coliere de diamante. Pe mine ai să mă lași la metrou. Te duci la firmă și duci la recepție cartea asta de vizită. Îi precizezi recepționerului că are un mesaj pe verso pentru șeful securității. Chemi șeful de sală și-i spui că vreau să iau prânzul pe terasa ultimului etaj. Vreau să mănânc mouluhia. Dacă nu-mi aduc la masă mouluhia, le spui că-i voi da pe toți afară, tot schimbul de la bucătărie chiar azi la prânz.

Ridha luă cartea de vizită cu sigla firmei și o întoarse cu atenție înghițind în sec fără să vrea, resimțind emoția ultimilor cuvinte pe care șeful parcă le aruncase ca pe niște gloanțe.

- Are doar litera O, pe spate, remarcă Ridha încercând să-și ascundă cât mai bine gândul că nimeni nu poate face mouluhia decât în deșert.

- Nu este litera O, este un zero, explică șeful bătându-l pe umăr. Ofițerul de serviciu știe mai bine.

Ieșind de pe pod, limuzina nefiresc de lungă coborî zvelt breteaua autostrăzii în traficul cartierului Brooklyn, ca un schior experimentat pe o pârtie aglomerată, lăsându-l pe Ruslan la o gură de metrou. În metrou Ruslan zâmbi fără să vrea, simțind aglomerarea de oameni cum îl împinge ca un val, ademenindu-l în largul oceanului. Își aminti de mama lui când plecase din Orhei. Își lăsase mama în spate în pragul casei, bruscând-o pentru că i se agățase de braț și întorcând privirea zări prin crăpătura ușii colțul de masă și cănile de lut cu lapte pentru micul dejun. Imaginea asta îi revenea permanent în minte uneori în vis, alteori în momentele de veghe, în momentele de așteptare la semafor.  ”Nu am să mai fac niciodată așa ceva”, își zise Ruslan revăzând cu ochii minții momentul când aruncase paharul greu de cristal în ocean. Îl aruncase în ocean să nu-l mai care până la limuzină. Citi zâmbind panourile electronice, încercând să găsească linia de metrou spre firmă. Se dădu la o parte în fața unui grup de studenți care-l împinseră ușor spre o balustradă. O mare de chipuri preocupate, transpirate, absente, obosite, muncite, tăcute urcă deodată dintr-un metrou năpădind scuarul înconjurat de magazine și semafoare. Îndreptându-se spre stație mulțumit, realiză că nu are niciun ban la barieră și un casier îl privi ciudat, cântărindu-i valoarea hainei de blană, inelele din aur masiv și ceasul sclipind din diamante.

- Se poate plăti cu cardul? întrebă politicos Ruslan căutând prin buzunarele costumului.

Casierul îl privi absent și când află unde vrea să ajungă îl lăsă să treacă cu un gest ca și cum l-ar fi concediat pentru că deja se formase o coadă de oameni în spate și până ar fi scos cardul și ar fi făcut plata, mai mult ca sigur coada s-ar fi dublat, iar casierul nici nu era sigur că aparatul de citit carduri funcționează și oricum trebuia să facă niște setări pe care nici nu mai știa dacă le mai ținea minte.

- Mulțumesc, zise Ruslan și, ridicându-și privirea, o zări pe doamna cu sacoșe, coborând pe scară rulantă, tocmai în partea cealaltă a gării, preocupată să-și țină echilibrul, de parcă sacoșele deveniseră prea grele. Era chiar ea, coborând pe scara rulantă de parc-ar fi plutit. Ruslan îndreptă mâna  și încercă s-o strige, numai că pieptul îi înăbuși strigătul într-o tuse tabagică. Ducând mâna la gură și tușind, Ruslan îi văzu chipul bătrânei clar, limpede cum s-ar fi apropiat de fiecare rid cu lupa, sau mai de grabă ca și cum s-ar fi apropiat cu o navetă spațială de craterele și albiile secate ale unei planete. Avea tenul ușor îngălbenit, de parcă fața i se deschidea ca un manuscris ascuns cu grijă într-o ulcică de lut într-o peșteră din inima deșertului. Doamna cu sacoșe, elegantă, dar trecută bine, îl zări și-l recunoscu, aruncându-i o privire de parcă i-ar fi mulțumit și deodată îi strigă ceva. Iar strigătul ei străbătu spațiul urgent ca o suliță.

Ruslan înțelese și dădu din cap.

- Da, da, îi răspunse Ruslan încercând să se ridice deasupra valului de chipuri absente care-l împingea înspre vagonul de metrou. I se păru că sare ca o minge deasupra siluetelor, dar el abia se ridică pe vârfuri. Paltonul de blană îi absorbea toate mișcările, frângându-i-le, obstrucționându-l. Era călduros, dar era prea greu. 

Când se închiseră ușile vagonului, în partea cealaltă a cartierului, la firmă, Iuri vorbea agitat la telefon. Lângă el secretara își aranja părul și-și îndreptă cămașa boțită în jurul decolteului.

- Cum adică a oprit pe Brooklyn? ... Fără nici un motiv. .... Nu se poate, poate s-a întâlnit cu cineva. Nu s-a întâlnit cu nimeni. Privea oceanul. Nu, nu... urmărește-l cu toți oamenii. Cum adică a coborât la metrou? Da... ține-mă la curent, sună-mă ... nu peste zece, peste cinci minute.

Privi secretara ușor îngrijorată.

- De când lucrez aici, niciodată șeful n-a venit cu metroul la firmă. Tocmai astăzi. E puțin cam ciudat.

- Da, e ciudat, dar toate sunt la locul lor. Directorii japonezi sunt prezenți?

- Așteaptă în sala de ședințe cam de multișor.

- Ai verificat filmul?

- Da.

- O să semneze contractul. Lui îi plac afacerile strategice, continentale. Acum va deveni planetar, zise Iuri sigur pe el.

- Și dacă nu v-a semna, întrebă secretara dându-se în spate regretând brusc propriile cuvinte simțind privirea rusului ca o lovitură de cuțit.

- Nu, va semna sigur. Dacă spun eu va semna. I-am salvat viața în Afganistan. Aranjează-te. Te aștept în sala de ședințe. „Idioato, gândi Iuri ieșind dacă nu va semna suntem pierduți, ne mănâncă la grătar cămătarii ca pe porc.” Încercă să controleze încă o dată poziția scaunelor în sala de film, dar își ridică privirea sesizând agitația. Forțele de securitate se postară la fiecare ușă. Ofițerul de la recepție își verifică arma. Comunică niște ordine prin stație și gardienii blocară fiecare etaj. Un funcționar încercând să ia liftul fu împins ușor spre sala de așteptare și își scăpă dosarele pe podeaua de marmură lustruită oglindă.

- Ce se întâmplă, întrebă Iuri o asistentă de marketing care vorbise cu un gardian?

- Se pare că au primit indicativ zero.

Gardienii ocupară subsolul, parcarea și se postară chiar în fața bucătăriei. Șeful bucătar tocmai vorbea la telefon dar era prea multă gălăgie pentru că se gătea sushi și sfârâiau peștii în tigăi. Când țipă o dată vocea lui se auzi ca o împușcătură și toți bucătarii încremeniră. Părea că nici peștii nu mai sfârâiau în ulei de teamă să nu perturbe liniștea.

- Da, da....spuse bucătarul șef clar, știu... sigur că da, felul acesta de mâncare dar... Omul îndepărtă telefonul și spuse cu fața umedă sălii întregi care aștepta cu emoție - ne trebuie carne de cămilă, zise ferm bucătarul-șef...now…

Câțiva ajutori de bucătari luară taxiurile din fugă, din fața firmei spre magazinele arabe din New York. Să fie sigur că găsește carne de cămilă în timp util, șeful bucătăriei telefonă unui prieten din căpitănia portului care-l asigură în cantoneză că va primi carne de cămilă câtă dorește, de broască, de maimuță numai să stea liniștit.

Închizându-și mobilul căpitanul își reluă preocupat munca spunând:

- Ce idiot, de unde să-i fac eu rost de carne de cămilă la ora asta? Pentru orice comandă am nevoie de șapte zile.

Iuri zâmbi încercând să-și controleze stresul. Îl văzu pe șoferul lui Ruslan vorbind la recepție, privindu-și ceasul. Deodată patronul apăru dintr-un lift îndreptându-se spre sala de ședințe. Iuri deschise brațele larg să-l întâmpine, numai că nu se putu apropia de patron. Gardienii controlau discret dar sigur spațiul din jurul șefului. Văzându-l pe șofer cum se așează foarte aproape de patron, atât de aproape, încât patronul ar fi putut să-i șoptească în ureche, Iuri vru să-l ridice pe șofer de pe scaun sau oricum să-l facă atent că nu se cade să stea lângă șef, dar se izbi de umărul unui bodyguard care-l invită politicos spre scaunele goale să-și aleagă un loc și întorcându-se spre direcția arătată de bodyguard, Iuri văzu mâna lui Ruslan cum îl bate pe umăr pe șofer. Ochii lui Iuri se umplură treptat de culoarea îngrijorării.

Filmul începu deodată și se făcu liniște în sală, pentru că prezentarea era într-adevăr de efect, iar genericul aducea a început de film SF, erau prezentați pe scurt sateliții construiți după o tehnică niponă de ultimă generație, apoi urma o prezentare a profitului atât de viu realizată, încât toți directorii urmăreau filmarea cu sufletul la gură, iar secretarele suspinau de plăcere și surpriză. Profitul era caleidoscopic, se transforma în diagrame, planșete, geometrii ale succesului și în cele din urmă în râuri de monezi și bacnote pe care bancherii abia reușeau să le inventarieze în seifuri. În timp ce toată lumea privea filmul, Iuri se uita cu coada ochiului la patron care părea ușor distrat vorbind cu șoferul.

„Nu e bine, râse Iuri nervos șoptindu-și lui însuși, nu e bine deloc.”

- Spune-mi, te rog, zise patronul aplecându-se spre urechea șoferului. Lângă ușa principală sunt doi gardieni. Îi vezi?

- Da, zise Ridha.

- Și puțin mai încolo, în dreapta, în dreptul ferestrei, este o doamnă înaltă cu sacoșe.

- În dreptul ferestrei?!

- Da.

- Nu o văd.

- Nu-i nici o problemă, spuse Ruslan tocmai când filmul se termină și toată lumea emoționată aplaudă întorcându-se spre șef. Aplauzele amorțiră deodată. Patronul se uită în jur, privi ușile, se ridică de pe scaun să fie auzit mai bine și spuse limpede:

- Am să vorbesc o singură dată. În afară de șoferul meu, toată lumea să iasă afară acum, și când zise acum, deja gardienii, forțară mulțimea discret spre uși, astfel încât asistența ieși ordonată, calm, în liniște ca la un exercițiu de incendiu, lăsându-l pe șeful de sală să se apropie emoționat de patron.

- Masa dv, domnule Ruslan e pregătită pe terasă așa cum ați dorit, spuse bucătarul cu un accent asiatic.

Ridha se așeză la masă zâmbind pentru că mirosea a mouluhia. Când descoperi un vas, fața i se lumină - sosul avea o culoare de verde intens și când apropie bucata de pâine de carnea din centrul farfuriei, carnea se frânse natural, ca și cum s-ar desprinde o bucată de gheață dintr-un aisberg care s-a îndepărtat prea mult de poluri.

- E bună mouluhia? întrebă patronal atent.

Ridha închise ochii păstrând gustul cărnii în gură câteva secunde ca și când ar fi degustat un vin vechi.

- Este perfectă, făcu moustaful luminându-se la față și când zise asta, șeful de sală care aștepta aplecat verdictul zâmbi, iar zâmbetul lui transmis mai departe ca o bilă de biliard printr-o ușă întredeschisă, ricoșând prin semnele liftierului, ale unui gardian și ale unei recepționiste ajunse în sfârșit la bucătăria de la subsol și întreaga sală izbucni în urale, pentru că tot schimbul muncise contracronometru, din greu pentru această satisfacție și îmbrățișându-se ca la un Revelion, ajutorii de bucătari se felicitau unii pe alții pentru că încă mai aveau un loc de muncă.

Întorcând-se spre șef, Ridha îl văzu vorbind cu un scaun gol și abia atunci observă că masa are trei tacâmuri. Și întorcându-se și Ruslan spre stânga lui o văzu alături pe doamna cu sacoșe privindu-l înțelegătoare, așteptând cu tacâmurile în mâini.

-Tu, zise Ruslan uitându-se exact în ochii ei ca și cum ar fi vrut să observe nuanțele adevărului, ești Moartea mea nu?

- Da, îi zise bătrâna cu înțelegere, plecând privirea grea spre farfurie, Ruslan simțind-o ca pe o stâncă prăbușindu-se chiar atunci în fața lui.

- Atunci, spuse Ruslan, să mâncăm, am o Moarte foarte... elegantă și distinsă.

Un petrolier intrând în port scutură peisajul New Yorkul cu sunetul sirenei și lumea vibră atinsă parcă de cutremur.

[1] Mâncare tradițională arabă făcută din carne de cămilă roșie în sos verde de condimente, preparată în abur într-o oală specială, în așa fel încât aburul dă gustul condimentelor cărnii fără să-i afecteze structura. Sosul acestui fel de mâncare este considerat medicament printre tuaregi și vândut în sticluțe în piețe ca pe un elixir

de Cristian Biru