Intermezzo

Dimineață ezitantă. Nici urmă de rază de soare afară iar aerul părea dens și cețos, puteai să-l tai bucăți. Trase draperia atât cât să zărească crengile unui cais din curtea învecinată, în timp ce ea întârzia în pat cu ochii închiși. Știa că era trează, dar când își ținea ochii închiși însemna că rumega un gând la care el nu avea încă acces. Nu-i rămânea decât să aștepte să-l sucească întâi ea pe toate părțile, apoi i-l va comunica.

Trezit mult mai devreme în ziua aceea, se străduia să-și disimuleze dispoziția matinală cam proastă.

O auzi în sfârșit spunând ceva.

- Cărțile tale...

- Da, ce e cu ele? Bună dimineața.

- Tot ce ai scris...

- Așa.

Deocamdată nu înțelegea unde voia să ajungă. O observa ceva mai atent în ultima vreme și constatase că umbrele pe care le surprindea uneori pe chipul ei, pentru câteva fracțiuni de secundă la început, deveniseră ceva mai frecvente și, oarecum difuze, impregnau tot aerul din jur, din cameră, din toată casa. O încetineală în mișcările, în mersul ei, îi crea senzația existenței în trupul femeii lui a unui mic corp străin pe care da, trebuia să-l poarte, să-l conțină fără voia ei și parcă fără speranța de a-l putea expulza.

Să zică ceva, orice, ca să o facă să continue:

-  Și ce voiai să spui cu asta?

- Și tot ce ai gândit... și planul cărților tale, obsesiile de documentare și apoi...

- Așa.

- Și efortul și concentrarea și munca ta enormă, toate astea...

- Da?

- Și apoi... iubirile, poveștile tale... ele mai ales. Concomitente cu scrisul.

(Asta era, își zise amuzat, iubirile mele).

- Adică tot ce am trăit eu până acum.

- Da. Tot ce ai trăit tu până când...

- Așa.

- Da, toate poveștile și tot ce-a fost în jurul lor, determinațiile...

Da, mai avea nevoie de indicii, nu va risca o deviere de la fondul discuției care nu prea semăna a discuție, ci a sumă de constatări. Aștepta de la ea pur și simplu un strop de claritate, va mai trage de timp. Poveștile cum le spunea ea frivol. Povești? Posibil, totuși, gândindu-se mai bine, ca pentru ea, în sens subiectiv, povestea să însemne mai mult decât presupunea el la început, pentru că nu o dată folosise cuvântul ăsta ca să desemneze evenimentele majore, așa păreau cel puțin, după cum erau descrise, evenimente sufletești majore trăite de alții, evenimente cu adaos ontologic, chiar dacă, cine știe, poate că viețile acelora erau complet nesemnificative în realitate, dar era felul ei de a se raporta la oameni și la povești.

După cum hotărâse deja, o lăsă să se desfășoare spontan, asculta atent, cu aparența că e numai pe jumătate concentrat.

- Cum aș putea să...?

- Să ce?

- Nu știu. Aș vrea să pot ajunge în inima fiecărui moment care a contat și care...

- Ce-ar însemna asta mai concret?

- Ar însemna să... habar n-am. Să pot să știu mai multe să zicem. Să știu ce ai simțit și ce-ai gândit când te-ai apucat de exegeza aia... ce ai sacrificat, pe cine, ce argument prima atunci când constatai cât de singur trebuie să fii ca să îți iasă bine ceea ce ți-ai propus... probabil că așa ai gândit, da, trebuie să fiu singur, absolut singur, nu poți face altfel lucrurile astea.

- Am fost singur. Probabil așa a trebuit, vezi? te descurci... Cu un strop de imaginație ai putea să refaci un parcurs, o viață, viața mea de până acum...

S-o mențină pe direcția discuției totuși, să nu se depărteze.

- Aș fi putut să fiu acolo, aș fi vrut să fi fost acolo, continuă ea.

- Și totuși n-ai fost și nici nu cred că trebuia să fii...

- Ți-aș fi dăunat?

- Poate. M-ai fi deranjat probabil. M-ai fi abătut de la ale mele. Un proiect ca acela...

Intuia că astfel de replici dor și că o pot face să se închidă o vreme, totuși nu avea de gând să atenueze efectul. Nu i-ar folosi la nimic, tehnic vorbind, să își clarifice toate lucrurile alea care începuseră s-o preocupe.

- Uite, m-am simțit totuși normal, nu mi-am refuzat chiar tot ce îți închipui.

- Adică?

- Gândește-te.

- Ai avut unele povești, dar ele nu te-au mutat din loc.

- Nu m-au mutat din mine însumi, nu.

- Și-atunci ai fost frivol.

- Poate. În povești. Că erau de... întreținere.

- E în regulă... oamenii tind inconștient către singurătate.

- Mai ales atunci când au proiecte individuale grandissime...

- Iar când finalizează un proiect din acela grandissim...

- Da?

- Când îl finalizează, ceva se schimbă în nevoile lor.

- Da, cred că da.

- Și dinamica ar putea fi aceeași, mai departe.

- Așa. Am înțeles ce vrei să spui. Dar nu faci diferența între povești de... întreținere, să zicem, și povești care vin după ce închei un proiect major de felul...

- Intermezzo-uri...

- Cine știe asta?

- Eu nu știu, poate știi tu, de aia întreb.

- Nu întrebi, constați.

- Constat.

- Nu ar fi nimic rău în a fi între două proiecte majore.

- Ar fi. Gândește-te.

- Crezi că sunt cam frivol.

- Că ești. Că suntem. Că am putea fi...

- Suntem?

- Nu știm, nu? Am putea fi. Tu poți. Eu pot?

- Spui că e o poveste frivolă între două angajamente intelectuale povestea noastră?

- Da, povestea noastră ar putea fi văzută și așa.

Alunecau. Din nou. Era obișnuit cu melismele astea de o ușoară parșivenie, după cum deja le catalogase, dar învățase între timp să le ignore.

Femeia continuă.

- Și eu încă nu știu cum recuperez toți anii aceia în care...

- În care nu mă cunoșteai și nici eu nu știam de tine.

- Da.

- Sunt niște căi, gândește-te.

- Chiar mă gândesc.

- La sex, la asta te gândești.

- Da... la plăcerile pe care... sau care ni s-au refuzat atâția ani.

- E timp să intensificăm.

În sfârșit, îi smulse un zâmbet. Ar fi putut s-o aibă chiar acum, dar rămăsese nemișcat, preferând s-o studieze. Părea că atmosfera se mai destinsese. Mai persistau numai câteva unde de tristețe, ca undele lacului la apus, unele mate, altele străvezii. Betele întunecate, lumină prefirată. Îi înțelegea crizele astea, dar nu știa cât i le mai putea suporta. Simpla reflectare a lor pe fața femeii lui îl deranja în felul în care te deranjează să te trezești zile la rând văzând că afară continuă să plouă.

de Cristina Frumos

Cristina Frumos, originară din Rusu-Bârgăului, județul Bistrița-Năsăud, este absolventă a Facultății de Litere, secția română-latină, a Universității „Al. I. Cuza” din Iași și în prezent este profesor de limba română la Colegiul Național Pedagogic „Vasile Lupu“ din Iași. A urmat un masterat în antropologie culturală în cadrul aceleiași facultăți și un doctorat în filologie, cu o teză despre mitul Atrizilor și reflectările lui în teatrul antic și modern (la Mircea Eliade, Eugene O‘Neill și Jean-Paul Sartre). A publicat studii, articole/eseuri și (în ultimii ani) pagini de proză în revistele Cronica (cu o rubrică permanentă între anii 2010-2011), Mișcarea literară (unde colaborează constant), Gând românesc, Scriptor, Tribuna învățământului și în volume colective, tratând aspecte din sfera educației. În 2014 a publicat volumul de hermeneutică a mitului, prefațat de Dan Negrescu, Atrizii – o paradigmă vie, la Editura Ars Longa. Romanul de debut, Pledoarie, în fond, apărut la Editura Junimea în 2019, a fost premiat în cadrul Saloanelor Rebreanu (din 2020) de la Bistrița, obținând și un premiu al editurilor ieșene. În decembrie 2022 i-a apărut volumul de proză (povestiri de sine stătătoare/roman puzzle) O armată de muște, la Editura Eikon. A publicat povestiri pe platforma O mie de semne, în revista Timpul ieșean (2023) și în Matca literară (2024). În 2025, la Editura pentru Artă și Literatură, a apărut nuvela extinsă, „Vara nebunului”.