Sus în Turnul lui Eiffel, jos în Catedrala Nôtre-Dame
Nu puteam ajunge la Paris cu copiii fără să-i ducem și în Turnul lui Alexandre Gustave Eiffel (destul de longeviv pentru secolul XIX, a trăit între 1832-1923). Este foarte interesantă istoria sa. Înălțimea lui de 312 metri nu se poate compara cu cea a Tokyo Sky Tree (634 metri) sau Burj-Khalifa din Dubai (828 metri), dar totuși Turnul Eiffel le domină pe ambele la nivel de recunoaștere internațională sau atractivitate turistică. 50 de ingineri ai uzinelor Eiffel și 250 de muncitori au contribuit la ridicarea acestui monument avangardist pentru perioada sa. La 14 iulie 1888 s-a ajuns cu construcția la cel de al doilea etaj, iar cel de al treilea și ultimul a fost finalizat la 31 martie 1889, fără să se producă nici măcar un singur accident mortal. Lucrările au costat cu 1,5 milioane de franci mai mult decât se estimase inițial și au durat doi ani, în loc de unul, însă, Turnul a fost gata pentru marea ceremonie de deschidere a Expoziției Universale din 1889, găzduită de Paris (expozițiile universale erau un fel de Jocuri Olimpice sau Campionate Mondiale de fotbal, posibilități de expunere a puterii și inventivității unei națiuni). Curiozitatea parizienilor a fost atât de mare încât, chiar dacă nu se montaseră ascensoarele, 28.922 persoane deja urcaseră în el pe scări. În timpul Expoziției a fost vizitat de demnitari, regi și împărații anului 1889, o altă epocă istorică, precum țarul Alexandru al III-lea al Rusiei (penultimul țar al Rusiei, domnind între 1881-1894), prințul Țării Galilor, fiul reginei Victoria, viitorul rege Eduard al VII-lea (între 1901-1910), George I al Greciei (între 1863 și 1913, care a cunoscut cea mai lungă domnie în Grecia), Carol I al Portugaliei (1889-1908) , șahul Persiei sau familia imperială niponă. Apoi interesul a scăzut, spre disperarea lui Eiffel, existând voci care au cerut demolarea lui. I s-au găsit alte scopuri utile precum instalarea unei mici stații meteo în vârf. Turnul a devenit element de suport pentru transmisii radio, folosit intens în timpul Primului Război Mondial. Fiind punctul cel mai înalt din regiunea pariziană, importanța sa avea să fie mare în timpul ofensivei germane din vara anului 1914, când Parisul a fost amenințat. Mai mult, de aici au fost interceptate mesaje germane, printre care și o celebră radiogramă a victoriei, care avea să permită dejucarea ofensivei germane de pe Marna. După război, a fost folosit în scopuri civile, pentru a difuza pe calea undelor emisiuni muzicale la radio. Ofițerul german Kurt Hinzmann, care era responsabil cu emițătorul din vârf, a refuzat să se supună ordinului lui Adolf Hitler, de a-l arunca în aer.
Eram sigur că vom avea mari probleme în a găsi bilete în ultimele zile ale anului, de aceea am accesat tot felul de site-uri care îți induceau voit starea de urgență. Singurele intervaluri orare erau spre seară, la prețuri duble față de cât costau biletele în mod real. În februarie 2023 cumpărasem bilete după ce am stat la coadă cam o jumătate de oră, dar acum era sfârșit de decembrie, iar numărul turiștilor era de două sau chiar trei ori mai mare decât într-o lună obișnuită. Parisul atrage precum magnetul atât în iulie, cât și în noiembrie sau martie, turiști occidentali din America și Canada sau orientali, din China, Japonia sau India. Blestemata globalizare a produs o clasă de mijloc cu venituri apreciabile (sute de milioane de oameni) care își permite un sejur la Paris, ceea ce era greu de estimat acum un secol. Pe de altă parte, era de negândit să ducem copiii la Paris și să nu îi urcăm în Turnul Eiffel. Ce sunt banii decât o iluzie, mă întrebam în timp ce plăteam cele patru bilete. Duminică dimineață primeam pe What’s Up un mesaj misteriors de la un anume Marco, care mă întreba dacă rămânea valabilă întâlnirea pe care o aveam la ora 21, pentru a ne facilita accesul către etajul al doilea al Turnului Eiffel. Evident, i-am răspuns, doar de aceea am plătit acei bani buni. Ne cazasem relativ aproape de incredibila realizare a inginerului de origine din Dijon, nu am mai luat metroul și într-un sfert de ora eram în dreptul lui, navigând printre fluvii de oameni diverși. Trebuia să ne întâlnim cu Marco în dreptul braseriei Turnului Eiffel, iar pe ghid trebuia să-l distingem după un steguleț galben. Am ajuns noi în dreptul braseriei chiar cu un sfert de oră înainte, dar nu am remarcat nici un ghid și nici un steguleț. Ne-am găsit abia când am vorbit din nou la telefon. Era clar că Marco era un ghid improvizat - nu avea steguleț și nici un alt semn distinctiv. Era de origine sud-americană, trăsăturile andine îl trădau. Alte patru sau cinci oi rătăcite ni s-au alăturat. Una dintre ele lăcrima stins. „Grupul s-a format/ Turnul ni s-a arătat/ Marco ne-a explicat”. Nouă în engleză, unei alte familii în spaniolă. Marco ne-a prezentat câteva date istorice, ne-a pus întrebări la care eu am răspuns destul de bine (cred că aș fi fost un ghid mai iscusit decât el) ne-a adus în dreptul turnichetelor de la intrare și ne-a spus că rămâne acolo în caz că am avea nevoie de sprijinul său. Pentru ce? Îmi trimisese biletele. Știam să mă descurc oricum și singur, era pentru a treia oară când urcam în Turnul Eiffel, prima oară mi se întâmplase în 1998 când stătusem în Franța o lună de zile, iar vărul meu îmi arătase cam tot ceea ce merită văzut. Țin minte că urcasem pe treptele de fier atunci, în timp ce în februarie 2023 și acum cumpărasem bilete pentru etajul 2, unde am fost transportați de un foarte ingenios sistem de lifturi, destul de încăpătoare, un fel de gondole masive. După ce am admirat Parisul de la etajul doi și am făcut evidentele fotografii, am coborât pe jos la etajul întâi, unde știam că se afla un mic restaurant. Acum era amenajat în afară un spațiu, iar clienții erau protejați de o largă prelată de plastic. Fiind cam zece seara, am găsit locuri libere. Alți patruzeci de euro au zburat lin. Recunosc, nimic spectaculos în această relatare pe care nici nu știu cum să o închei. Poate că nici nu merită citită. Dar având în vedere că eram la Paris, oraș care a fost zguduit de câteva atentate teroriste mârșave, e mai bine așa. Un final tern. Sau, ca să reiau limbajul de lemn - o întâlnire de suflet cu Turnul Eiffel. Dar care va rămâne în mod sigur în memoria copiilor noștri.
În Catedrala Nôtre-Dame de Paris
În ultima zi a anului plănuisem (măcar) să încercăm să vizităm celebra catedrală pariziană. Eu o mai văzusem o dată prin 1998, dar nu-mi mai aduceam aminte multe lucruri, în plus, incendiul din noaptea de 15 spre 16 aprilie 2016 amuțise lumea. Timp de aproape cincisprezece ore pompierii au luptat cu flăcările care au distrus acoperișul și La Fleche (Săgeata), dar au cruțat cele două turnuri frontale. Patru sute de pompieri luptaseră cu focul, iar douăzeci și-au riscat viața urcând în mansarda catedralei. Se pare că acesta a fost cel mai grav incendiu care a afectat celebrul edificiu catolic, probabil cel mai important al Franței. Imediat după ce focul a fost stins, au început proiectele de restaurare și, mai ales, o campanie masivă de donații (în final s-au strâns 860 de milioane de euro din partea unui număr incredibil de 340.000 de donatori din 150 de țări diferite). Este clar că refacerea Catedralei, redeschiderea ei publicului și lumii, au fost chestiuni de mare importanță pentru statul francez, dat fiind prestigiul și orgoliul Franței (iar uneori e bine să le ai pe ambele, mai scutură din lene). După Jocurile Olimpice de vară, ceremonia din 6 decembrie 2024 (sâmbătă), de re-inaugurare, a căpătat o amploare oficială și mediatică voit deosebită, președintele Republicii și prima doamna fiind gazdele unei ceremonii fastuoase, la care au luat parte mulți șefi de stat (nu și al României, acesta fiind germanofon!), inclusiv Donald Trump, care s-a întreținut minute bune cu Macron. În mod neașteptat, președintele SUA, un individ care nu se sfiește să-și facă publice peste tot opiniile antieuropene, ca și cum tac-su nu era german, iar mă-sa scoțiancă, a avut cuvinte de laudă pentru efortul Franței.
Ne-am dat jos din metrou în zona Cartierului Latin, dar la suprafață vremea se dovedea a nu fi foarte prietenoasă - nu erau mai mult de două grade, însoțite de un vânt rece și neprietenos (cu turiștii). Urma să fie o zi lungă, ultima zi a anului 2024. Am ajuns rapid în Ile-de-la Cité. Spațiul din fața imensului edificiu, așa cum mă așteptam, era ocupat de sute de oameni. Deja obișnuit, știam că o coadă era formată de către cei care deja aveau bilete obținute/cumpărate en-ligne și alta de către cei fără. În cazul Catedralei nu era vorba despre a cumpăra bilete propriu-zis, căci accesul era/este gratuit. M-am așezat la un asemenea imens șarpe. Eram convins că nici în două ore nu vom intra, de aceea mi-am trimis familia să bea un capuccino, să mănâce o clătită, să se încălzească, într-un mic restaurant situat pe colț. În spatele meu un bărbat blond, după toate aparențele american, cu care am intrat în vorbă, mi-a explicat voios că exista o singură coadă a celor fără bilete de acces și nu două, așa cum aveam impresa. Iluzia era formată pentru că aceasta se încolăcea de două-trei ori ca un șarpe boa obez. Suprinzător, coada „mergea” și nu „stătea”, nu era o coadă ceaușistă încremenită în contemplație și visarea unor gheare de pui subnutrit sau a unor banane verzi din Angola comunistă. Eram în capitalism (francezii sunt capitaliști, indiferent cât de mult detestă cuvântul), iar coadă se comporta ca atare. Coada mișca și la fiecare două-trei minute înaintam doi metri. Deveneam nervos căci parcursesem treizeci de metri, iar familia abia comandase clătitele. Și americanu-și trimisese soția și copilașul prin zonă, dar ei s-au întors mult mai repede decât ai mei. O patrulă de tineri militari francezi își făcea loc cu greu în echipament de luptă, cu pușcă-mitralieră atârnată impasibil. De altfel armata franceză este folosită constant pe străzile marilor orașe, îi văzusem pe imberbii ei reprezentanți la Nisa, la Marsilia, la Paris și mereu eram uimit de înălțimea lor modestă, de hainele mai degrabă prăfuite și de faptul că sunt mixte, formate din francezi-africani sau francezi-maghrebieni, deci haina militară este atractivă pentru imigranții de dată recentă. Mă întrebam cât o fi câștigând un soldat normal francez. Am găsit în 2021 că un soldat câștiga 1.945 euro net/lună, un subofițer 2.691 euro, iar un ofițer putea ajunge la 5.017 euro. Pas mal, pas mal du tout. Când am intrat în linie dreaptă, un angajat african al firmei private de pază s-a apucat să strige la mine: „Monsieur, sigur erați la rând? Coada începe acolo...”, ceea ce m-a enervat peste poate, căci am urlat tot în franceză, „Oui, je suis extrem de sigur că am fost la rând”. Aveam și martori, amicul meu american din spate. Care nu a protestat atunci când familia s-a înapoiat încăldurită. Clătitele fuseseră delicioase, nici nu mă îndoiam. Sans doute. M-am întors spre el și i-am zis scurt: „They are my family”. Dar nu se dădea nimic, deci nu eram în competiție pentru lăzile de banane verzi sau mațe/intestine de porc. El mi-a răspuns politicos, „Yeah, I’ve imagined”. Nici acum nu-mi dau seama cum puteau intra în catedrală atât de mulți oameni, dar o făceau poate și pentru că unii mai și ieșeau. Nu am stat decât o jumătate de oră, căci aveam și alte planuri - trebuia să vedem și zona Montmartre. A doua zi, deja, treceam în 2025.
de Codruț Constantinescu
(fotografii de Corina Constantinescu)
Comments