Rătăciți în istorie

Am intrat în centrul vechi din Split prin „Porta Aurea” cu toată încrederea că, după două colțuri și o stradă cu tricouri kitsch, o să dăm peste palatul lui Dioclețian. Văzusem poze cu interiorul și eram convinși că nu are cum să fie greu de găsit, mai ales că îl aveam și pe prietenul nostru Google Maps, care, ca de obicei, făcea mișto de noi cu punctulețul lui albastru care ne tot purta de colo-colo.

Ne-am trezit plimbându-ne printr-un labirint de străduțe, cu cafenele care se înghesuiau una în alta și turiști ce fotografiau tot ce le ieșea în cale, inclusiv pisicile care se uitau la noi de pe ziduri cu dispreț antic. La un moment dat, ne-a lovit frustrarea: unde e palatul? De ce nu-l găsim?

Într-un final, ne-a picat fisa: zidurile, străduțele, curțile, terasele unde lumea sorbea bere erau, de fapt, curțile și coridoarele palatului. Pe scurt, noi îl căutam disperați, deși eram deja cu picioarele în sufrageria lui Dioclețian.

Care este povestea palatului construit între 295-305? După 20 de ani de condus imperiul, cu reforme peste reforme și persecuții religioase pe bandă rulantă, Dioclețian s-a îmbolnăvit și a zis: „Gata, las puterea. Mă retrag la malul Adriaticii să-mi ud legumele". Și așa a ajuns să îngrijească grădini, singurul împărat roman care a abdicat vreodată de „bună voie și nesilit de nimeni”.

Din sursele antice (Epitome de Caesaribus, cap. 39.6) aflăm că, tocmai după ce a abdicat și s-a retras, Dioclețian a primit o solicitare de a reveni la putere. Răspunsul lui a devenit celebru: ,,Dacă ați putea vedea la Salona zarzavaturile (olera) pe care le-am plantat cu mâinile mele, cu siguranță nu ați mai considera tentantă o astfel de propunere".

Din palat s-a păstrat bine peristilul, la fel și subsolurile, surprinzător de bine conservate, iar mausoleul lui Dioclețian, transformat mai târziu în Catedrala Sfântului Domnius, marchează trecerea de la cultul păgân la cel creștin.

După ce Dioclețian s-a retras în apartamentul lui cu ușă în tavan, n-a mai durat mult și creștinii i-au golit mausoleul, inclusiv de el însuși. Ironie maximă: locul unde persecutorul își pregătise somnul veșnic devine catedrală dedicată martirului Domnius, iar rămășițele împăratului sunt evacuate nu se știe unde. Istoria a pregătit, însă, noi surprize locuitorilor! Split a devenit curând bizantin cam așa cum o casă este moștenită din tată în fiu: nu mai este cum a fost, dar are acoperiș și pereți. După ce Roma de Apus s-a făcut praf, Constantinopolul a zis: „Ăsta este al nostru, îl trecem în registru”. Și uite-așa, palatul lui Dioclețian, plin de refugiații din Salona, care mâncau pe scări de marmură și făceau focul în fostele curți imperiale, s-a trezit parte din Dalmația, o provincie bizantină. Asta teoretic, fiindcă, în practică, orașul se autoguverna: avea consiliu de cetățeni, un episcop puternic și ziduri ridicate la rang de argument politic. Împărații de la Bizanț trimiteau sigilii aurite, iar localnicii le agățau la vedere și continuau să facă ce voiau.

Pe la 925–928 începe o dispută aprinsă: episcopul gregorian al Ninului voia slujbe în slavonă, iar cei din Split ziceau: „Latină, ca la Roma!”. Au organizat la repezeală un conciliu: cu papă, episcopi și, surprinzător, chiar și regele Tomislav a fost prezent. Verdictul? Latină la cor, iar slavona putea fi folosită doar de preoții locali.

După 1420, Split a trecut în mâinile Veneției, ca și cum ar fi fost cumpărat pe un OLX medieval: Ladislau de Anjou, ultimul rege al Croației din dinastia Anjou, a vândut drepturile asupra Dalmației pentru 100.000 de ducați. Așa a început o perioadă de patru secole în care Veneția a transformat orașul într-un fel de sucursală luxoasă de comerț și administrație. Venețienii nu s-au jucat: au adus podestà-ul, un fel de primar-guvernator, care se asigura că Dogele de la Veneția era mulțumit și că afacerile mergeau strună.

Un rezultat al situației de mai sus a fost că arhitectura venețiană a lăsat urme vizibile în Split, iar cel mai celebru exemplu, Castelul Venețian (Mletački kaštel), a fost ridicat în 1441 pe locul unei mănăstiri. Castelul trebuia inițial să țină inamicii la distanță, dar, în secolul XIX, roata istoriei s-a întors, iar acesta a avut soarta mănăstirii, fiind parțial demolat între 1806 și 1807, în timp ce Napoleon făcea ordine prin Europa.

În 1797, după Tratatul de la Campo Formio, Split a trecut de la Veneția la Imperiul Habsburgic, punând capăt a 377 de ani de dominare venețiană, iar până în 1805, orașul a făcut parte din Provincia Veneția, un fel de „filială” imperială cu sediul la Veneția. După 1805, în urma înfrângerii Austriei la Bătălia de la Austerlitz, Split a fost cedat Franței și a devenit parte a Regatului Italiei sub conducerea lui Eugène de Beauharnais. Nici situația asta nu a durat prea mult, pentru că în 1813, când Napoleon și-a strâns definitiv bagajele, austriecii s-au întors să verifice dacă totul era în regulă și au rămas stăpânii Dalmației până în 1918, când Split a intrat oficial în cadrul Regatului Iugoslaviei.

Și aceasta a fost povestea orașul, care a jonglat între stăpânirea romană, Bizanț și Occident, uneori declarând fidelitate împăratului bizantin, alteori acceptând protecția Veneției sau a regilor croați-unguri, apoi schimbând stăpân după stăpân până să atingă o perioadă de relativă stabilitate. Oricât de agitată ar fi fost istoria lor, oamenii din Split au supraviețuit schimbărilor și au avut grijă să-și păstreze autonomia locală și să transforme fostul palat al lui Diocletian într-o zonă vie, plină de magazine, taverne și, evident, de povești. Și asta spre deliciul turiștilor!

Text și fotografii de Ana-Maria Negrilă