Istanbul
- Virgil Borcan
- acum 5 ore
- 3 min de citit
A doua Romă?
Am fost de curând la Istanbul. S-ar cuveni oare să spun că am fost la Constantinopol? Am ajuns într-o zi de joi ploioasă și cu manifestații de stradă ale sindicatelor turce, de unde un transport dat peste cap și vreo două ore în plus pentru a ajunge la hotel.
Uriaș, aglomerat, cosmopolit și guraliv, Istanbulul are un anumit farmec greu de definit. Poate amabilitatea restauratorilor, a hotelierilor și a comercianților din bazar (deși ceva mă face să cred că o parte din această amabilitate e strategie de marketing). Poate omniprezența pisicilor, calme, leneșe și blânde, deloc deranjate de aglomerația din centrul orașului (un fel de conștiință felină a lui). Poate Bosforul, spectaculos tablou al câtorva secole de istorie, și nu din cea mai liniștită. Toate acestea și încă ceva pe deasupra; bref, un loc cibernetic la întretăierea a două (vechi) continente.
Dar.. Există și un dar. Nu puteam face abstracție de identitatea mea ortodoxă, în acest sens excursia la Istanbul a avut și un caracter de pelerinaj, or din acest punct de vedere, cum zic francezii, je suis resté sur ma soif. Nu am reușit să văd aproape nimic din ce îmi propusesem, în scurtul răgaz. Două zile la rând am încercat să intrăm la Agia Sofia, fără succes. Două cozi kilometrice, una pentru bilete și a doua pentru a intra, cu biletul cumpărat. Peste poate. Și să nu uităm că bazilica împăratului Justinian cel Mare are, acum, regim de moschee, deci accesul e permis oricum în afara orelor de rugăciune ale musulmanilor. La Agia Irina (unde a avut loc al doilea sinod ecumenic) au rămas doar zidurile, la cărămidă și - totuși - o cruce bizantină pe bolta altarului.
La Topkapî nu am putut vedea sabia lui Ștefan cel Mare, pentru că se află în muzeul palatului (ceea ce însemna altă coadă și alt bilet). Oricum, în mitologia turcă ei sunt în siguranță atât timp cât dețin sabia voievodului, motiv pentru care, după lungi negocieri, ne-au oferit doar o copie.
O mică bucurie, în cele din urmă: Patriarhia Ecumenică din cartierul Fanar. Biserică ortodoxă opulentă (în sensul bun) la interior, aspect auster (fără cruce, din câte am putut observa) la exterior. Un mileniu și jumătate de credință ortodoxă redus la câteva ziduri. O, tempora...
Istoria nu face pași înapoi. Traducând acum aproape trei decenii Declinul Occidentului a lui Oswald Spengler (inclusiv superbul capitol referitor la bolta Agiei Sofia), m-am obișnuit cu ideea că și civilizațiile mor, ca tot ce e viu. Istanbulul nu este a doua Romă. Nu mai este. Și asta nu poate să nu doară. Chiar dacă (sau poate tocmai de aceea) voi reveni cândva acolo. Sper.
de Virgil Borcan
Virgil Borcan: n. 21 septembrie 1969, Brașov este eseist, critic și istoric literar, traducător. Licențiat în limba franceză (1994) și în limba spaniolă (2023), doctor în filologie al Universității din Craiova (2009). În curs de finalizare a studiilor teologice de licență la Centru „Dumitru Stăniloae” din Paris. Cadru didactic universitar la Universitatea Transilvania din Brașov. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov, din 2024. Membru al Association des sciences du langage (ASL), Paris, din 2014 și al Asociației Române a traducătorilor literari (ARTLIT) din 2025. A debutat cu textul „Hoții de buzunare” în Gratuit BV (1996). Debut în volum cu lucrarea Punct și virgulă (Lux Libris, 2013), pentru care a fost recompensat cu Premiul de debut al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, 2015. A tradus în limba română din G. Apollinaire și J.-P. Sartre. A publicat eseu, critică și istorie literară: „Punct și virgulă” (Lux Libris, 2013); „La typologie discursive du poeme en prose français” (Casa Cărții de Știință, 2015); „Efectul de domino” (Editura Universității Transilvania, 2020); „Cântecul lebedei. Pentru o tipologie discursivă a poemului în proză francez” (Editura Universității Transilvania, 2024).
Felicitări!