Jurnal dobrogean 1

Jurnal de călătorie în Dobrogea, Delta Dunării și Munții Măcinului – Partea I

De la bun început trebuie să mărturisesc că nu am mai fost de jumătate de veac în Delta Dunării, de prin anii 1970, când mergeam cu părinții, dar și atunci doar în zona Jurilovca, astfel încât o excursie în zona menționată îmi făcea cu ochiul, mi-o doream cu ardoare și până la urmă am reușit în luna mai 2025 să mă îndrept într-acolo, printr-o cunoscută agenție de turism, cu un autocar plin de oameni bătrâni, de pensionari cu vârsta cuprinsă între 70 și 85 de ani! Am plecat din București, din Piața „Alba Iulia” și am mers pe autostrada spre Constanța, dar am mers înspre partea de vest a județului, primul obiectiv fiind Cetatea Capidava, una dintre cele mai reprezentative fortărețe de la frontiera Dunării de Jos, castrul roman fiind reabilitat și intrând în circuitul turistic din 2021, ne-a spus ghidul excursiunii. Totodată, Cetatea Capidava face parte dintre cele 24 de situri arheologice din Dobrogea, identificate în cadrul proiectului „Limes, frontierele Imperiului Roman”, care au fost înscrise în anul menționat pe lista indicativă UNESCO și ar fi minunat să și câștige, să fie considerat monument al acestei organizații.

Cetatea Capidava

Cetatea Capidava

În antichitate, Capidava a ocupat un loc important în sistemul defensiv al Imperiului Roman, fortificația fiind construită de soldații din Legiunea V Macedonica și Legiunea XI Claudia, în timpul împăratului Traian, la începutul secolului al II-lea d.Hr.. Distrusă de goții cei barbari în secolul III, fortificația a fost refăcută în secolul următor, devenind apoi și centru episcopal, iar izvoarele din secolele IV – VI atestă o unitate de cavalerie – „Cuneus equitum Solensium” – și unitățile de „equites scutarii” și „vexillatio Capidavensium”, în cele din urmă fortul fiind abandonat după invaziunea cutrigurilor, un popor de călăreți nomazi apărut în stepele pontico-caspice în secolul al VI-lea, prin anul 559. După retragerea oficială romano-bizantină din Dobrogea (circa 600), cetatea a fost reclădită de bizantini în secolul al X-lea, adăpostind de asemenea și populația băștinașă, dar incendiul provocat de pecenegi în 1036 a dus la abandonarea definitivă a acesteia. Am observat că fortificația are forma unui patrulater, cu ziduri de peste 2 metri grosime și aproximativ 6 metri înălțime. Castrul avea cel puțin 9 turnuri de peste 10 metri, o poartă de doi metri și jumătate lățime și o ieșire strategică în zona turnului dinspre Dunăre, unde exista portul, în zona de nord a castrului fiind amplasat un turn masiv, rectangular, de „artilerie”, care are și o ieșire de urgență numită „poterna”. O parte a podelei a fost refăcută, așa cum a fost descoperită în timpul cercetărilor din anii 1970-1980, iar dalele existente acum imită pavajul din cărămidă pe care l-a avut basilica. În Cetatea Capidava au fost descoperite peste 1.000 de bordeie, din ultimele niveluri de ocupație ale fortificației, iar unele dintre ele sunt plasate în exteriorul incintei, ele fiind de dimensiuni reduse, dar aveau o vatră sau un cuptor și o capacitate de 3 până la 6 persoane și ivindu-se în jurul anului 1.000, când împăratul bizantin Ioan Tzimiskes a preluat controlul asupra frontierei dunărene și atunci zona a fost locuită de ţărani grăniceri numiți „stratioţi”, care, în schimbul serviciului militar erau scutiți de plata impozitelor și aveau dreptul de rezidență aici.

După vizita Cetății Capidava, ne-am suit în autocar și ne-am dus urgent în comuna Topalu, situată tot în județul Constanța, unde am avut parte de o surpriză colosală: cel mai valoros muzeu rural din Romȃnia, Muzeul de Artă „Dinu și Sevasta Vintilă”, donat statului romȃn în anul 1960 de dr. Dinu Gheorghe Vintilă (1898-1978). M-am dat drept pensionar, plătind vreo 5 lei, dar am cumpărat catalogul cu exponatele instituției și am intrat în acest muzeu epustuflant unde am văzut operele de artă ale unor însemnați artiști români, ca: Ioan Andreescu, Octav Băncilă, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, Alexandru Ciucurencu, Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Oscar Han, Theodor Aman, Corneliu Baba, Nicolae Dărăscu etc.. Muzeul poartă numele părinților donatorului, Dinu și Sevasta Vintilă, primii învățatori din sat, și cuprinde nu mai puțin de 228 lucrări de pictură, sculptură și grafică, fiind organizat în casa familiei Vintilă din Topalu (la nr. 328). Valoarea operelor de artă din muzeu este de aprox. 5 milioane euro, a precizat ghidul excursiei, iar dr. Dinu Gheorghe Vintilă este înmormȃntat în curtea muzeului, casa lui natală, lȃngă mormȃnt aflându-se un bust din bronz al său, executat de sculptorul Oscar Han.

Muzeul de Artă „Dinu și Sevasta Vintilă”

Muzeul de Artă „Dinu și Sevasta Vintilă”

Cel de-al treilea obiectiv din prima zi a excursiei a fost orașul Babadag din județul Tulcea, care are în centru Geamia Gazî-Ali-Pașa și cișmeaua Kalaigi, iar pe strada Măcin mausoleul lui Sari Saltuk Baba Dede, foarte vizitat de aleviți. O altă țintă turistică și culturală, ultima vizitată, a fost Muzeul de Artă Orientală, găzduit de clădirea „Panaghia”, din secolul al XIX-lea, în stil oriental. Geamia Ali-Gazî Pașa sau Moscheea Babadag datează de prin veacul al XVII-lea, fiind ridicată în anul 1609 sau 1610, construită din piatră fățuită, pe un plan dreptunghiular și prevăzută cu un „monumental pridvor” pe arcade și un minaret înalt de peste 20 de metri, potrivit cărții Geamii. Minarete pe cerul Dobrogei de Cristian Brăcăcescu. Până să intre în componența Regatului României (după Războiul de Independență din 1877-1878, cunoscut în istoriografie drept Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 ce și-a avut originea într-o „răspândire a naționalismului” în Peninsula Balcanică și în dorința revanșardă a Imperiului Rus de „a recupera pierderile teritoriale suferite” în Războiul Crimeei, recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană), Dobrogea a fost parte componentă a Imperiului Otoman timp de aproape 500 de ani, din păcate. Pentru a putea urmări și coordona mai bine trupele militare în confruntările cu Imperiul Țarist reședința pașei dobrogene (generalul armatei) a fost mutată la Babadag de la Silistra și așa s-a făcut că, la Babadag, acest Gazî Ali Pașa a ordonat ridicarea unei moschei: Geamia Gazî Ali Pașa, bineînțeles. Geamia a funcționat ca muzeu până în anul 1989, iar în perioada 1990-1999 a fost restaurată de o fundație din Turcia lui Süleyman Demirel, președinte al acestei țări între 1993-2000, ceea ce i-a redat „strălucirea de altădată”. Am fost și în interiorul monumentului religios unde am văzut unele dintre „cele mai frumoase decorațiuni sculptate în lemn din zona europeană” și covoare persane vechi de sute de ani aduse, desigur din Turcia. După ce am vizitat și mausoleul lui Gazî Ali Pașa, am poposit la Casa Panaghia, fost lăcaș al unu seminar musulman, actualmente găzduind Expoziția de Artă Orientală unde am observat șaluri de cașmir, covoare orientale, învelitori de cămile, dar și piese de port tradițional precum: fes, maramă, ilic, rochie, șalvari, cember, cordoane, paftale. Spre seară, am ajuns la pensiunea de patru stele „Laguna albastră” din Murighiol, cartierul nostru general, cum ar veni, unde am fost găzduiți în următoarele patru nopți.

Babadag, Geamia Gazî-Ali-Pașa

Babadag, Muzeul de Artă Orientală

Ziua a 2-a a călătoriei dobrogene, a fost dedicată în întregime vizitării orașului Tulcea, a monumentelor și muzeelor sale, unele de mare importanță, nu numai pentru Dobrogea, un oraș situat pe 7 coline (ca Roma!), pe o vatră populată continuu începând din perioada culturii Gumelnița (2900 – 2200 î. Hr.), continuând cu așezarea greacă Aegyssus (secolul VIII î. Hr.), cu portul și orașul roman din secolele I – II d. Hr. , cu orașul numit Tulcea din vremea voievodului muntean Mircea cel Bătrân, dar atestat documentar abia în 1506. Sub crunta stăpânire otomană între anii 1420 și 1877, Tulcea a decăzut, bineînțeles, o înviorare economică înregistrându-se odată cu deschiderea canalului Sulina. Primul obiectiv cultural tulcean vizitat a fost frumosul și bogatul Muzeu de Istorie și Arheologie al județului Tulcea, care a fost înfințat în 1975, în Parcul Monumentului Independenței, în ambianța unui complex arheologic și istoric, alături de ruinele vechiului Aegyssus și de monumentul ridicat în 1899 de către locuitorii din Tulcea eroilor Războiului de Independență (1877-1878). Am avut parte de explicațiunile unei tinere muzeografe care ne-a spus că muzeul cu pricina este organizat în două pavilioane – primul păstrat în forma din 1975, adăpostește vestigii valoroase din epocile greco-romană, romano-bizantină, medievală timpurie și Evului Mediu dezvoltat; al doilea, reorganizat radical în 1995, este rezervat preistoriei și protoistoriei Nordului Dobrogei, la parter și expozițiilor temporare, la etaj, noi vizitând ambele clădiri sau pavilioane. Muzeul de Istorie și Arheologie (unde a lucrat pe post de curator prin 1989 și toarșu’ Crin Antonescu) oferă generos vizitatorilor imaginea succesivă a trecutului istoric al teritoriului de la Gurile Dunării, din cele mai vechi timpuri și până în perioada Evului Mediu dezvoltat, iar în expoziția permanentă și în depozite se conservă un „bogat patrimoniu arheologic” – aproape 90.000 de piese arheologice, numismatice și epigrafice – rezultat în principal din cercetările arheologice efectuate în a doua parte a secolului al XX-lea în Nordul Dobrogei; unele dintre piesele din colecțiile muzeului fiind de importanță națională și chiar europeană. Vedeta muzeului mi s-a părut a fi ineluctabil tezaurul Hoardei de Aur descoperit pe dealul de la Uzum Baiîr, lângă localitatea tulceană Mihail Kogălniceanu, găsit întâmplător şi recuperat în mare parte datorită săpăturilor sistematice din anii 1962 şi 1963, ne-a precizat tânăra muzeografă, acest tezaur reprezentând unul dintre „cele mai importante şi complexe tezaure medievale descoperite în Dobrogea”. Tezaurul este compus din 195 de hyperperi bizantini (monede de aur emise între 1254-1327), 23.440 dirhemi emise de hanii Hoardei de Aur în veacul al XIII-lea, 92 sommi (lingouri de argint sub formă de bare), 11 turte din argint (lingouri de argint, forme neregulate), 5 obiecte de podoabă (brăţări, inele din aur şi argint) ș.a.. De remarcat că utilizarea lingourilor din argint ca mijloace de schimb era o practică obișnuită pe întreg teritoriul Hoardei de Aur, în zonele controlate de temuții tătari în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi până pe la mijlocul secolului al XV-lea.

După ce am fost și la pomenitul Monument al Independenței, principala atracție turistică a „muncipiului” (cum spunea dictatorul de tristă rememorare N. Ceaușescu) Tulcea, datorită amplasării sale care oferă o vedere panoramică orașului de la gurile Dunării, situat chiar lângă Muzeul de Istorie, am tulit-o rapid, mai mult de unul singur, spre un alt muzeu interesant, cel al Deltei Dunării sau mai precis Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării, amplasat în apropierea falezei orașului. Unul dintre custozii instituției ne-a spus pe scurt că acest muzeu a fost conceput ca o instituție de cultură complexă, muzeu și acvariu public, totodată, Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării fiind realizat prin efortul comun al C.J. Tulcea și al Institutului de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” din Tulcea, în cadrul unui proiect derulat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina 2004-2006. El este o secție componentă a Institutului de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea și a fost inaugurat oficial la 14 aprilie 2009, pentru vizitare fiind deschis din 25 februarie 2009, Centrul cuprinzând o expozițiune permanentă, ce prezintă în principal elemente caracteristice patrimoniului natural existent în Rezervația Biosferei Delta Dunării, un acvariu public și diverse expoziții temporare. Am văzut tot soiul de habitate specifice Deltei Dunării și Complexului Lagunar Razim-Sinoie, precum și altor arii protejate de importanță națională din Podișul Dobrogei, cum ar fi Parcul Național Munții Măcinului, expoziția permanentă permite descoperirea diversității biologice ridicate a celor două unități geografice prin expunerea a 46 specii de plante, 3 specii de reptile, mai mult sau mai puțin scârbavnice, 44 specii de păsări și 12 specii de mamifere prezentate în diverse ipostaze și relații ecologice decente. Acvariul, în care era să-mi scape telefonul mobil pe când făceam oareșce poze faine, e dotat corespunzător cu instalații moderne și are o capacitate de stocare a apei de 150 tone și prezintă o colecțiune formată din 24 specii de pești indigeni întâlniți în Delta Dunării și Marea Neagră, 23 specii de pești de recif, 8 specii de nevertebrate marine și vreo 6 specii de corali aduse „tomnai” din Indonezia. Acvariile cu specii de pești și nevertebrate întâlnite în recifele de corali constituie o noutate cvasi-absolută pentru Tulcea, și chiar pentru acvariile din scumpa noastră patrie, amenajate într-un spațiu public. Printr-un sistem de două acvarii cilindrice, dispuse concentric, am avut posibilitatea nesperată de a experimenta, aflându-mă pentru câteva minute în mijlocul unui recif, înconjurat de pești și corali, cu forme și culori epustuflante, ce mi-au încântat întrucâtva privirea. „M-am introbăgat” și într-un fel de tub de sticlă, după ce am mers de-a bușilea zdrelindu-mi genunchii, ca să mi se facă o poză cu tot felul de pești exotici, ca și când m-aș fi aflat realmente în mijlocul lor. În fine, aceleași senzațiuni le-am trăit, parcurgând lent tunelul aferent celui mai mare bazin din acvariu, însoțit fiind de... sturioni, considerați a fi printre cei mai străvechi pești ce mai supraviețuiesc azi pe Terra, și anghile, cunoscute datorită particularității reproducerii lor biologice. De la acest muzeu, m-am dus în pas alergător, aproape pierzându-i pe drum pe turiștii din autocarul nostru, înspre centrul istoric al Tulcei unde am vizitat cam în fugă două „beaserici”: Biserica „Sfântul Gheorghe”, cunoscută și ca „Biserica cu ceas” (cacofonia nu ne aparține!), edificată în 1852 (1849, 1857, cf. altor surse bibliografice) de comunitatea bulgară, ctitori Beiul Dumitrache Teodorof, Stefanache Teodorof și de-alde Hagi Veliu, primul și ultimul avându-și pietrele tombale în curtea bisericii și Catedrala Episcopală „Sfântul Ierarh Nicolae”, ridicată între anii 1862-1865 (alte surse indică anii 1865-1868), primul edificiu crestin din Tulcea acelei perioade căreia i s-a permis, prin iradea (autorizatie) emisă de sultanul turcesc, să-și înalțe turle pe corpul bisericii. Această catedrală este o construcţie dintr-acelea zise monumentale, uneori în sens negativ, în stil bizantin şi în formă de cruce, ce „domină prin măreţie împrejurimile”, iar în zilele de sărbătoare existenţa i se face cunoscută până la „mari depărtări” prin sunetul „deosebit de melodios al vestitelor sale clopote” (mărturisesc că nu am auzit acest sunet melodios), turnate în Bavaria (Imperiul German) la 1882, în timp ce pictura pe care am observat-o în interiorul catedralei a fost executată complet între anii 1905-1906 de către oarecarele D. Marinescu din București, cunsocut mai mult pentru că a fost profesorul Iuliei Hașdeu, acoperind, din păcate, orice urmă a picturilor lui Ștefan Luchian.

Ultimul periplu tulcean a fost mai complex, vizitând, cumva la pachet, două instituții muzeale, Casa Avramide și Muzeul de Artă, astfel, puteai să le vezi pe ambele cu un bilet unic de vreo 5 lei, cele două compunând Complexul Muzeal de Patrimoniu Cultural Nord-dobrogean din cadrul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea. Vizita Casei Avramide, care are o structură de tip palat sau conac boieresc, a fost rezolvată rapid, în sensul că nu prea aveai ce să vezi acolo, respectiv piese de mobilier și de artă decorativă ce reconstituie atmosfera specifică începutului de secol XX, și atunci am galopat singurel înspre Muzeul de Artă care era situat mai departe decât „The Avramide House”, fiind găzduit într-o clădire de stil neoclasic, ridicată între anii 1863 – 1865, ca Palat administrativ al Sangeacului de Tulcea, denumit atunci și Conacul Pașei, care a cunoscut multe metamorfozări, astfel după reunirea Dobrogei cu „țeara-mumă”, devine, în 1878, sediul Prefecturii județului Tulcea, având la parter Tribunalul Județului, corpul Portăreilor și Curtea de jurați. Între 1950 – 1970 a funcționat ca Sfatul Popular Raion Tulcea, devenind sediul Muzeului de Artă pe 23 august 1982. După cum ne-a spus una dintre muzeografe, Muzeul de Artă din Tulcea se mândrește cu ocrotirea unui patrimoniu important „care a crescut constant”, mai cu seamă în ultimii zece ani, de la 4.365 de lucrări la sfârșitul anului 1991, la 7.015 lucrări la ora actuală, astfel încât deține 7 colecții, nu le mai enumăr, ca să nu plictisim lectorii. Structurată pe tema „Dobrogea oglindită în arta plastică românească”, muzeul prezintă pe simezele sale din expoziția de bază, opere de mare valoare națională și internațională, care pot naște invidia marilor muzee autohtone, cel puțin, ele fiind creațiile de pictură și grafică modernă și contemporană dintre cele mai alese ale unor artiști ca: Grigorescu, Aman, Luchian, Petrașcu, Tonitza, Pallady, Șirato, Dărăscu, Țuculescu, Iser ș.a.. Am observat că muzeul dispune și de prestigioase sculpturi ale artiștilor reprezentativi din arta românească: Dimitrie Paciurea, Frederic Storck, Ion Jalea, Oscar Han, Milița Pătrașcu, Alexandru Călinescu, Ion Irimescu etc., dar nucleul dur al acestei colecții este fără îndoială cel al perioadei de avangardă interbelică românească, reprezentată de: brașoveanul Hans Mattis-Teutsch, de Max Hermann Maxy, Marcel Iancu, culminând cu cele 14 opere (zece de pictură, patru de grafică) semnate de artistul de notorietate universală Victor Brauner. În acealași muzeu am văzut și o expoziție temporară de pictură, aparținând artiștilor contemporani Magdalena și Bogdan Pelmuș, intitulată „Corp Comun. Vol. 2”. Am ieșit fermecați din muzeu și ne-am îndreptat spre autocarul nostru care se afla vizavi de muzeu, mergând la pensiunea „Laguna albastră”, unde am adormit imediat.

Muzeul de Artă Tulcea

fotografii și text de Iulian Cătălui