Eminescu în arabă

Eminescu tradus pentru prima oară în arabă (1939)

Se comemorau 50 de ani de la moartea Poetului. Lumea românească era pradă convulsiilor politice și ideologice; violente confruntări verbale și atitudinale răbufneau pe tot cuprinsul țării; dictatura carlistă se instaurase în forță iar în afara granițelor fragile ale României Mari arhitectura postbelică a Europei trosnea din încheieturi. La data de 8 iunie 1939 avea loc în Aula Academiei Române o ședință solemnă închinată Luceafărului poeziei românești, ședință onorată de însuși regele-dictator Carol al II lea, care a susținut discursul inaugural. Au luat cuvântul somități ale culturii române (aveam din belșug!) iar mulți dintre cei prezenți au continuat omagiul lor în paginile revistelor culturale ale epocii. Una dintre ele, care a dedicat spații ample comemorării din acel an, a fost Convorbiri literare condusă de inimosul I.E. Torouțiu.

Astfel, pe durata anului 1939 au apărut peste 1200 de pagini dedicate lui Mihai Eminescu în amintita revistă – Convorbiri literare (LXII, nr. 6‑7‑8‑9, iunie‑septembrie, 1939). Nume sonore care făceau parte din elita culturală a României interbelice au făcut o reverență poetului național, iată o listă nici pe departe exhaustivă: N. Iorga, Constantin Rădulescu‑Motru, Ion Petrovici, Ştefan Şoimescu, Ioan Lupaş, I. E. Torouţiu, Principesa Martha Bibescu, Ion Găvănescul, Constantin Manolache, Teodor Al. Munteanu, Aron Cotruş, Grigore Trancu‑Iaşi, Dr. Constantin Bacaloglu, George Murnu și mulți, mulți alții. Nu a lipsit nici contribuția intelectualilor din afara țării care au scris texte omagiale, iar între aceștia câțiva „româniști” de frunte ai epocii: Ramiro Ortiz, cel care a realizat în 1927 prima traducere italiană importantă a poeziilor lui Eminescu, însoțită de introducere și note;  Ladislau Gáldi, lingvist și stilistician maghiar; autorul lucrării monumentale de mai târziu Stilul poetic al lui Mihai Eminescu (1964); Emil Zegadłowicz, cel care a tradus poezii eminesciene în limba polonă; Marcello Camilucci, scriitor și românist italian, profesor de literatură română și promotor al scriitorilor români în Italia. Printre aceste nume de referință răsare unul neștiut de nimeni, cu iz oriental: Emil G. Murakade. Iar contribuția sa este traducerea în arabă a poeziei „Rugăciunea unui dac” (transliterat: „Salatul dac”), transcrisă în limba arabă, împerecheată cu un articol în care face o interesantă paralelă între Mihai Eminescu și Abū al-Ṭayyib al-Mutanabbī[1] (cca 915–965). Așadar, între un poet modern de secol XIX și unul din mileniul trecut… 

În cele ce urmează prezint modul în care vedea tânărul student teolog sirian (bursier/rezident la București între 1933-1946) Emil Murakade paralela între poetul român și cel arab: „Iată doi poeți din două țări deosebite, cu o distanță de o mie de ani. Totuși mândria poetului genial este una și pretutindeni. Și unul și altul au vorbit timpurilor într-un ton ridicat. Vorba arabă referitoare la poeți ne lămurește când spune: „E îngăduit poetului ceea ce nu e permis altuia”. Poetul genial, care nu știe altceva în viață decât să se înalțe la vulturi prin avântul său cu aripi imaginative, se simte mai presus decât toată lumea. El cercetează viața și ne arată esența ei transpusă în imagini”[2]. 

„Rugăciunea unui dac” este o poezie mai puțin citită și receptată a liricii eminesciene. Și atunci de ce s-a oprit junele creștin sirian asupra ei? Un mister care poate fi explicat poate prin mesajul ideatic, acela al unei suferințe care preferă neantul, neființa în locul unei existențe fără speranță, umile. Departe de a fi o șarjă ateistă la adresa Neatinsului, poezia exprimă un abis al demnității în fața „damnării” – ceea ce și lirica unui alt mare poet levantin, Jubran Khalil Jubran exprima la jumătatea secolului trecut, cu influență word-wide. Traducătorul nostru, Emil Murakade, este primul care l-a tălmăcit pe Jubran Khalil în românește (revista Gândirea, 1936), iar lirica acestuia precum și starea de spirit și le-a asumat în totalitate. Așadar, vedem o filiație de sensibilitate poetică peste milenii: al-Mutanabbī – Eminescu – Jubran Khalil. Semnul unității acestei ecuații cu „trei cunoscute” este Emil Murakade, cel care a marcat câteva premiere literare de excepție, dar cu totul necunoscute marelui public.

[1] Literatul născut în Irak a trăit ca poet itinerant la curțile mai multor conducători, a compus ode de laudă pentru protectori, dar și satire tăioase împotriva adversarilor. Avea ambiții politice mari și spera să primească o funcție de conducere. Dezamăgit de protectorul său egiptean, Kāfūr, a scris împotriva acestuia satire celebre. În 965, pe drumul spre Bagdad, a fost atacat și ucis împreună cu fiul său. Al-Mutanabbī ocupă în cultura arabă un loc comparabil, prin prestigiu și influență, cu Homer, Dante sau Shakespeare în culturile europene. Așadar, un personaj „romantic” de marcă, perfect circumscris ethosului vremii care cerea civism, eroism, cavalerism. 

 [2] Convorbiri literare, LXII, nr. 6, p. 1269

de Răzvan Bucuroiu